a12

Marta Petreu

Vizită în casa răului

          All Death Jazz se numeşte – nu ştiu de ce în engleză – cartea de poeme a lui Nicolae Avram (Casa de Editură Max Blecher, 2013). Un univers teribil, al casei de copii – nu ştim exact de cînd, din timpul răposatului regim, se pare… Volumul are personaje, copiii găzduiţi în casa răului: Moartea, Guşteru, Daniel, Măndelu, Petrică, Federiţa, Bebe, cu „dosarul“ lor de familie, cu istoria lor, anterioară „federeului“ sau, dimpotrivă, de după ieşirea, obligatoriu la 18 ani, de-acolo. De-acolo ies cei vii, dar se poate întîmpla ca, în acest violent univers concentraţionar inclus la rîndul lui, pe sistemul cutiilor chinezeşti, în marele univers concentraţionar numit România, ieşirea să se facă pe altă cale: păşind de pe acoperiş în aer. Versurile descriu sec un univers negru, cu foame, frig, rîie, abuzuri sexuale săvîrşite de îngrijitori asupra copiilor daţi lor în grijă, agresiuni şi violenţe sexuale ale celor mici unii asupra altora şi unii contra altora – pentru că ei n-au de ce să facă altceva decît au fost învăţaţi. Poemele devin un fel de dovadă că lumea noastră a fost şi este făcută din multe lumi mici, unele înspăimîntătoare. Nu ştiu cît din trama poemelor este sau nu conţinut de viaţă şi, în ultimă instanţă, nu contează, decît pentru autor (pentru că: dacă unele scene, acelea dintr-o secţiune mediană de poeme, de canibalism pe seama morţilor şi sex cu cei morţi, sînt închipuite, s-ar putea ca atîta imaginaţie atroce să fie şi un simptom, nu numai o performanţă estetică; iar dacă sînt veridice, atunci prezintă pur şi simplu fapte… penale, canibalismul fiind, după cîte ştiu eu, un fapt penal, şi-acum, şi pe vremea răposatului regim; oricum, poemele cu pricina strică, estetic vorbind, volumului, cum strică şi unele poeme asumat-pedofile). Imperfectă estetic şi tulburătoare etic, cartea lui Nicolae Avram mi-a amintit, prin urgenţa mesajului, volumul Aglajei Veteranyi. Într-un univers uman atît de lezat, încît pe-alocuri m-a făcut să mă gîndesc la proza lui Céline, unele versuri, puţine şi oarecum stinghere, sînt o pîlpîire a aureolei boreale. De pildă un poem pe care l-am botezat singură „priveghi“:

o cană cu apă pentru gîtlejul ars
Daţi-mi o lampă daţi-mi o lampă s-o uit afară pe cîmp
n-am să mă spăl pe mîini înainte de prînz
o portocală una singură rostogolindu-se prin zăpadă pînă
la sîngele lui nicolae
daţi-mi o lampă daţi-mi o lampă s-o uit afară pe cîmp.
Marta Petreu

Sau, de ce nu:
eu sîngerez ca inul într-o hală pustie
au început să-mi crească solzi noaptea mă tîrăsc către mare.
Marta Petreu

Nu ştim dacă a ajuns acolo.