a18

Am fost şi sunt profesor

Nicolae Manolescu

         Vreau să vă spun că nu ţin la niciunul din titlurile pe care vi le-a amintit domnul Ilie Rad, afară de unul: acela de profesor, fiindcă asta am fost. Şi încă mai sunt, deşi, de câţiva ani, nu mai predau, nu numai pentru că am lipsit din ţară, ci şi pentru că nu m-am mai simţit bine la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Şi asta din cauza colegilor voştri de acolo, studenţi din ce în ce mai puţin interesaţi de literatură, de limbă, adică de disciplinele despre care aş fi avut şi eu ceva de spus. Şi mărturisesc că, în condiţiile astea, decât să vorbesc singur, am preferat să îmi văd de treabă, mai ales că m-am pensionat acum cinci ani. Asta îmi permite să îmi aleg auditoriul.
N-am rezistat invitaţiei domnului Ilie Rad, pentru că mi-a spus despre ce e vorba şi-am zis: „Asta e o idee interesantă!“. E o idee interesantă să aduni studenţi de la Litere, Istorie, Sociologie, Filosofie etc., da, de la toate disciplinele, şi să-i pui să facă împreună anumite activităţi.
Motivul al doilea pentru care nu refuz, în general, să mă întâlnesc cu studenţi, cu elevi, este că toată viaţa trăind în lumea asta, acum, deşi nu-mi mai place atât de mult ca altădată, încep să am nostalgia mediului studenţesc, aşa că mă duc cu plăcere la licee, mă duc cu plăcere oriunde sunt invitat, la facultăţi, indiferent de profilul liceului sau al facultăţii. Totdeauna găsim ceva să ne spunem, chiar dacă nu avem aceeaşi meserie. Şi, dacă o să găsim ceva să ne spunem aici, unde e vorba de multe meserii, de multe specialităţi, e foarte bine. Probabil că acolo unde e una singură, chiar deosebită de a mea, lucrurile stau mai simplu.
Aşadar, ţin să fiu profesor, pentru că asta am fost toată viaţa. De asemenea, ambii mei părinţi au fost profesori. De când mă ştiu am trăit în această lume, am şi acum în nas mirosul de motorină, care se dădea pe podelele de la şcoală, şi al prafului de cretă cu care se scria. Acum dumneavoastră nu mai scrieţi cu creta pe tablă! Acum totul este pe tabletă, ceea ce pe mine mă deprimă puţintel, pentru că e vorba de un contact mediat. Creta pe tablă, pixul… Eu citesc ziarele, cum vedeţi1, le-am luat de la un chioşc, mă cunosc deja şi chioşcarii din Cluj!… Da. Nu pot să mă uit pe tabletă sau pe internet, să citesc ştirile de acolo, prefer să mă uit în ziar. Am această boală: dimineaţa, spălatul pe dinţi şi cumpăratul ziarelor sunt obligatorii! Numai când nu vreau să ştiu ce se întâmplă, nu le cumpăr! Dar, de obicei, curiozitatea e mai mare decât frica de ce o să citesc în ziare (există şi asta!).
Deci asta am fost. Când m-am pensionat acum… cinci ani, şase ani – nici nu mai ştiu câţi sunt –, la şaptezeci de ani, am constatat că pe certificatul meu de pensie scria „50 de ani vechime“. Aoleu, 50 de ani vechime! Şi mi-am amintit că tatăl meu, născut în 1900, s-a pensionat în 1962 şi mi-a zis: „Am 42 de ani în învăţământ!“. Şi eu, când am auzit 42 de ani (eu aveam 23), mi s-a părut enorm. Şi acum constat că se poate, se poate să ai şi peste 50 de ani de învăţământ, ceea ce le doresc şi celor de-aici, care vor intra în învăţământ. Profesie care se face tot mai rar, tot mai greu! Cum vedeţi, e o criză de dascăli peste tot şi foarte puţini sunt ispitiţi să urmeze calea asta. Deşi, după părerea mea, dacă ţinem cu adevărat ca mâine, voi, cei mai tineri – eu nu mai am nicio pretenţie! –, să trăiţi într-o lume mai bună şi copiii voştri să aibă parte de o lume normală, atunci va trebui să vă gândiţi că la baza a tot şi a toate stau şcoala, învăţământul, dascălul. Pentru că o şcoală proastă înseamnă o societate debusolată, o societate care nu-şi mai cunoaşte nici măcar limba pe care e obligată să o vorbească, o societate care n-are memorie (şcoala întreţine memoria). Dacă vreţi să vă spun pe dinafară versuri, toate pe care le mai ţin minte le-am învăţat la şcoală (sunt în general versuri proaste, alea se ţin bine minte!). Spun câte vreţi, zeci de versuri tâmpite, am o întreagă colecţie în cap. Nu am mai fost în stare după aia să învăţ pe dinafară alte versuri, decât, ştiu eu, versuri ale unor poeţi cu o anume pregnanţă stilistică, cum este Ion Barbu, de exemplu. Pe Barbu pot să vi-l spun de la un cap la altul, da. Pe Arghezi nu pot, îmi depăşeşte memoria, iar pe Blaga – mă ierte clujenii! – îl iubesc mai puţin şi nu-mi vine, chiar dacă mă străduiesc, să-l învăţ pe dinafară! E şi greu de învăţat pe dinafară. Vorbeşte o limbă mai ardelenească, mai şonticăită. Asta e. Şi eu sunt ardelean pe jumătate, aşa că îmi permit să fac glume cu ardeleni!
