a21

Un album de păstrat opinii, resentimente

Laurenţiu Malomfălean

          Se pare că, da, în 1897, din lipsă cronică, probabil, de inspiraţie, I. L. Caragiale a făcut pentru ziarul Epoca o anchetă despre starea – şi stările – literaturii române. Voi răspunde întrebărilor adresate sieşi, întrucât acolo va fi fost mai sincer până şi tatăl lui Mateiu. Cu alte cuvinte, aş eluda cu de la mine subiectivă putere mai degrabă spinoasa chestiune a raporturilor dintre „literatură“ şi „societate“, întrebare la care fără doar şi poate urmaşii lui Dobrogeanu Gherea sunt mai în măsură să răspundă decât subsemnatul.
În 1890, Marcel Proust a răspuns bine cunoscutului chestionar ce i poartă – printr o extrapolare nefericită – numele, când răspunsurile, nu cutare întrebări banale, s ar fi cuvenit să o facă. Pe atunci, pe vremea celor două chestionare, Caragiale avea 45 de ani, Proust avea 19 ani. Voi răspunde la întrebările celui dintâi vizând personalitatea literaturii române contemporane ca şi cum ar fi (fost) vorba de personalitatea încă necoaptă la soare a unui prozator (mereu) tânăr şi deopotrivă decadent.
Astfel „1. În ce stare se află literatura noastră astăzi?“ devine, se înţelege, „Stare de spirit actuală“. Din prea mult respect, nu voi răspunde cu „Plictiseala de a mă fi gândit la literatura română pentru a răspunde acestor întrebări“, ci în ceva mai mulţi peri: încă nu întru totul sincronizată – fără să văd în asta un defect umil(itor) –, ci curios de tributară unui localism pe jumătate, măcar, vetust, literatura română se racordează în mers de rac la mersul exterior al lucrurilor, necăutând foarte frecvent subiecte nonautohtone.
Apoi, la întrebarea cu numărul însoţitor „2. Care sunt scriitorii români cu adevărat remarcabili în sensul european al cuvântului?“, întrucât, faute de mieux, declar cu mâna pe canon, eu nu pot răspunde, ca de alde alţii, care sunt cei mai remarcabilisimi, ci numai cei pe care i am remarcat personal, îi somez în Europa tocmai pe poeţii mei preferaţi: Marta Petreu, T. S. Khasis, Constantin Acosmei; respectiv pe autorii mei favoriţi în proză, din acest moment al existenţe mi: Dora Pavel, Marin Mălaicu Hondrari, Alexandru Vlad.
În sfârşit, suprema chestiune; din „3. Cari sunt sorţii de dezvoltare a literaturii noastre în viitor?“, am putea înlocui perspectiva cu condiţionalul, în „Ceea ce aş vrea să fie“. Răspunsul e numaidecât la îndemână: parafrazând din nou ce răspundea Marcel Proust, avem în acest caz un aprig „Ea însăşi, cum ar dori o cei care încă o mai citesc“. O literatură directă, fără menajamente, cu tot ce are mai bun la vedere.