a7

Nichita Stănescu

Un gînd pentru Szilágyi Domokos

Szilágyi Domokos astăzi este o rază de la stea, delicateţea lui
existenţială mutînd o în amintirile noastre despre făptura lui sensibilă.
Ce om a putut să fie, ce om!
Semăna mai degrabă cu un vers. El a fost omul vers.
Ce ochi putea să aibă, Doamne, ce ochi!
Parcă ai tuturor poeţilor! Ochi homerici.
Vedea cu întreaga lui fiinţă, rîdea cu rîsul  norilor, plîngea cu o
sare plină de valurile mării.
Ne am îmbrăţişat.
Şi acum ne îmbrăţişăm.
El dusu s a rămînînd. Eu rămas am ducîndu mă.
El n a fost, ci, cum spun basmele, el „a fost odată, ca niciodată
şi dacă n ar fi nu s ar povesti“.

Poem publicat în volumul Szilágyi Domokos, Poeme, selecţie şi traducere de Constantin Olariu, cuvânt înainte de Nichita Stănescu, Bucureşti: Cartea Românească, 1979 (L.J.).