Aşadar, asta am fost, asta am făcut. Asta mi-a plăcut să fac şi cred că am făcut-o acceptabil, destul de bine. Vă daţi seama câte serii de studenţi am avut. Şi acuma mă întâlnesc peste tot cu ei. Dacă faceţi o socoteală – cam o medie de 200 de studenţi pe promoţie, 53 de promoţii înmulţit cu 200, cine e de la Matematică aici ne spune rapid cât fac!
– Voce din sală: 10.600 de studenţi!
– Aşa, vă mulţumesc!
Revenind, m-a interesat foarte tare acest experiment până una-alta, pe care îl aveţi în acest colegiu. M-am uitat, am cercetat aici, în primul număr al Anuarului colegiului, şi am constatat că cei mai mulţi dintre voi sunteţi filologi şi economişti. Câte-un matematician, mai unul-doi istorici… Sunt mai puţini studenţi de la Istorie, mă aşteptam la mai mulţi istorici, că aicea noi suntem… filologi şi economişti! Economiştii nu m-au surprins, fiindcă noi trăim într-o lume a economiştilor. Economiştii sunt la putere acuma. Şi de aia, din punct de vedere politic, ne merg treburile foarte greu: pentru că economiştii nu se pricep la politică, iar politicienii nu ştiu economie! M-a surprins, deci, numărul de filologi. Asta e extraordinar. Unde s-a mai pomenit ca filologii să stea umăr la umăr cu economiştii, într-un colegiu de excelenţă? Filologii sunt încadraţi acum la Litere. De Litere cine mai ştie? Ia întrebaţi pe stradă! „Nu, eu sunt la Filologie!“ vi se va răspunde. Ce înseamnă filologie, câţi o să vă spună? Ei, când ziceţi „economişti“, toţi se gândesc măcar la banii pe care-i au la bancă, la CEC sau în buzunar, sau pe care nu-i au deloc! Şi îşi aduc aminte ceva, anume că „economia asta se ocupă cu banii, chipurile“. Ei, nu numai cu banii, dar nu contează, în fine. Lasă că văd toată ziua la televizor economişti!
Al doilea lucru care m-a atras aici, la dumneavoastră, a fost caracterul interdisciplinar. Trăim într-o lume interdisciplinară, nu? Am înţeles că v-aţi întâlnit cu Basarab Nicolescu, care e unul din maeştrii interdisciplinarităţii. O să vină Solomon Marcus? N-a fost încă. Solomon Marcus, alt interdisciplinar, deci de generaţia mea, să zic aşa. Oameni care au făcut asta înainte când nu se făcea, când interdisciplinaritatea nu exista (nu exista nici măcar cuvântul). Dacă eu v-aş spune acuma câte cuvinte pe care le folosiţi în fiecare zi nu existau acum 30-40-50 de ani, v-aţi mira. Interdisciplinar nu exista, nu se practica, fiecare-şi vedea de meseria lui. Acuma se pare că lumea s-a complicat atât de tare, e atât de complexă, încât nu mai merge să te ocupi doar de un anumit lucru. Eu am păstrat această… prejudecată, dacă vreţi, că lucrul cel mai important este să te ocupi de ceva şi să faci bine. Nu de mai multe. Te ocupi de un anumit lucru, pe care poţi şi ştii că eşti capabil să-l faci cumsecade. Am această nostalgie a monodisciplinarităţii, nu ştiu dacă se poate spune aşa (probabil că da). În materie de interdisciplinaritate am de făcut o observaţie, una empirică. Nu, n-am pretenţia să fac teorii aici. Mi s-a părut totdeauna că interdisciplinaritatea este… nu oloagă, dar şchioapă. Niciodată cele două picioare nu sunt egale. Nu ştiu, e un dat, e… Poţi să fii, în acelaşi timp, de pildă, matematician şi lingvist; matematician şi literat. Da, aleg la întâmplare. N-aş putea să vă spun cum e să fii în acelaşi timp chimist şi biolog. Poate că aici lucrurile merg, că sunt mai apropiate. Sau chimist şi fizician. Pe vremuri, profesorul de fizică era profesor de fizico-chimice. Eu aşa am avut profesori. Deci ştiau şi una, şi alta, pe amândouă. În ciuda faptului că eu mă descurcam destul de bine la chimie şi deloc la fizică! N-am înţeles nimic din fizică!