a25

Andrei Şerban şi Omul cel bun din Seciuan

Eugenia Sarvari

Spectacol al Teatrului „Lucia Sturza Bulandra“ din Bucureşti, Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht a avut premiera în octombrie 2014 pe un text tradus şi adaptat de Andrei Şerban şi Daniela Dima. Teatrul parabolic, căruia textul brechtian îi aparţine, prezintă fenomene sociale şi politico morale prin imagini cuprinzătoare şi încărcate de semnificaţii bogate, avînd ca modele vechiul teatru chinezesc şi japonez.
Decorul (şi costumele: Iuliana Vîlsan) reprezintă un oraş din carton, înghesuit, cu magherniţe îmbucate una în alta, cu geamlîcuri minuscule într o lume „mică, ce se măsoară cu cotul“, în mijlocul căreia se insinuează, ca pentru a mai estompa sărăcia şi nevoinţele oamenilor, muzica (Raul Kusak). Contrastînd cu locuinţele pipernicite, de o parte şi de alta a scenei se înalţă pereţi metalici roşi de rugină, prevăzuţi din loc în loc cu ochi ferestre numai bune de spionat intimitatea oamenilor, dar şi uşi aşezate la înălţimi diferite, servind ba zeilor să se arate, ba lui Wang să se ascundă în canalul lui. Este o lume pe dos în care grădina cu maci roşii, explodînd de culoare, coboară din tavan, iar norii sînt călcaţi în picioare – sugestie a plutirii printre nori a credulei Shen Te? Oamenii se află la mijloc, încercînd să şi ducă zilele amărîte în această mare de frumuseţe incredibilă, paradiziacă. Personajele apar din cotloane, din găuri, de după ferestruicile acestei corăbii spintecînd oceanul uneori neguros şi înfuriat, alteori calm şi seren al vieţii. O adevărată arcă a lui Noe pe care oamenii se îmbarcă în încercarea de a scăpa de potopul de răutate ce invadează lumea. O Sodomă şi Gomoră în care trinitatea zeiască – preluînd rolul lui Avraam din parabola biblică – vine să caute (măcar) un om bun pentru a mîntui umanitatea de pustiirea mîniei dumnezeieşti. Precum Fecioara îşi căuta loc de odihnă în drumul spre Bethleem şi nu era de nimeni primită, nici zeii de aici nu şi găsesc loc de şedere la „cei mari“, ci doar la o tînără prostituată – om bun –, care şi vinde trupul ca să trăiască şi nici aşa nu poate s o scoată la capăt, „fiindcă sînt multe care fac acelaşi lucru“. În sufletele celor (prea) ocupaţi cu acapararea, cu mita, cu furtul, cu şantajul, cu corupţia, cu minciuna nu este posibilă adăstarea mesagerilor cerului.
Omul bun, răsplătit de cei de sus pentru „noaptea de cazare“ cu o mie de dolari, îşi va deschide un debit de tutun. Dar legile dure ale luptei pentru existenţă încep să şi arate colţii după plecarea zeilor. Banii făcuţi cadou sînt meniţi să ajute şi alţi nevoiaşi, să le aline suferinţa, să le potolească foamea. Cei săraci sînt mulţi, iar pe lîngă ei leneşii, egoiştii şi hoţii se înmulţesc puzderie. Rude sărace, prieteni care au ajutat o pe She De la ananghie, toţi se îmbulzesc în jurul făpturii plăpînde, sufocînd o cu pretenţiile lor.
Minciuna şi lipsa de compasiune faţă de cea slabă sînt ridicate la rangul de norme etice. Societatea este o junglă cu legi dure, cu lume interlopă, cu luptă sălbatică pentru putere şi cîştiguri veroase. Pacifismul lui Shen Te nu prea îi este de folos şi atunci, din neant, apare fantomaticul Shui Ta, care va pune pe picioare afacerile „verişoarei“ lui. Minunata lume cu maci roşii dispare, în locul ei rămînînd doar scheletul metalic, rece şi impersonal al podului scenei atunci cînd sensibilitatea lui Shen Te este înlocuită de duritatea implacabilă a lui Shui Ta. Dar Shen Te este pusă din nou la încercare. Se îndrăgosteşte de aviatorul şomer Sun Yang, un ins meschin, cinic, interesat doar de banii tinerei, şi nicidecum de dragostea ei. La cununia celor doi, invitaţii sînt aşezaţi la rampă pe scaune roşii, metalice. Sînt îmbrăcaţi ca de înmormîntare. De fapt, chiar coroniţa miresei este împletită din flori de mort. Cinismul calculat şi eficient al lui Sun a ucis iubirea. Gesturile marionetizate ale nuntaşilor golesc de sens ceremonia actului cununiei, accentuînd, îngroşînd ideea că dragostea urmează să fie îngropată.
