a22
O biografie Michaux
Florica Ciodaru-Courriol
Biografia Henri Michaux, dedicată de criticul şi universitarul Jean-Pierre Martin unuia dintre cei mai „misterioşi“ poeţi ai secolului al XX-lea, va rămâne multă vreme o operă de referinţă, după cum constata unanim critica literară franceză încă de la apariţia cărţii; asta, atât prin „subiectul“ ei, despre care se ştiau puţine lucruri, Henri Michaux (1899-1984) fiind poetul care şi-a construit toată viaţa o legendă apărată cu dârzenie, cât şi prin demersul estetic consecvent. Autorul nu se lasă pradă voyeurismului, el încercînd să pătrundă în viaţa unui poet dublat de un artist plastic original şi deschis la experimente de tot felul. Cartea de faţă e rezultatul unei cercetări serioase şi pasionate în acelaşi timp, pe urmele poetului ale cărui intuiţii „au anticipat sfârşitul marilor ideologii“. Pornind ancheta din Belgia natală a poetului, de la Knokke-Le Zoute ori Saint-Vaaste-la-Hougue şi continuând-o la Montevideo, la Quito ori la Calcutta, J.-P. Martin a reuşit să descopere că tocmai originea, atât de detestată de poet încât el se naturalizează francez (soseşte la Paris în 1924, la vârsta de 25 de ani, şi îşi ia naţionalitatea franceză în 1955), face din el un personaj singular, reuşind „eseul unei încarnări“, cum s-a spus. Ar fi de semnalat, pornind de la cazul poetului belgian, atracţia pe care Parisul o exercită asupra artiştilor din toată Europa, fenomen oglindit în formula ce aparţine lui Gertrude Stein: Secolul XX se află acolo unde se află Parisul. Nu întâmplător, J.-P. Martin ne conduce la prima întâlnire, apoi la următoarele, a lui Michaux cu Cioran şi cu S. J. Perse, organizată de Alain Bosquet. Silueta scriitorului român îşi încrucişează des paşii cu a lui H. Michaux. De altfel, în mai multe rânduri, acesta are replici sau comportări cioraniene: există la el cu precădere „dorinţa plecărilor, a exilului“, a fugii de locul natal, pe care biograful o tratează ca o „mise à distance de la Belgique“ şi care se manifestă concomitent cu revolta adolescentului contra „predestinării“, tradusă în angajarea lui ca marinar de cursă lungă. În acest context şi oraşul poetului, Bruxelles, încearcă un complex de francofon „descentrat“. Când J.-P. Martin zice că există la Michaux un râs impur „ce îl prezervă de extazul beatitudinii“ sau când citează răspunsul pe care poetul belgian (referindu-se la educaţia strictă pe care o primise) îl dăduse unui critic care-l întreba dacă a făcut războiul: „Nu, doar închisoare“, nu suntem prea departe de ironia lui Cioran. Este adevărat că citim viaţa poetului – odată cu biograful – „începând cu sfârşitul. Şi ne place să găsim o anume logică singularităţii“, cum zice el într-o permanentă nevoie de justificare – proprie criticului curajos. J.-P. Martin a luat taurul de coarne, nu s-a mulţumit numai cu opera, nici doar cu mărturisirile autobiografice ale poetului, el a intuit că prima parte a vieţii lui Michaux a fost deliberat „omisă“, că rarele elemente pe care poetul le-a dezvăluit intră uneori în contradicţie cu scrisorile fratelui sau ale unor prieteni de atunci, drept care încearcă să-şi explice aceste inconsecvenţe şi să ni le explice. Profesorul Martin reuşeşte să-şi intereseze publicul de la începutul până la sfîrşitul celor peste 700 de pagini, iar demonstraţia – reuşită – „cum devine cineva scriitor“ dovedeşte că se află în deplină cunoştinţă de cauză! Ce altceva aştepţi de la biografia unui scriitor dacă nu demontarea acelui mecanism ce stă la baza diferenţei sau a singularităţii lui?