… Nici lucrul manual nu l-am înţeles, nu ştiu cum vine să faci… Cum apărea un plan înclinat, mă încurcam, o luam la vale. La chimie m-am descurcat destul de bine, chiar mi-a plăcut. Dar am uitat-o, evident. Dar matematică şi literatură… O să vină şi la voi domnul Solomon Marcus, care m-a invitat la un cenaclu al lui, pe vremuri, acum mulţi ani, înainte de ’89, la Matematică, unde un student făcuse o lucrare pe un algoritm matematic, pe o formulă matematică oarecare, ca să descopere care dintre variantele legendei – Meşterul Manole sau Monăstirea Argeşului a lui Alecsandri – care dintre versiuni e cea mai apropiată de toate celelalte. Există o formulă matematică pentru asta. Deci egal depărtată de toate celelalte. Eu i-am scris un bileţel în care i-am spus ce cred eu, i l-am dat şi am zis: „Să-l deschizi după…“ Studentul a umplut o tablă de formule. N-am înţeles foarte mult, dar până la urmă m-am lămurit şi bineînţeles că a ieşit poezia lui Alecsandri! Ceea ce scrisesem eu pe bilet. Era previzibil. N-avea aspecte de limbă, să spunem locală, era scrisă într-o limbă literară. Celelalte, cu multe localisme, vă daţi seama că se îndepărtau automat unele de altele, ca un univers în expansiune, în vreme ce varianta lui Alecsandri era cea mai curată. Toată demonstraţia matematică a dovedit, dacă vreţi, o idee previzibilă şi absolut inutilă de altfel! Din punct de vedere literar n-are nicio importanţă, nicio pertinenţă faptul că versiunea lui Alecsandri era cea mai curată… Cea mai egal, asta e… Combin comparativul cu egal, nu prea merge. N-avea nicio importanţă, dar asta era. Întrebarea care se pune în asemenea cazuri e dacă are pertinenţă, dacă are sens să numărăm în poezii anumite părţi de vorbire… Am mai asistat la o discuţie, în care au fost numărate verbele, respectiv substantivele din poezia lui Bacovia. Şi nu ştiu ce-a ieşit, 52 la 48%, dar nu mă întrebaţi dacă pentru verbe sau pentru substantive!… Am uitat. N-are nicio importanţă câte verbe şi câte substantive sunt într-o poezie. Deci, dintr-un punct de vedere, dacă nu are o anume relevanţă faptul că demonstraţia matematică ne duce spre o anumită concluzie, degeaba o facem. Invers, demonstraţia matematică poate fi o dovadă peremptorie pentru un anume fenomen literar sau lingvistic. Pentru că demonstraţia matematică e o demonstraţie riguroasă, unde nu încape discuţie, nu se negociază. Dacă am găsi un algoritm matematic şi în negocierile internaţionale, de pildă acum, între americani şi ruşi în Siria, s-ar pune capăt războiului sau s-ar face un război şi s-ar termina cu lumea. Dar neputând face chestia asta, rămânem cu negocierile. Matematica ne-ar scuti de negocieri, dacă vreţi. Şi există unele lucruri extraordinare sub acest raport. Este un coleg al nostru, Mihai Dinu se numeşte, care a publicat mai multe cărţi – e matematician –, a publicat mai multe cărţi în care, pe baza unor formule matematice, a făcut nişte demonstraţii absolut uluitoare. De pildă, a reuşit să stabilească un algoritm pentru etimologia românească. Nu numai pentru a determina cu oarecare precizie etimonurile cuvintelor (deci originea lor), dar şi momentul istoric în care în limba română au intrat anumite cuvinte provenite din alte limbi. O carte absolut extraordinară, Personalitatea limbii române se numeşte. Formidabilă. A făcut tot aşa, pe bază matematică, o analiză a rimei. În altă carte a făcut o analiză a ritmurilor poetice, tot pe bază matematică. Şi rezultatele sunt absolut uimitoare, schimbă complet toată teoria privind versificaţia românească. Există multe cărţi despre vers, despre versificaţie, prozodie. Sunt mulţi lingviştii care s-au ocupat de asta, dar cărţile lui Mihai Dinu fac de nediscutat acest subiect. Se pune punct, asta este, exact cum spune el.
Aşadar, aici avem un caz de interdisciplinaritate încununat cu succes. Dar nu ştiu multe asemenea. Să numeri verbele sau substantivele dintr-o poezie, asta n-are absolut nicio importanţă din punct de vedere literar.