Shui Ta, capitalist agresiv şi eficient, va implica toată această lume a lenei şi complacerii în nemuncă într o afacere prosperă în care relaţia stăpîn slugă funcţionează (totuşi) eficace. Shen Te, sub masca lui Shui Ta, nu mai poate însă să ascundă pentru prea multă vreme venirea pe lume a copilului lui Sun, tribunalul constituit din zeii reveniţi printre muritori avînd surpriza să l regăsească într o dublă ipostază pe „omul cel bun din Seciuan“. În spectacolul de balet Cele şapte păcate de moarte al lui Brecht sînt două surori sărace, Ana I şi Ana II. Ele pleacă în lume să agonisească avere, care nu poate fi acumulată decît prin evitarea păcatelor de moarte. Şi acolo ca şi aici, obstacolele nu pot fi depăşite decît trecînd printr un „catehism“ al pervertirii. Ana I este sentimentala, iar Ana II raţionala; prima este marfa, a doua negociatoarea. Dar ele nu sînt, de fapt, decît una şi aceeaşi: „Noi nu sîntem, de fapt, două persoane,/Ci una singură“. La fel va spune Shen Te, cînd se va dezvălui în faţa celor trei zei: omul bun şi omul rău sînt unul şi acelaşi. Omul cel bun, ca să nu fie sfîşiat de cei din jur, trebuie să fie apărat de pragmatismul dur al omului rău.
Surprinzătoare şi provocatoare sînt mijloacele prin care se operează asupra textului brechtian. Astfel, în unele scene actorii ni se adresează direct, venind mereu la rampă pentru a ne spune nouă mesajul dramaturgului, incluzîndu ne pe nesimţite, acut în problematică, inducînd în eroare, făcîndu ne să resimţim toată această abordare ca pe o implicare directă în relaţie a privitorului. Shen Te ne spune nouă ceea ce ar trebui să i spună direct lui Sun. Energia noastră transmite mai departe mesajul preluat, încît Sun va înţelege perfect ceea ce tînăra voia să i comunice. În triada creată, emoţiile se acumulează. Emoţia mea se adaugă celei a personajului, amplificînd o, relaţiile astfel stabilite între actori căpătînd o profunzime abisală. Adresîndu se nouă, personajele se afundă, de fapt, în ele. Mi a rămas astfel ca o imagine de arsură pe retină schimbul de replici dintre mireasa Shen Te şi mirele ei. Cu ochii pironiţi în ochii noştri, într o stare de implozie, cei doi se pîrjoleau pe dinăuntru. O metodă de aplicare a distanţării? Poate. Dar mai ales o ştiinţă perfectă a schimbării/ruperii de ritm tocmai pentru a nu fi prea mult, pentru a proteja spectatorul de a intra într un vîrtej periculos, ca într un dans şamanic în care neiniţiaţii, odată prinşi, pot păşi pe un teren periculos, pe nisipuri mişcătoare, ucigătoare. Şi atunci, regizorul, atent şi grijuliu, opreşte jocul, pentru ca privitorii să mai poată lua o gură de aer.
Am văzut spectacolul cu Alexandra Fasolă în Shen Te/Shui Ta (dublura ei: Ana Ularu). În Shen Te este sensibilă, fragilă, generoasă, visătoare, călcînd pe nori şi plutind cu capul printre petalele roşii ale macilor într o lume a visării şi speranţei. Travestiul Shui Ta este perfect asumat de actriţă. Devenită bărbat, ascunsă sub ochelarii negri, haina lungă din piele şi ghetele cazone, ea primeşte însemnele durităţii şi neînduplecării. Spre final, Shen Te îşi lasă corpul „străbătut“ de beţele de bambus suliţe, în timp ce pe chipul ei se poate citi bucuria transfigurantă a devenirii, a transformării într o stea luminoasă într o mare de întuneric.