Să construieşti biografia lui Michaux este de la bun început un sacrilegiu – îşi spune autorul ei –, observînd poziţia lui inconfortabilă şi care nu este foarte departe de a „meşterului-zidar“ din balada populară românească, în sensul că J.-P. Martin are curajul să refacă ţesătura legăturilor pe care poetul şi-a dorit tocmai să le desfacă; iar să scrii biografia lui Michaux înseamnă să forţezi barajul cu răbdare ridicat atât împotriva romanului familial, cât şi împotriva a ceea ce convenim să numim realul. Dar cercetătorul nu poate accepta nici ideea de „vid biografic“, căci ea ar acredita legenda. Se ştie că Michaux voia să opună mitologiei transparenţei o mitologie a secretului, dorind să frîneze „adoraţia“, profesînd anonimatul: „Dacă mă zăriţi cumva, vedeţi-vă de drum, nu-s eu acela!“ este formula lui Michaux. Toată viaţa, Henri Michaux a căutat să destrame eul social, imaginea construită de ceilalţi. „Tot ce e reliefat va sfârşi în sociabil“, zicea el. De aici, cu siguranţă, nevoia de a nu se stabili, de a nu avea o adresă precisă, de a merge din hotel în hotel, ca pentru a-şi ascunde persoana fizică (numai un prieten intim sau doi ştiau exact unde se afla la un anume moment, poetul îi roagă, în fiecare misivă, să nu comunice şi altora adresa lui). Existenţa lui călătoare rimează cu o existenţă creatoare, dar şi cu fuga de determinismele devoratoare. Numai că foarte rar HM (iniţialele sunt rezervate omului de J.-P. Martin şi sunt subiectul major al primelor pagini, iar pe parcursul devenirii artistului vor fi înlocuite cu numele întreg) îşi va găsi locul undeva. Singur Parisul rămâne epicentrul plecărilor şi-al revenirilor lui.
Autorul biografiei, ştiind să evite subiectivismul, are oroare de hagiografic şi s-a luptat deja cu îndoielile criticii biografice (el s-a ocupat multă vreme de Proust). De aceea porneşte în demonstraţia lui, în cea mai mare parte, de la text: de la textele poetice ale lui Michaux şi de la corespondenţa lui – chiar dacă poetul, pe cât i-a stat în putinţă, a ars scrisorile primite şi a cerut ca acelea pe care le trimitea să fie distruse. Dar câteva au scăpat, ca prin minune: unul dintre prietenii săi din tinereţe i le-a restituit, cum i se ceruse, dar mai înainte de asta le-a împrumutat pentru lectură unui amic, care le-a fotocopiat! Aşa se face că biograful are în mână o armă solidă împotriva autolegendei Michaux. Mai târziu, scriitorul trimite nişte texte spre publicare unui editor (Ballard), după care i le cere înapoi căci nu le mai consideră bune. El se zbate într-o multitudine de atitudini contradictorii de posedare şi lepădare, de ruperi brutale şi reconstituiri, într-o mişcarea perpetuă de retragere şi revenire în mijlocul apelor vieţii.
Michaux a fost avar cu „mărturisirile literare“; când catadicseşte s-o facă, rămîne laconic. Poate că mitul cerea mereu umbre. Pe care biografia le pune în lumină. Astfel, legenda potrivit căreia tînărul HM este complet detaşat de ideea de viitor scriitor este absolut falsă, căci viziunea sa este prospectivă şi apocaliptică totodată, observă biograful. Căutând bine, dăm peste o frază care sună a mărturisire de credinţă: „Câtă vreme voi avea în cap ceva de exprimat, nu voi crăpa!“ Când nu scrie, Henri Michaux desenează, pictează; expune (o dată chiar cu Brauner, Miró, Ernst). Când încearcă momente extreme, ca la moartea Marie-Louisei – femeia ce încercase să se sinucidă din cauza lui, cu care se căsătoreşte şi pe care, bolnavă de tuberculoză, o îngrijeşte (dar decesul survine din cauza arsurilor suferite în incendiul din apartamentul de pe strada Ségurer) –, Michaux compune… Surprinzător ca personaj, nu şi ca artist. Suntem obligaţi să constatăm că până la urmă toate inconsecvenţele biografiatului nu fac decât să sprijine imaginea exactă a unei persoane proteice, căreia biograful reuşeşte să-i dea, în mod inteligent, o identitate: „personajele şi decorurile acestei biografii au fost în întregime inventate pornind de la documente incontestabile de arhivă“, de la clauza testamentară „Îmi dezmoştenesc toţi membrii familiei“ ori de la scrisorile recent descoperite.