a11

Irina Lucia Mihalca

Manifestul luminii

În pustiul deşertului tău
ai adunat atâtea lacrimi, dar ştii că
există o lume în care frumuseţea inimii
se poate uita în oglinda lumii fără să se teamă.
Când se descoperă încep să se contopească
în infinitul multicolor al trăirii.
O altă viaţă, cea adevărată!

Ţi au explodat toate simţurile,
nu mai ştii cine eşti,
ai impresia că te ai întors în timp,
fiecare clipă adânc te răscoleşte
din cele mai îndepărtate
şi nstrăinate trăiri multiplicate
ce parcă acum au reînviat!

Mi ai schimbat traiectoria vieţii,
frumoasa mea poveste!
Sunt ca un fulg ce pluteşte atât de uşor,
nimic întinat nu mai simt în mine,
îmi redesenezi întreaga panoramă,
punct cu punct mă arunci spre nemurire
şi mi dai curaj să ating veşnicia!

Simt că totul este un început,
parcă naşterea mea acum se arată,
un monstru sacru ai trezit în mine,
se desface pământul sub picioarele mele,
mă nghite cu fiecare respiraţie,
în mine se arată o altă fiinţă,
trăiesc şi zbor spre lume
cu aripi ce se ascund în tine.

Mi ai luat tot ce am crezut că am
şi după a ta simţire m ai refăcut!
Vino să mi scrii pe buze,
cu trupul tău, povestea iubirii,
străbate prin clipă universul,
femeie zidită în mine!
Doamne, de ce ne dai daruri
ce ne sunt povară?

Am început să mi desfac ramurile n tine,
am eliberat puterea dinlăuntru,
în mine s a născut viaţa!
 – îmi spui
în tumultul clipei nestăpânite.
Nu te zbate, respiră adânc
şi lasă te purtat de valul tandreţii!
Undeva departe,
bătaia unor aripi taie aerul din noi.
Dincolo de zidurile înalte
şi verdele porţilor
se naşte un transfer îmbătător,
delicat şi limpede, ce adie peste noi,
dincolo de norii gândurilor,
silabele iubirii ne picură în suflet,
se naşte acel om
din îngemănarea inimilor în trup.

Totul se aşază de la sine,
totul vine ca o briză suavă
ce ndepărtează trecutul,
amalgam de emoţii
te leagă fără să simţi legăturile,
acolo unde
pământul e suspendat pe nimic.

Câtă simplitate, şi totuşi,
câtă încărcătură în acest „a înţelege“!