a19
Cenzura şi balaurul cu şapte capete
Cristian Vasile
După publicarea unei remarcabile sinteze de istorie a cenzurii comuniste, punând accent asupra controlului exercitat asupra literaturii, Liliana Corobca are toate datele pentru a fi considerată o cercetătoare care, cu tenacitate, urmăreşte realizarea unui proiect istoriografic ambiţios: o trilogie despre epurarea şi cenzurarea cărţii sub regimul comunist, impregnată de o puternică dimensiune comparatistă (ceea ce o individualizează în raport cu un demers înrudit, cel al lui Marin Radu Mocanu). Cartea prezentată aici – Instituţia cenzurii comuniste în România, 1949-1977(2 vol.), Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2014 – încheie acest triptic; volumul II a intrat efectiv pe piaţa de carte abia la începutul anului 2015. Este vorba despre o lucrare de documente, prefaţată însă de un studiu introductiv consistent şi încheiată cu o extinsă postfaţă, în fapt un studiu despre secretul de stat şi instituţia cenzurii în România şi în întreg blocul sovietic (vol. 2, p. 307-345).
Deşi în esenţă cartea reproduce documente dintr-un singur fond arhivistic (fondul Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, păstrat la Arhivele Naţionale ale României), Liliana Corobca nu rămâne istoricul unui singur fond de arhivă şi reuşeşte să spună o poveste (plină de dramatism), o cronică a cenzurii din România, integrată în contextul est-european.
Lucrarea în două volume alcătuită de Liliana Corobca nu este doar despre structuri instituţionale însărcinate cu controlul cărţii, structuri cenzoriale, despre apărarea secretului de stat în presă sau despre relaţiile cenzurii cu alte instituţii, ci urmăreşte – sau îl invită pe cititor să urmărească – şi traiectorii personale, destine, persoane, biografii ale unor cenzori. Atunci când parcurgi trilogia Lilianei Corobca te izbesc şi anumite imagini orwelliene, oximoronice, contradictorii: de exemplu, Societatea numită chiar „Slova“ care se ocupă (inclusiv cu) epurarea şi arderea cărţilor, după cum Ministerul Adevărului patrona Neadevărul. Dar după ce citeşti aceste volume, te poţi întreba, de pildă, şi ce au devenit cenzorii după 1989.
Cartea poate fi privită şi ca un tratat despre condiţia cenzorului – fie el şef, fie simplu angajat al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (din 1975, Comitetul pentru Presă şi Tipărituri). Impresia mea este că aceşti cenzori au tăcut foarte mult, mai mult decât ofiţerii de Securitate, au apărat chiar mai bine secretele de stat ale cenzurii României comuniste, precum şi secretele personale. Iar istoricii ar fi avut mare nevoie de mărturia lor, chiar parţială, chiar ultrasubiectivă, pentru a reconstitui o atmosferă sau măcar tipare mentale. Dimpotrivă, cenzorii au tăcut, ba mai mult, au pozat în oameni onorabili, fără un trecut care să fie asumat; au fost printre noi, şi sunt şi astăzi comentatori politici, analişti de politică externă ş.a.m.d. Cititorul îi va regăsi citind această carte sau doar indicele de nume de la finalul volumului al doilea. Un alt merit al Lilianei Corobca este acela că aruncă o lumină şi asupra politicii de cadre, asupra modului de recrutare a acestor funcţionari ai DGPT/CPT. Şi rămâne de discutat în ce măsură această selecţie a fost mai bună – din punctul de vedere al autorităţilor comuniste – decât în alte cazuri (profesorii de ateism ştiinţific, de exemplu; după revoluţie unii dintre ei au vădit reale semne de remuşcare şi chiar de căinţă).
Aproape inevitabil, documentele reproduse de Liliana Corobca se opresc la anul 1977. Aş vrea să insist asupra acestui moment, inclusiv asupra unui aspect pe care cartea mai mult îl sugerează. Desfiinţarea cenzurii a avut loc aproape simultan cu schimbarea procedurilor penale, a sistemului punitiv privind infracţiunile şi executarea pedepsei (mai ales în cazul tinerilor, pentru care se recomanda nu detenţia, ci „reeducarea“ în colectivele de muncă, în mijlocul oamenilor muncii). Una dintre motivaţiile lui N. Ceauşescu – sugerată şi la desfiinţarea cenzurii – suna astfel: „mergem spre dispariţia treptată a statului“, adică se respectă concepţia originară marxistă, nu ideologia profesată de Iosif Stalin, care anunţa ascuţirea luptei de clasă în plin socialism. Aparent, prin această asumare, N. Ceauşescu îi contrazice pe istoricii care folosesc pentru regimul său politic termenul de naţional-stalinism. Numai că este doar o aparenţă, pentru că sistemul represiv nu dispare, ba dimpotrivă, iar cenzura se transformă; balaurul cenzurii între 1977 şi 1989 nu mai are un cap (Comitetul pentru Presă şi Tipărituri), ci şapte capete.
Le enumăr citându-l de fapt pe N. Ceauşescu: 1. membrii de partid din redacţii; 2. activiştii de partid din redacţii; 3. organele de stat (mai ales cele ale Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste); 4. controlul revoluţionar (adică o anumită atitudine ideologică, vigilentă, convergentă cu umanismul revoluţionar, un fel de metodă de creaţie care înlocuieşte realismul socialist); 5. organele colective; 6. consiliile de conducere ale uniunilor de creaţie (în special cel al Uniunii Scriitorilor); 7. organul colectiv al editurilor.
Pe lângă aceste şapte trepte ale cenzurii, Ceauşescu mai adăuga un element, la 7 decembrie 1977: „avem în vedere ca, în viitor, în consiliile de conducere ale publicaţiilor şi instituţiilor cultural-educative să participe un număr mai mare de muncitori şi alţi oameni ai muncii care lucrează nemijlocit în producţie“. Ideea ca intelectualii, scriitorii, să dea seama în faţa muncitorilor a revenit în mod dramatic în anul 1990, cu acele lozinci funeste: „Moarte intelectualilor!“ şi „Noi muncim, nu gândim!“ Dacă a fost ceva spontan, rostit de oameni, fără sugestii din partea aparatului politic postdecembrist, este cu atât mai grav, căci indică faptul că omul nou chiar a fost creat şi trăia după decembrie 1989.