În sfârşit, al treilea lucru pe care aş vrea să vi-l spun, legat de ce faceţi în acest colegiu, cei care sunteţi (vreo 40, sau câţi am văzut pe aici). Vedeţi deosebirea, să spunem, de ceea ce faceţi la facultăţile unde sunteţi, unde aveţi mai mulţi profesori, pentru fiecare disciplină. Unii aşa, unii altfel, unii pe care o să-i ţineţi minte, alţii pe care o să-i uitaţi. Aici sistemul e cu totul altul. Adică vine cineva din când în când, care – am văzut în Anuar – a descoperit de exemplu o anumită celulă care duce în sânge… Biolog sau chimist. Lucru extraordinar. Poate candida la Premiul Nobel, la un moment dat, când operaţia asta va fi dovedită şi practic, dacă am înţeles eu bine. V-aţi întâlnit cu Basarab Nicolescu. Este o personalitate excepţională şi un om… da, care ştie multe. Pe Ionel Haiduc îl cunosc ca preşedinte al Academiei, ca fost preşedinte al Academiei, dar chimia Domniei Sale îmi rămâne necunoscută, deci nu ştiu nimic despre ea. Nu pot să spun nimic, că nu ştiu nimic. Pe domnul Ioan-Aurel Pop fireşte îl cunosc de multă vreme, i-am citit toate cărţile, ca istoric, ca lingvist îl ştiu foarte bine. Deci vă întâlniţi cu oameni care, fără să vreau să îi ofensez pe profesorii voştri de la celelalte facultăţi şi discipline, sunt puţin peste. Puţin peste. Pentru că presupun că domnul Ilie Rad nu invită chiar pe oricine. Acuma m-am uitat şi eu pe listă pe cine vrea să invite, n-o să-i spun pe cine eu n-aş invita în locul lui, dar mă rog, n-are importanţă! Deci vă întâlniţi cu mari personalităţi… Aveţi, dacă doriţi, următoarea şansă: şansa de a vă întâlni cu un adevărat dascăl. Pentru că ce cred eu că lipseşte în acest moment în şcoala românească de toate gradele este dascălul, prestigiul profesorului, care s-a dus pe apa Someşului, a Dâmboviţei, a… Profesorul a devenit un funcţionar oarecare, ca şi preotul – Dumnezeu să mă ierte! – în meseria sa… Un funcţionar oarecare, care-şi face treaba, mai bine sau mai puţin bine. Dar care nu este cu adevărat un formator, un creator de spirit nou, să zic aşa. De la care să aveţi ce învăţa. Eu lucrurile astea le-am mai spus odată la Cluj, când am fost…, când am primit titlul de doctor honoris causa al universităţii de aici, al UBB, cum se spune acuma. (Prescurtările astea sunt absolut îngrozitoare. UBB, ce e asta? „Ce-ai făcut?“ „UBB!“ Aoleu! Sau UB, mai rău. Da, bine: UE, UB, UBB!) Şi atunci am vorbit despre acest lucru, despre nevoia de dascăl, despre nevoia de oameni care ne formează. Uitaţi-vă în trecutul fiecăruia (chiar dacă nu foarte lung, cum este al vostru, la vârsta pe care o aveţi) şi o să descoperiţi – sau veţi descoperi mai târziu – că există totdeauna o figură în acest peisaj care v-a marcat mai puternic decât celelalte – poate foarte puternic în unele cazuri – şi care de obicei nu vine din familie, vine din mediul şcolar. Un profesor. Fetele de la gimnaziu şi de la liceu îşi imită profesoarele care le plac, le imită până şi felul de-a se pieptăna sau de a-şi pune o bijuterie. Mai ales fetele, că au o sensibilitate mai mare. Băieţii sunt mai puţin interesaţi de lucrul ăsta. Dar noi toţi avem, dacă ne gândim bine, în trecutul nostru, o asemenea figură tutelară, să-i spun folosind cuvinte mari, care de obicei este un fost profesor şi care ne-a marcat într-un fel. Pot să fie şi mai mulţi, asta este o mare şansă. Vreau să vă spun că, din acest punct de vedere, generaţia mea a avut o neşansă imensă, combinată cu o mare şansă. Neşansa a fost… Eu am intrat în şcoală în 1946 şi reforma învăţământului a venit în ’48. Şi vreme de ani buni, până pe la mijlocul anilor ’50, nu am avut manuale. La disciplinele ştiinţifice aveam manuale traduse din ruseşte. La chimie, la fizică, la matematică erau traduse. La română n-am avut manual tot liceul. Nu-mi aduc aminte, poate prin ultima clasă. E adevărat că eu am făcut un liceu scurt. Şcoala era complet debusolată în acel moment, vă daţi seama, la începutul anilor ’50, îndeosebi după reformă, nimeni nu ştia de fapt ce se întâmplă… Unii profesori foarte îndrăzneţi ne mai spuneau lucruri care nu erau, cum se spunea atunci, cu alt termen care exista şi acum nu mai există, ne spuneau lucruri care nu erau „pe linie“, să zicem. Noi învăţam numai ce era „pe linie“, adică acceptat oficial. Ne îmbrăcam pe puncte, adică primeam anumite puncte, în funcţie de care ne cumpăram câte-o haină, câte-un pantalon, câte-o rochie, dacă eram… da. Expresii dispărute. Şansa în aceste condiţii a fost că nu toţi vechii profesori fuseseră eliminaţi din învăţământ, unii erau în puşcărie, ca ai mei părinţi, de exemplu, alţii nu fuseseră închişi, dar daţi afară din şcoală şi trimişi la… Cucuieţi, să predea altceva decât era cazul. Rămăseseră totuşi destui profesori în activitate. Am avut profesori în toate disciplinele – pe mine mă interesau mai mult cei de la literatură română, de la limba română, de la istorie – care erau extraordinari. Am stat de foarte multe ori şi m-am gândit la ce poate să însemne un adevărat profesor de română. Aţi auzit poate de la profesorii voştri: „A, zice, eu am făcut română cu cutare!“ Există autori de manuale… La matematică: „A creat nu ştiu câte serii de olimpici“. Există asemenea profesori. Pe unii îi cunosc şi eu foarte bine, unii mi-au fost studenţi. Am avut o asemenea experienţă şi vreau să vă spun că oricând îmi vine în minte să fac comparaţia cu ce-am avut şi ce e acum, cei actuali sunt în dezavantaj.