Sub trei identităţi apare Vlad Ivanov (Wang, Shu Fu, Femeia), trecînd dintr un personaj în altul cu ştiinţa unui actor care stăpîneşte perfect tehnici, trăiri, stări, dar şi un surprinzător simţ al muzicii. Sărmanului Wang, actorul îi împrumută o naivitate blîndă şi o umanitate îndatoritoare, dar şi o clarvedere, o vedere a lumilor de dincolo. De fapt, în Seciuan sînt doar doi oameni buni, singurii care au şansa de a i vedea pe zei. Total la antipod se situează Shu Fu, ticălosul calculat, frizerul bogat cu figură de îmbogăţit peste noapte, trecînd cu nepăsare peste suferinţele semenilor, dar păstrîndu şi o uşoară urmă de umanitate atunci cînd este atins de aripa „îngerului mahalalei“. Travestit în Femeie, Vlad Ivanov ne arată o altă faţetă, insinuantă şi alunecoasă, a celei făcînd parte din grupul pus pe căpătuială, pe trai uşor, parazitînd o pe Shen Te.
Săracii – Mihai Niţă, Marcela Motoc, Silvana Negruţiu, Adela Bengescu, Simona Pop – funcţionează ca un tot unitar, mereu cu colţii pregătiţi să o sfîşie pe cea sfătuită de zei să fie bună, dar „să şi trăiască şi viaţa“.
Alexandru Potoceanu (dublat de Cătălin Babliuc) în Sun este brutal, orgolios în neputinţa lui şi lipsit de orice sentiment, lucru pe care l dovedeşte atunci cînd, fără niciun fel de scrupul, mînă cu biciul angajaţii. Totuşi, şi el, la fel ca Shu Fu, se lasă atins de un abur de umanitate la aflarea veştii că e pe cale să devină tată.
Proprietăreasa Mi Tsu a Anei Covalciuc (şi Daniela Nane) emană o feminitate studiată, incandescentă.
Poliţistul/Şomerul lui Adrian Ciobanu se integrează perfect în contextul acestei lumi de speculanţi josnici.
Cei trei Zei coborîţi pe pămînt în căutarea oamenilor buni îl vor întîlni pe Wang. Obosiţi, cu hainele albe prăfuite de drum, ei se vor aşeza pe geamantanele purtînd inscripţionate numeroasele locuri de popas. Rodica Mandache, în Zeul 1 şi doamna Iang, dă dovadă de o sinceritate a dezvăluirii resorturilor intime ale rolurilor, trecînd cu dezinvoltură şi naturaleţe de la postura de zeitate la aceea de mamă destul de parşivă, pornită să şi căpătuiască fiul, oploşire văzută ca o afacere. Vorbeşte cu un puternic accent, cu trimitere clară la calitatea de bun negociator a poporului evreu. Manuela Ciucur – la rîndul ei – încarnează două personaje: Zeul 2 şi Doamna Sin. În calitate de zeitate este destul de surmenată, iar în aceea de trăitoare printre oameni este o apariţie pitorească. Mirela Gorea interpretează trei roluri: Zeul 3, Nepotul şi Bătrînul, fiecare dintre ele creionat cu minuţiozitatea unui meşteşugar de clasă.
Omul cel bun din Seciuan este un spectacol perfect ancorat în realitatea politică, economică, socială a momentului, în acelaşi timp operînd cu sufletescul cel mai pur. Mesajul de a fi „mai buni“, de a pleca transformaţi, transfiguraţi „de a dreptul din teatru“, de a trece peste didacticismul explicit al pancartelor inscripţionate cu explicaţii îndemnuri şi înfierări ale societăţii corupte, poate fi de unii înţeles, de alţii criticat, aceştia din urmă „voind război cu orice preţ“.
Andrei Şerban a reuşit cu asupra de măsură să provoace o deschidere, o recunoaştere a faptului că teatrul poate trezi în noi o altă înţelegere a vieţii, mult mai profundă, care ne lipseşte tot mai mult. El a reuşit o distanţare de problemele exterioare şi o adîncire în acelea foarte sensibile, ale eului celui mai intim, ale eului adevărat care fiinţează în fiecare dintre noi şi la care cu greu putem ajunge. E, poate, o reîntoarcere la parabola lui Zaheu, cel mic de statură, dar curios nevoie mare. Cel cocoţat în sicomor pentru a L putea vedea pe Domnul şi a L primi apoi, el, păcătosul, cu bucurie multă, în casa lui. Curiozitatea în a L putea vedea pe Acela aflat pe cale pare a l bîntui şi pe regizorul îndrăgostit de ceruri.