a17

„Cine-şi bate joc de noi şi de un popor întreg?“
Alexandru Jar, fanatic şi apostat

Vladimir Tismăneanu şi Marius Stan

Motto: ,,Am fost minţiţi când ni s-a spus că Tito e un călău, sau suntem minţiţi astăzi? Cine ne duce în eroare? Şi de ce? Cine-şi bate joc de noi? Şi de un popor întreg? De ce am fost aţâţaţi împotriva acestei ţări despre care aflăm astăzi că ne leagă o puternică prietenie istorică?“ Alexandru Jar, 1956

„Un declasat!“, „Un lumpen!“, „Un dezaxat!“ – aşa se exprimau foştii săi camarazi din clandestinitatea comunistă şi din Rezistenţa franceză despre cel care, la începutul anilor ’50, fusese flagelul realismului socialist, portdrapel al pretenţiilor internaţionaliste ale PMR, văduv al celebrei militante Olga Bancic, decapitată de nazişti la Stuttgart în 1944, după ce, în primăvara anului 1956, acesta îndrăznise să spună la o şedinţă a activului de partid din raionul „I. V. Stalin“, ţinută la sala Floreasca, ceea ce mulţi gândeau şi nimeni nu avea curajul să o spună. Intelectualul comunist Alexandru Jar (sau Solomon Iacob, adresat familiar ca „Paşchela“, născut în anul 1911 şi decedat în 1988) a făcut-o în prezenţa liderilor partidului, inclusiv a prim-secretarului CC al PMR. Era la doar câteva săptămâni după ce, în şedinţa închisă a Congresului al XX-lea al PCUS, Nikita Sergheievici Hruşciov rostise „Raportul secret“, dinamitardul document care a făcut să explodeze nu doar mitul lui Stalin, ci şi mitul unităţii monolitice a comunismului mondial. Se intrase în era centrifugă, a ceea ce liderul comunist italian Palmiro Togliatti a numit „policentrism“.
Jar fusese unul dintre intimii lui Gheorghiu-Dej, era adeseori invitat seara la agapele organizate la reşedinţa acestuia de pe Bulevardul I. V. Stalin (clădirea renovată este astăzi sediul PNL) ori la Ştrandul CC-ului. Bun povestitor, îl amuza pe hiper-vicleanul domnitor de partid şi de stat. Era printre foarte puţinii care nu se temeau de Iosif Chişinevschi, de Leonte Răutu ori de satrapul literar Mihai Beniuc. Avea propriul pedigriu revoluţionar, mult mai impresionant decât al instructorilor Secţiei de propagandă. Urmărea presa din ţările socialiste, era la curent cu ceea ce s-a numit dezgheţul poststalinist. A spus lucruri iconoclaste într-un interviu luat de Mihail Petroveanu şi apărut în Gazeta literară. Se imagina probabil un Adam Ważyk al României. În fond, şi poetul polonez fusese un stalinist înflăcărat, ceea ce nu l-a împiedicat să publice, în 1955, „Poemul pentru adulţi“, unul dintre cele mai influente şi impresionante texte ale literaturii trezirii din ceea ce Kant a numit „somnul dogmatic“. În anii de maxim dogmatism, Jar fusese, alături de Petru Dumitriu, mesagerul celei mai virulente forme de realism socialist. Primul fusese însărcinat cu glorificarea Canalului (Drum fără pulbere), cel de-al doilea, cu producţia de literatură apologetică menită să fortifice mitul genialului conducător proletar (Gheorghiu-Dej). Este de notat că în acea perioadă Petru Dumitriu s-a abţinut de la orice aluzie contestatară, iar în anii care au precedat „defecţiunea“ sa pregătea un volum intitulat Biografii contemporane în care doar talentul său real îl diferenţia de servilismul abject al între timp mazilitului Jar…
Dar Jar s-a înşelat: Gheorghiu-Dej nu era Bolesław Bierut, a cărui autoîncredere fusese dramatic şubrezită de Noul Curs. PMR nu era Partidul Muncitoresc Unit Polonez, nu exista la vârf un grup măcar vag reformator. În aprilie 1954, deci la un an şi o lună de la moartea genialisimului generalisim, Biroul Politic al PMR votase în unanimitate pentru executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu. În România nu exista un Władysław Gomułka ori un Imre Nagy. Miron Constantinescu însuşi, ulterior rivalul lui Dej, votase şi el pentru lichidarea celui mai talentat dintre intelectualii comunişti români. Despre Miron Constantinescu a publicat recent o remarcabilă biografie istoricul Ştefan Bosomitu.