În 1967 m-am apucat să-mi fac teza de doctorat despre Titu Maiorescu. Tocmai fusese redescoperit, ca să zic aşa, recondiţionat de Liviu Rusu, clujeanul dumneavoastră, într-un articol din Viaţa românească, după ani buni în care era considerat un critic reacţionar, retrograd, membru şi şef al Partidului Conservator. Vă daţi seama, numai bube avea. În ’67 m-am apucat să-mi fac teza şi am descoperit întâmplător, umblând eu prin biblioteci şi prin bibliografie, două articole publicate în Analele Universităţii clujene, aflată la Sibiu în anii ’40-’45, când universitatea a fost în refugiu – bănuiesc că ştiţi, dacă aţi făcut istorie –, semnate de un domn, cu un nume care-mi suna ardeleneşte, dar nu ştiam de unde să-l iau. Şi l-am întrebat pe tatăl meu: „Ai auzit de profesorul Licu Pop?“ Zice: „Da! A fost coleg cu mine la Gheorghe Lazăr, la liceu. S-a pensionat înainte de a intra tu în liceu“. Şi am mai aflat că locuieşte la Sibiu, unde am făcut eu liceul, la Prima Ardeleană, adică în clădirea din colţul bulevardului. Clădire veche, frumoasă. L-am căutat, m-a primit, da, era un om de optzeci de ani atunci, trăia singur, într-un apartament absolut splendid (nu ştiu de ce nu i-l luaseră comuniştii, probabil din respect faţă de el, că îl avuseseră profesor toţi cei de pe la Securitate, de pe la partid). Şi m-a întrebat ce fac. Îi spun de Maiorescu. Zice: „Foarte bună idee, mai ales acum“. Îmi zice: „Ştii germană?“ Zic: „Da. Am făcut germană şi-n liceu, şi-n facultate, deci ştiu!“ „Citeşti cu gotice?“ „Citesc şi cu gotice!“ „Filosofie ştii?“ Filosofie nu făcusem la facultate, dar evident citisem câte ceva, dar filosofia nu era chiar – să zic aşa – punctul meu forte. Dar mă descurcam. Îmi zice: „Uite, începe cu filosofii… Lasă-l pe Schopenhauer, că toată lumea ştie că Maiorescu e cel care l-a recomandat pe Schopenhauer prietenului său, I. A. Cantacuzino, supranumit «Zizin»“. Un om care a vrut să-l traducă în franceză şi prima traducere franceză a lui Schopenhauer este a acestui român, impulsionat de Titu Maiorescu. Tot aşa cum prima traducere a lui Nietzsche la începutul secolului XX în franceză este tot a unui român, fost student al lui Maiorescu. Nietzsche a început şi el să fie cunoscut bine în România, încă de la începutul secolului XX. Deci vedeţi deschiderea… Şi-mi spune: „Lasă-l pe Schopenhauer!“ Zice: „Chestia aia cu ideea hegeliană, care devine idee la Maiorescu e o copilărie“. Zice: „Nu e nicio legătură între ideea… Ocupă-te de Herbart!“ Unul din articolele de care am vorbit ale acestui profesor, Licu Pop, era despre herbartianismul lui Maiorescu. Şi m-a dus în bibliotecă şi mi-a scos de-acolo o ediţie princeps din Herbart. Legată în piele, în germană, tipărită cu gotice – o frumuseţe. Astea sunt cărţi pe care nici nu merită să le citeşti, numai dacă le ţii minte cum arată şi te cultivi! Emană din ele o intelectualitate extraordinară. De-aia spuneam că… Le spuneam studenţilor mei: „Mă uit la voi şi vă spun care vine dintr-o casă cu bibliotecă cu cărţi şi care vine dintr-o casă fără bibliotecă!“ Mă întreabă: „După ce ştiţi?“ „Ştiu. După ochi, după ten, după multe!“ Se vede, imediat se vede. Cu cărţile alea în casă, vă daţi seama. Ei, acest domn, Licu Pop, nu a predat nici măcar la universitate, când a fost Universitatea din Cluj la Sibiu, deci nu s-a băgat printre profesorii de acolo, putând deveni coleg cu Blaga şi putând săi aibă studenţi, să spunem pe Doinaş sau pe Negoiţescu sau pe Balotă sau pe ceilalţi care au fost acolo. A predat numai la liceu toată viaţa lui. Era un profesor de română, născut prin 1890 şi care a trăit până în 1970… şi ceva. Profesor de română la liceu, la Sibiu, la Gheorghe Lazăr. Ei, când ai un asemenea profesor… Nu l-am avut profesor, recunosc, dar m-am folosit cât am putut de studiul sau, privind herbartianismul lui Maiorescu. Era foarte interesant. Profesor de română.
