a8

Poeme
de Liviu Georgescu

La unison

cântă grindina-n grădină
cântă cucul auriu
cântă dezastrul ziua-n-amiaza mare pe străzile pustii
şi din pivniţi iezii cu capul tăiat
şi fecioarele dintre meri cu floarea cât capul
arbori bătuţi de alior la marginea prăpastiei
şi noi gonind pe autostradă în maşini decapotabile
fără faruri în miezul zvârcolit şi părelnic
al nopţii de apă
în norul iluziei pe faţa părerii

ay figurine controlate de noi în mijlocul dansului
ay ritm împodobit cu dorinţe
ay graţie abătută din drum

când casa s-a fleşcăit ca o ciupercă
când perii şi nucii şi-au destrămat fibra
şi din ea a curs pălălaia
ce-a cuprins câmpul departe

ne-a cuprins şi pe noi cu vise neîmplinite
lângă fântâna secată

Prin defectele cernelii

cerneala curge pe ziduri şiroaie de gânduri ascunse
peste cojile visului în timpul nopţii mestecate de gâze
bălăriile cresc printre norii puhavi
te-aştept cu steguleţe de fericire pe străzi fără memorii
lacrima plânge cu viperi
paiele pe câmp împung oftatul –
iarbă amară şi râs îndoit
somnul e o cicatrice uitată peste trezia materiei
scrisul e o teroare întinsă peste pietre
eu voi sta fericit în pridvor
prin defectele cernelii voi privi răsăritul

Alchimii

împăcarea creşte din sân asemeni unui şarpe
şi se învârte pe sceptrul ascuns
lumina şi copacii se înclină. luna se umflă.
elementele se transformă în focul viu.
eu cresc în zgomot ca un mugur şi dau floare
cât să umbresc.
din senin tumultul se limpezeşte
şi nimic nu mai mişcă înăuntru. doar rotirea fără ecou
se aude în stele
şi-un scârţâit mărunt al morţii.
în urnă: timpul rotund înconjurat de-o sămânţă diformă.

Putere

te smulgi din stern din clavicule din coaste
ieşi din găteli urmată de fum
şi de şoimi umblători, vorbitori
îngroşi puterea-n posade
distrugi şi prefaci
şi te iei la întrecere
eu însumi fiindu-ţi mormânt

Stampă

foamea e înaltă noaptea, mai înaltă ca întunericul,
dincolo de stele atinge coapsele unei zeiţe dormind.
şi ea tresare prin somn.
din soare curge lumină ce înnegreşte lumină.
moliile se zbenguie în aiurare în aurul dimineţii –
măşti ale adâncului, vise vorbind.
morţii sunt pe aproape, scobesc împrejurul
în cocoaşa stâncii,
dormitoarele sunt pline de spaţii nesfârşite,
deschise unele în altele,
şi în jur: flăcările reci, visele negre, ploile vechi.

Între lătrături şi ciopliri

Între ciopliri –
eu sunt,
între arături şi răsărit
eu sunt,
din uitare se desprind umede tumori
şi pecingini.
Nu mai ştiu dacă mai sunt
în tăcerea nesigură,
fără înţeles şi fără numire
la geamul chioşcului din colţ.

Impas

timpul curge pe trupul alb
brăzdând curgerea în interior,
şi iarăşi revărsarea oarbă în afară.
iarba creşte colţoasă în carne
şi visul scânteie anemic pe cerul gurii.

te caut fără speranţă prin vulturii mării,
prin volburile sufletului
de unde vorbirea încearcă să te desprindă
şi limpezească.

cuvintele sunt peste tot, peste tot se lovesc
de lucruri dure,
de oglinzi opace şi vitralii ceţoase.

când cuvintele se sparg curge neant.

Acuarelă

cu zâmbet de ipsos, cu şalul de ţevi
în jurul gâtului
treci goală cu indecenţă de vuiet
şi geamurile se sparg dintr-odată
şi traficul se opreşte.
lighioanele umbrelor se scoală în capul oaselor
şi te privesc adormite ca după o lungă beţie.
prin văi aurite trece şarpele unduind amintiri,
pe străzi se târâie parfumul în urma ta,
te spionează, îţi înfige aripi între coaste –
mucava şi lipici, valuri de bitter peste coapsele tale
de stele – înstelează cerul cu aburii fanteziei
în care fluturi zboară absenţi
şi nuferii plutesc pe moartea noastră-îndelung.