În anii stalinismului dezlănţuit, Jar fusese un stalinist din categoria pură şi dură, fără ezitări, exaltat, vehement şi agresiv. Cărţile sale erau simpliste, teziste, monotone şi monocorde. Dar avea un statut special, era ilegalistul paradigmatic, venea din subteranele ilegalităţii şi din penumbra Rezistenţei franceze. Aşa cum menţiona el însuşi în numeroasele autobiografii scrise în anii ’50 şi ’60, aflate în dosarul de partid de la Arhivele Naţionale (Fond 53), ajunsese la Paris în noiembrie 1937, trimis de PCdR pentru a scrie un roman intitulat Griviţa (tot la Paris a făcut parte din grupul care se ocupa de logistica plecărilor spre Brigăzile Internaţionale din Spania). Cartea n-a mai apărut, dar, în mod cert, acest angajament al lui Jar a contat imens în relaţia cu Gheorghiu-Dej, care îl vedea pe Alexandru drept unul dintre mitografii săi favoriţi. De aici şi frustrarea dictatorului când a aflat că, în conversaţii private purtate după moartea lui Stalin, omul său de maximă încredere se transformase într-un „clevetitor“.
În perioada stalinismului dezlănţuit (1948-1953), Jar mergea adeseori la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu“, unde tuna şi fulgera, în discursuri interminabile, împotriva duşmanilor poporului. Îi plăcea să înfiereze. Tocmai de aceea l-a ales Dej, îndemnat de Răutu, să devină tribunul unui imposibil antistalinism în interiorul celui mai stalinist partid comunist european, cu excepţia, poate, a celui albanez. Era de fapt o răzbunare a despotului împotriva sicofantului transformat în apostat. Pentru Dej şi Răutu, era limpede că autorul Sfârşitului jalbelor nu putea deveni catalizatorul unei redutabile revolte intelectuale. Argumentele sale morale nu aveau fundamentul de credibilitate pe care îşi clădiseră inconoclasmul un Gyula Háy în Ungaria ori un Leszek Kołakowski în Polonia.
Acestea fiind zise, Jar era sincer. Nu era un poltron ori un oportunist. Îşi jucase destinul pe cartea comunistă. Trăise dezvăluirile lui Hruşciov ca pe o traumă personală. Întreg edificiul de iluzii pe care îşi clădise viaţa i s-a părut, subit, unul năruit. Fusese sincer ca stalinist, era acum sincer ca antistalinist. Zeul său murise, la propriu, şi acum la figurat. A luat cuvântul, Dej îl aproba verbal, îl îndemna să nu se oprească din exprimarea publică a unui lung şi refulat năduf. Jar l-a crezut. După care a urmat pauza rău-prevestitoare. A apărut la tribună perfectul acrobat Răutu, a scos la iveală dedicaţii primite de la Jar de-a lungul anilor, ploconitoare, sicofantice, penibile. L-a acuzat de toate păcatele posibile şi imposibile: impostor strecurat în literatură, egoman, megaloman, lumpen, bolnav de carierism. L-au apărat doi scriitori, ambii teribil de compromişi ei înşişi: Ion Vitner (demolatorul lui Eminescu) şi Mihail Davidoglu (dramaturg submediocru, autor al penibilei piese Cetatea de foc). În rest, atac după atac, denunţ după denunţ, jurăminte de credinţă pentru tovarăşul Gheorghiu-Dej şi pentru unitatea de nezdruncinat a partidului ameninţată de stihia mic-burgheză al cărei promotor era de-acum demonizatul Jar. Au urmat şedinţele de înfierare la Uniunea Scriitorilor, articolele de fond din revistele literare, în primul rând din Gazeta literară (vezi cartea Luminiţei Marcu pe subiect).