Ei, unde sunt profesorii ăştia? Unde sunt figurile astea? Mi-aduceam aminte, când am vorbit la universitate pe tema asta, de un lucru: la toate popoarele, în tradiţia tuturor popoarelor, în folclorul tuturor popoarelor, există nenumărate poveşti, legende, mituri, legate de câte-un dascăl, un mare dascăl, un guru, cum spun indienii. În toate, inclusiv la noi. Păi Ştefan cel Mare nu se ducea să se consulte cu pustnicul în pustie? Toţi, toate popoarele au legendele şi poveştile lor despre dascăli. Ceea ce mie mi se pare chiar alarmant – nu folosesc întâmplător cuvântul – este faptul că învăţământul, în momentul de faţă, tinde să se dispenseze de dascăli. Dumneavoastră aparţineţi de serii, de promoţii care cred – nu mă refer la unul sau la altul şi nici la faptul că cineva v-a băgat în cap chestia asta, sistemul e de vină – că nu mai avem nevoie de profesori. Sau, mă rog, îi acceptaţi cu îngăduinţă: „Ce să facem? Asta este situaţia. Ne-am trezit aici, la colegiu, trebuie să-i suportăm şi pe ăştia! N-avem încotro, că altfel ne trimit în altă parte, la facultate!“ Sistemul actual de învăţământ se dispensează din păcate de dascăli. El, sistemul, nu mai simte această necesitate. În el nu mai există nimic, nu mai există acea formulă să spunem chimică, biologică, cum vreţi să-i spuneţi (eu cred că în tot cazul e una organică!), prin care învăţătura să reconducă la nevoia de dascăli. Şi bănuiesc şi de unde vine asta. Şi pe măsură ce se extinde învăţatul după Wikipedia, după internet, cu toate mijloacele moderne, nevoia de dascăli se diminuează până la zero. În curând nici n-o să mai ştim ce înseamnă asta. N-o să mai simţim nevoia să avem pe cineva care să ne înveţe ceva. Şi eu cred că sunt două explicaţii pentru acest fenomen şi va trebui mai devreme sau mai târziu să devenim conştienţi de nocivitatea situaţiei în care ne aflăm şi să alegem.
