a2

Ion D. Sîrbu la 95 de ani

Clara Mareş

          Când se vorbeşte despre Ion D. Sîrbu, am constatat că sunt câteva locuri comune pe care orice vorbitor se simte nevoit să le viziteze, de la ucenicia la umbra lui Lucian Blaga, la asistentul universitar ajuns vagonetar şi obligatoriu suprapunerea Ion D. Sîrbu/Victor Petrini.
Cu toate acestea, biografia lui Ion D. Sîrbu este pe alocuri mai surprinzătoare decît însăşi literatura lui. Războiul permanent dus cu Securitatea, sentinţele lucide şi tăioase la adresa comunismului sunt reflectate într-un dosar de urmărire palpitant, dar şi într-o literatură de sertar copleşitoare.
Confruntările nuanţate, dar permanente pe care Ion D. Sîrbu le-a avut de-a lungul timpului cu poliţia politică conturează un profil special al intelectualului implicat. Nu o dată m-am gândit cum ar fi arătat viaţa noastră publică dacă repere morale precum Ion D. Sîrbu sau Nicu Steinhardt ar fi rămas printre noi şi după 1989.
Fiecare dintre întâlnirile Sîrbu – Securitate este antologică şi în fiecare dintre ele actorii dezvăluie resurse noi. La cea din decembrie 1969 Sîrbu este docil şi permisiv la sugestii, dar nu pentru că s-ar fi cuminţit sau ar fi fost sedus de minidezgheţul ideologic. Înregistrările telefonului şi conversaţiile cu informatorii refac acelaşi profil recalcitrant.
Pentru a înţelege atitudinea sa din decembrie 1969 avem nevoie de contextul istoric. La momentul 1969 Sîrbu trăia deja în proximitatea Securităţii de 14 ani. Există, în dosarele altora, rapoarte de evaluare a activităţii sale din 1955. Între 1955 şi 1969 Sîrbu traversase o urmărire atentă, arestarea, două anchete diferite şi două detenţii cu stagii la Gherla, Jilava, Periprava, Stoeneşti şi Giurgeni. După 1963 depăşise marginalizarea, şomajul, mina, depresia ratării. Cei cinci ani de secretariat literar la Craiova alcătuiau prima perioadă de normalitate după aproape două decenii de frământări. Pentru un contur exact trebuie amintită şi reabilitarea juridică pe care regimul o dispusese în cazul lui Ştefan Aug. Doinaş, care fusese condamnat pentru aceleaşi fapte ca şi Sîrbu. În acest context ne putem explica atitudinea conciliantă a lui Sîrbu în biroul Securităţii din decembrie 1969, chiar dacă Sîrbu ştia că reabilitarea lui Doinaş are o agendă secretă pe care el nu era dispus să o semneze. Cert este că ofiţerii exact asta îşi doreau: să speculeze maxim dorinţa ardentă de reabilitare a lui Ion D. Sîrbu, dar numai cu preţul recrutării sale. Cu toate acestea, cele două drumuri nu converg. Sîrbu îşi păstrează verticalitatea, iar Securitatea îşi continuă urmărirea.
Cu prilejul celei de-a doua confruntări directe, cea din 3 august 1977, atitudinea lui Sîrbu se schimbă diametral. Din personajul calin, îngăduitor, Sîrbu devine acuzator şi furibund, şi acestea în condiţiile în care nu avea toate argumentele disponibile. Câteva zile mai târziu află care fusese motivul convocării sale la Securitate: revolta minerilor din Valea Jiului. Revolta lui Sîrbu, manifestată fără rezerve în faţa ofiţerilor doljeni, denotă o atitudine civică exemplară. Refuzul de a se lăsa umilit, intimidat, sancţionând abuzul convocării sale la sediul Securităţii, reliefează adevăratul profil al scriitorului. Retoric, ca exerciţiu intelectual, ne putem întreba: ce s-ar fi întâmplat dacă Sîrbu ar fi ajuns în Valea Jiului şi s-ar fi făcut avocatul minerilor?! Răspunsul optimist ar fi că revolta şi-ar fi găsit argumentele şi poate presiunea pe autorităţi ar fi fost mult mai eficientă. Răspunsul pesimist ar fi că represiunea autorităţilor ar fi lovit sălbatic în toţi actorii, iar Sîrbu i-ar fi căzut victimă. Putem doar specula.
După 1982, Securitatea îşi schimbă metoda de lucru în cazul Sîrbu. Supravegherea devine distantă, confuză, ceţoasă, dar niciun moment absentă. După ce s-a realizat izolarea scriitorului, după ce au fost aruncate zvonurile posibilei sale colaborări cu Securitatea, că doar, deh, călătorise în Occident, Securitatea lucrează de departe: ofiţerii îi citesc corespondenţa, îi ascultă microfoanele din casă, îi cenzurează textele ajunse în edituri şi îi refuză paşaportul, de trei ori la rând. Cu toate acestea, Ion D. Sîrbu nu renunţă la ceea ce realizează a fi menirea sa, rostul său: spectator mărturisitor al urgiei comuniste. Deşi se plânge în cele patru zări ale pământului de singurătate, Sîrbu are capacitatea uluitoare de a transforma izolarea la care era supus de aparatul securistic în cocon protector şi scrie zilnic, încrâncenat şi testamentar, opera de sertar.
Vorbeam la început despre locurile comune pe care noi le tot vizităm când vine vorba despre Ion D. Sîrbu, unul dintre acestea fiind menţionarea superficială, nominală a romanelor sale. În mod paradoxal, se găsesc mult mai uşor cărţile despre Ion D. Sîrbu decât cărţile lui Ion D. Sîrbu. Cred că peste 70 la sută dintre librăriile bucureştene nu au nici măcar un singur titlu semnat de Ion D. Sîrbu. Despre librăriile din ţară ce să mai vorbim. Nici măcar la Craiova situaţia nu este mai bună. În aceste condiţii, acesta trebuie să fie un deziderat: accesul uşor la cărţile lui Ion D. Sîrbu. Am convingerea că proza lui Sîrbu îşi va găsi drumul către cititori cu acelaşi succes cu care şi l-a găsit şi printre noi, iniţiaţii.

Bucureşti,
10 noiembrie 2014