Peste noapte, marele combatant a devenit un renegat, a încetat practic să mai existe în spaţiul public. A avut noroc că n-a fost arestat. Cărţile i-au dispărut din librării şi biblioteci. Fiica sa a devenit Dolores Bancic (în loc de Jar). Ea a continuat să locuiască în cartierul Primăverii, el a fost obligat să părăsească spaţiul sacru al nomenclaturii şi s-a mutat de pe strada Turgheniev pe strada Aviator Zorileanu (în apropierea Mănăstirii Caşin). Apelează în mod constant la conducerea AFDA (Asociaţia Foştilor Deţinuţi Antifascişti, cunoscută şi sub acronimul FIAP) pentru a obţine mici avantaje (mărirea pensiei ori tratamente medicale în varii staţiuni). Referatul medical din 11 iulie 1957, semnat de medicul consultant principal, conferenţiarul universitar Leon Caffé, recomandă trimiterea lui Jar la tratament „de altitudine medie“, fie la Buşteni, fie la Poiana Ţapului, pe motiv de nevroză astenică. Diagnosticul era, aşadar, pus de unul din membrii colectivului medical de pe lângă CC al PMR.
În 1960, Alexandru Jar se adresează lui Gheorghiu-Dej cu un memoriu în care se justifică şi cerşeşte mila partidului. Nu-şi putea concepe existenţa în afara sectei mesianice la care aderase în anii ’30. Rezoluţia de respingere a cererii de reprimire în partid vine inclement în 1961.
După moartea lui Dej, a fost reabilitat pe data de 13 decembrie 1967, când i s-a ridicat sancţiunea de partid. Referatul a fost semnat de acelaşi sinistru inchizitor Dumitru Coliu, care condusese ancheta în 1956-1957. A mai publicat câteva cărţi, s-a stins din viaţă uitat şi însingurat în noiembrie 1988. Un capitol tragic dintr-o sagă în care credinţele cele mai febrile s-au intersectat cu logica de oţel a comisarilor ideologici. Tânăra generaţie de intelectuali români nu mai ştia cine a fost Alexandu Jar. Efortul său de a zdruncina piramida puterii dictatoriale fusese ucis în faşă din cauza jocurilor de culise ale lui Dej, dar şi a laşităţii colegilor săi (de la Ov. S. Crohmălniceanu şi Maria Banuş, la Veronica Porumbacu şi Paul Georgescu), care şi-au justificat capitulările şi compromisurile din acei ani fatidici, precum mai târziu despre Paul Goma, prin sentinţa „Jar nu are talent“. Ca şi cum talentul era problema…
Studierea Dosarului Jar ne îngăduie să reconsiderăm rolul Comisiei Controlului de Partid, al Uniunii Scriitorilor, al unor personalităţi precum Gheorghiu-Dej, Leonte Răutu, Dumitru Coliu, Ion Vinţe (János Vincze), Constanţa Crăciun (ministru al culturii, soţia lui Vinţe), Pavel Ţugui (extrem de virulent ca adjunct al lui Leonte Răutu, în pofida autojustificatoarelor sale amintiri publicate după 1990), Mihai Beniuc, Mihai Novicov, Gheorghe Adorian (a se vedea şi cartea de dialoguri cu Imre Tóth apărută la Humanitas), Eugenia (Rosea) Luncaş (ilegalistă faimoasă, cea mai apropiată prietenă a Zinei Brâncu, primul rector al Şcolii de Partid ce avea să se numească „Ştefan Gheorghiu“), Alexandru Buican-Arnoldi (îndârjit cominternist, unul dintre şefii emigraţiei româneşti din Franţa, deportat la Auschwitz, revenit în ţară şi numit ministru-consilier la Belgrad înaintea rupturii cu Iugoslavia), dar şi semnificaţia referatelor de cadre şi a autobiografiilor în funcţionarea a ceea ce numim cultura politică a ideocraţiei comuniste din România.
Mulţumim cordial istoricului Mihai Burcea pentru facilitarea accesului la dosarul de partid al lui Alexandru Jar, cele trei volume aflate în custodia Arhivelor Naţionale la Fondul 53.