Prima explicaţie este o confuzie, o confuzie foarte generală să spunem aşa, între informaţie şi cunoştinţe. Nicio societate vreodată în istorie, aici sau în altă parte a planetei, nu a avut parte de o asemenea bogăţie de informaţie. Este imensă, incomparabilă. Noi primim în fiecare secundă informaţii care egalează cantitativ toată informaţia omenirii de până la al Doilea Război Mondial. Fără glumă. Se măsoară în biţi mi se pare informaţia, va trebui să avem un număr oarecare de biţi ca să ne dăm seama cum stăm. Doar că asta este informaţie. Este brută. Noi zicem internet. Mă rog, alta e originea cuvântului, eu aş spune interbrut. Ce lipseşte ca să devină informaţia brută cunoştinţă? Ciurul, sita, filtrul. Şi cel mai bun filtru e dascălul. Cel care selecţionează, selectează, triază, blochează şi, până la urmă, transformă informaţia în cunoştinţe. Sunteţi o generaţie care beneficiază de informaţie cum n-am avut şi n-a avut nimeni înaintea voastră! Cât despre cunoştinţe, iertaţi-mă, aveţi cu mult mai puţine decât am avut noi. Şi vorbesc acum de generaţii relativ apropiate, nu mă duc la Licu Pop, la profesorul meu, cum nu mai există în momentul de faţă în învăţământ, nici măcar la facultate, vreun profesor. Nici la germană măcar – poate la filosofie – care să citească şi să ştie, să citească în original şi să ştie filosofia germană din a doua parte a secolului XVIII şi secolul XIX, cum o ştia Licu Pop. Dascălul este cel care face această triere. Internetul este extraordinar, dar devine foarte periculos, pentru că te pune în faţa unor informaţii netriate, pe care… cu care nu ştii ce să faci! Există o mulţime de oameni care se uită pe internet, ca să vadă cum se tratează o anumită boală sau dacă suferă de o anumită boală. Şi găsesc acolo tot felul de minuni. „Aoleu, zice, am văzut, asta se recomandă pentru diabet, aia pentru guturai!“ Păi nu se poate aşa ceva. Trebuie să fie un medic sau măcar un farmacist care să-ţi spună. Nu vă jucaţi cu chestiile astea! Foarte multă lume crede că, dacă ai acces la internet, ai totul… Butonează şi-n câteva secunde ai aflat tot ce vrei. Vrei să ştii cum o chema pe iubita lui Shakespeare din şcoală! Imediat găseşti. Da, numai că asta e informaţie brută. Cunoştinţele sunt nete, sunt triate, sunt filtrate, sunt trecute prin sită. Nu se poate face pâine dacă nu cerni făina. Sau iese pâine, dar proastă. Mâncaţi o pâine proastă, ţin să vă spun! Cei care credeţi că tableta, computerul şi toate celelalte vă scutesc, de pildă, să vă duceţi frumuşel la şcoală, să vă întâlniţi cu câte-un profesor sau să mergeţi la bibliotecă, să vă luaţi o carte şi s-o citiţi vă înşelaţi! Vă daţi seama că a dispărut o expresie, „ştiinţă de carte“? Cum, care ştiinţă de carte? E şi azi ştiinţă câtă vreţi, dar nu mai e de carte, e de altceva.
A doua cauză la care mă refeream: confuzia dintre mijloc şi scop. Acest internet, toată nebunia asta cu informaţia constituie cel mai fabulos mijloc avut vreodată de omenire, pentru a obţine informaţii. Dar internetul nu trebuie să fie un scop. Scopul nu e ăsta. Scopul este să transformaţi aceste informaţii în cunoştinţe. Şi abia din momentul ăla putem să stăm de vorbă. Până atunci… Toată lumea are aceste informaţii, de la cei mai deştepţi până la cei mai tâmpiţi! Şi lumea asta e plină de tâmpiţi. Deschideţi televizorul şi o să-i vedeţi la faţă zi de zi, ceas de ceas şi-n proporţie de masă, cum zicea tovarăşul Vladimir Ilici Lenin! Eu am câte citate vreţi din clasicii marxismului! Da, mai am şi altele, foarte potrivite. Toată lumea posedă informaţii. Nu mai e cazul… Cum votează baba Safta, de unde ştie ea cine-i mai bun? Ştie. Pentru că a tras cu urechea la televizor. Nu ştiu dacă toate babele din sate au internet, au tabletă. În fond, de ce nu?… Cei doi ultimi miniştri ai învăţământului au spus că, în curând, toţi copiii, indiferent de şcoală, de sat, vor avea tabletă. Păi vă daţi seama? Se duc acasă cu tableta şi vine bunica, nici nu-şi scoate bine de pe cap basmaua, şi zice: „Ce-ai, maică, acolo?“ Zice: „Păi tabletă“. „Ce-i aia, tabletă?“ „Hai, vino să-ţi arăt.“ Şi umblă pe tabletă şi-i arată nu ştiu ce de pe partea aialaltă a lumii. „Aoleu, extraordinar!“ zice bunica. „Să-mi mai arăţi şi mie, să învăţ şi eu!“ Nu-i bine, nu se învaţă aşa. Asta nu-i învăţare. Învăţare înseamnă dobândirea de cunoştinţe, nu de informaţii. Toţi avem informaţii. Întrebaţi-mă, vă spun toate clasamentele la fotbal, la volei, la handbal, la snooker, din lume şi din România. Vă spun ce-a făcut ieri Steaua cu CSMS Iaşi, vă spun ce-a făcut la handbal… Tot vă spun. Am o informaţie colosală. Dar asta nu e învăţătură. Trăim foarte bine cu informaţia, pentru că ne dă iluzia magnifică a faptului că ştim. De fapt, nu ştim, credem că ştim! În fond, habar n-avem! Numai cu informaţie nu ştim nimic. Nu ştim nimic util pentru noi, pentru formarea noastră, pentru sufletul nostru, pentru corpul nostru, pentru mintea noastră, pe care cine-o mai ia în seamă? Dacă vreţi să vă duceţi la… să faceţi fitness, să vă-ntăriţi musculatura, voi, băieţii, doamnele să-şi sugă abdomenul, aveţi săli de sport. Dar fitness intelectual cine face? Îmi spuneţi şi mie? Există în Cluj, să mă duc să-mi pun creierul în mişcare? Pentru că şi creierul, ca şi muşchii, şi creierul are nevoie de mişcare, are nevoie de o anume exersare!… Altfel ce fac cu el? Stă… Şi neuronii ăia obosesc, se târâie aşa şi ei, vai de lume! Vreau fitness intelectual!
Ei, fitnessul intelectual ar trebui să fie şcoala. Şi e gratuită şcoala în România. Vă daţi seama ce şanse aveţi!… Mi-aduc aminte că un istoric, pe vremuri, care lucra la Ministerul Culturii, care se plimba aşa, cu unul din marii directori de la cenzură, pe culoar. Se cunoşteau bine, lucrau împreună. Istoricul s-a îndreptat spre director, l-a luat în braţe (era mititel şi cu ochii exoftalmici). Da, l-a luat în braţe şi eu îi vedeam ochii. Şi zicea: „Ce pleaşcă-n lumea asta şi-n vremea asta pentru un istoric, Vasile!“ Vasile era cenzorul. „Ce pleaşcă pentru un istoric!“ Ei, eu vă spun acuma: ce pleaşcă pentru lumea asta în care trăiţi, că şcoala-i gratuită şi că puteţi învăţa! Încă o dată, nu confundaţi cunoaşterea cu informaţia. Puteţi învăţa, puteţi avea cunoştinţe şi le puteţi transmite mai departe.
Aici vine vine partea a doua. Dar azi şcoala este cum este, asta se datorează, în bună parte, şi faptului că, după ’89, s-a ales praful de şcoală şi pentru că profesorii, mulţi dintre profesorii care sunt profesori la liceu, la facultate, sunt cei care au făcut şcoală după 1989, când nu s-a mai prea făcut şcoală. Nu vreau să vă spun cum arată Catedra de literatură română de la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde am fost şi eu până deunăzi, cum arată acum: să vă spun numele cadrelor didactice de acum 10-15 ani. Dacă vi-i pomenesc pe cei de-acum 10-15 ani, îi ştiţi aproape sigur, că i-aţi citit. Dacă vi-i spun pe cei de astăzi, cu excepţii, desigur, cred că n-aţi auzit niciodată de ei. Şi mă tem că aceeaşi situaţie este peste tot. Nu ştiu cum e la biologi, chimişti, fizicieni. Ştiu însă la Litere, la Istorie.
Cam asta voiam eu să vă spun, să-ncerc să vă conving că, dacă vreţi să învăţaţi şi să luaţi şi Premiul Nobel, va trebui să aveţi grijă să nu confundaţi învăţatul cu tableta şi cunoştinţele cu informaţia. Şi să nu vă scăldaţi, la nesfârşit, în informaţie, cum vă scăldaţi în mare, când vă duceţi, dacă vă duceţi! Şi ieşiţi de acolo din apă şi la primele raze de soare apa s-a uscat. Cam asta e când faci baie de informaţie. Se usucă imediat pielea, nu mai rămâne mare lucru. Ne comportăm toţi ca nişte raţe, care au trecut prin apă, dar nu rămâne nimic pe pene. Învăţătura, ea rămâne. Dar învăţătura trebuie să fie filtrată de cineva. Trebuie să vă dea cineva această învăţătură. Şi prin excepţie, s-o daţi şi unii dintre voi, cei mai… să spunem aşa, talentaţi, în toate promoţiile există talente, există chiar şi genii…, s-o daţi mai departe. Există şi foarte mulţi rataţi, dar nu trebuie dispreţuiţi, pentru că rataţii sunt de obicei oameni potenţial foarte valoroşi, că, dacă n-ai ce să ratezi, e simplu. Când ratezi ceva, trebuie să ai ce să ratezi. Sunt cu siguranţă unii care pot să-şi fie lor înşişi ciur. Dar nu ştiu câţi. Eu recunosc că nu puteam să-mi fiu eu mie însumi ciur, în şcoala pe care am făcut-o, începând din ’46 şi până când – ştie Dumnezeu! – când am terminat, am şi uitat. Nu, nici vorbă. Umblam după cei care să mă-nveţe, aşa cum umblă căţelul ăla fidel, pe care-l ai acasă, după tine, când te duci la piaţă. Da. Umblam după ei cu o mare frenezie, dovadă că mă simţeam eu cumva la data aia – nu-mi puneam problema, bineînţeles –, dar mă simţeam cumva fără capacitatea de-a mă descurca singur. N-am contat niciodată pe mine în această situaţie. Şi într-un fel fac un apel la voi: nu contaţi pe voi în chestia asta, chiar cei care vă credeţi geniali!
Acum vreau să mă întrebaţi sau să răspund la întrebările deja stabilite.

*

         Continuare  în partea a II-a