a12

Dimov, la o nouă lectură

Iulian Boldea

          Leonid Dimov e un poet ce rămâne încă de citit, de comentat, de redescoperit, în multe dimensiuni sau accente ale operei sale cu relief labirintic şi himeric. Disponibilitatea expresiei, libertatea de a sugera ludic gravitatea adevărurilor ultime, estetismul, toate camuflează un fior tragic, disimulează o percepţie dramatică/ dramatizată a lumii. Visele lui Dimov, regizate cu minuţie, sunt scenografii halucinante ale unei infrarealităţi colcăitoare. Dexteritatea de limbaj, prin care cuvintele sunt modulate în registre policrome, se legitimează ca semn al unei conştiinţe artistice ce declară afectele în stare de inflaţie şi le amendează cu severitate. Poemele lui Dimov, cu imagini şi forme proliferante, cu articulaţii hipertrofice, se delimitează ca exorcizări ale unor spaime ascunse. Angoasa, voluptatea transcrierii spaimei în text sugerează două dimensiuni opuse care structurează viziunea lirică dimoviană: planul ontologic, terifiant, şi cel estetic, mântuitor, al jubilaţiei scriiturii. „Citirea“ lumii în registru ludic, descifrarea configuraţiilor ei prin grilă burlesc-onirică sunt rezultatul nevoii de exorcizare prin artă (joc) a realului precar şi fluctuant care, pentru a dobândi stabilitate şi consistenţă, trebuie să fie prins în filigranul bufoneriei exorcizante. Absurdul oniric dimovian se configurează gradat, ca aglomerare vertiginoasă de elemente, de la cele ale banalului cotidian la cele terifiante care instituie un fel de vid al logicii şi descumpănesc cititorul. Realul, aşa cum transpare el în versurile lui Leonid Dimov, este corectat de lentilele magice a visului, de o privire interioară care reuşeşte să exploreze adâncul făpturilor şi al lucrurilor, redându-le irizări fantaste şi misterioase.
Cartea Luminiţei Corneanu, Leonid Dimov: Un oniric în Turnul Babel (Editura Cartea Românească, 2014) are meritul de a readuce în actualitate, printr-o riguroasă întreprindere exegetică, opera unui poet mai degrabă ignorat astăzi, decât analizat cu meritată atenţie hermeneutică. Perspectiva asupra biografiei beneficiază de clarificări minuţioase, prin accesarea arhivelor CNSAS, dar şi prin mutaţii ale unghiului de percepţie asupra diverselor episoade şi fapte ale existenţei, surprinse în mod echidistant, chiar dacă un impuls empatic nu este cu totul exclus. Un moment semnificativ este acela al supravegherii îndeaproape de organele Securităţii Statului, prin instalarea unui dispozitiv de ascultare la domiciliul poetului:

La fila 458 din volumul 5 al dosarului de urmărire găsim redarea discuţiilor din casa poetului din data de 8 februarie ’69, înregistrate de tehnica operativă. Aflăm de aici că, în partea trecută sub tăcere a întâlnirii din septembrie, ofiţerii de Securitate i-au spus lui Dimov că i s-a montat tehnică de ascultare în casă şi chiar i-au arătat dosarele în care se regăseau notele despre el, fotografii, consemnări ale discuţiilor din casă. Practic, că totul era sub controlul lor, că ştiau tot. „Eu înţeleg să-mi bage drăcia în casă, dar să mi-o şi spună că mi-au băgat-o, asta e neomeneşte“ se plânge scriitorul unui amic. Iar ofiţerul notează conştiincios în continuare ce părere are Dimov despre aparatul datorită căruia Securitatea avea acces nelimitat în viaţa sa privată: „DIMOV se întreabă ce fel de literatură se poate face cu o «drăcie» în casă şi cu frica în om. El adaugă că, atunci când a fost chemat, i s-a spus că menirea scriitorilor de astăzi este aceea de a duce mai departe tradiţia înaintaşilor. Dar DIMOV arată că «înaintaşii noştri nu aveau drăcie în casă! Nu-l vezi pe Eminescu cu o drăcie în casă!»“

Erosul, moartea şi fastul gastronomic sunt teme privilegiate ale poeziei dimoviene, teme tratate prin inserţii ale grotescului, prin modulări caricaturale sau prin resursele persiflării. Într-o perspectivă critică cu rădăcini în studiile lui Bahtin, Luminiţa Corneanu subliniază hăţişul instinctualităţii, reflexele primare, care, în mod paradoxal, devin, pentru poet, „gesturi de apărare“:

Pentru Dimov,  „trupul este un trup grotesc“, în termenii lui Bahtin, dominat de abdomen şi de falus, ca metonimii ale actului îngurgitării şi celui sexual. Este vorba de o deturnare a funcţiilor împlinirii pe care le au festinul şi nunta într-o lume normală. În acest univers babelic, unde straniul e la el acasă şi grotescul pândeşte după colţ, unde obiectele şi fiinţele îşi pierd atributele lor normale şi funcţionează anomic, sexualitatea şi nutriţia se fac cu intensitatea instinctului primar, dar îl depăşesc cu mult ca semnificaţie: ele devin gesturi de apărare, singurele familiare, apte de a linişti eul angoasat care le întreprinde. Frica, foamea şi erosul nu sunt deloc simple instincte, reflecta Constantin Noica, ele sunt cele mai puternice mijloace de împlinire a fiinţei.

Neverosimilul, fantasmele, graţia irealului şi marasmul infrarealităţii se întrepătrund, astfel, într-o hartă labirintică a condiţiei umane, în care călătoria este topos paradigmatic, experienţă iniţiatică, întoarcere în abisal, revelare a originarităţii, ca punere în scenă a relaţiei fiinţei cu propriile rădăcini ontice („Ideea însăşi de întoarcere o presupune pe cea de, să-i spunem, «ducere», deci de călătorie. O punere în relaţie a temei dimoviene a călătoriei şi a «veşnicei reîntoarceri» nietzscheene este revelatoare“).
„Turnul Babel“ în care se regăseşte fantezia debordantă a lui Dimov este un amestec indiscernabil de virtual şi real, de cotidian şi himeric, de magie a depărtării şi intruziune a unei apropieri cotropitoare, confuzie irepresibilă a subiectului liric şi a obiectelor lumii, pe care autoarea studiului o transcrie în enunţuri critice memorabile, chiar dacă îndatorate receptării anterioare: „antimetafizica lui Dimov“, „luxurianţa lexicală“, „fidelitatea faţă de imaginaţie şi vis“, „ambiguitatea dintre text şi sens“. Traiectoria unei definiţii totalizatoare a poeziei lui Dimov cuprinde, în desenul ei, dominante ale dinamicii expresive, dar şi elemente ale tectonicii imaginarului, ori fixarea reperelor tematice ale operei:

Recapitulând, ar putea fi vorba, în primul rând, despre o muzicalitate anume, dată în special de numeroasele eufonii, la nivelul rimei sau din interiorul versului, dar şi de sonoritatea însăşi a atâtor cuvinte rare, multe nemaiîntâlnite la alţi poeţi, înainte sau după Dimov. Ar fi apoi luxurianţa imagistică, decurgând din cea lexicală, aglomerările obiectuale în spirit baroc, senzaţia continuă de Turn Babel, care este, poate, cea mai potrivită metonimie a lumii lui Dimov. Este vorba apoi de teme pe care poetul le reia, le revalorifică şi le îmbină astfel încât să scoată din ele maximum posibil: călătoria, ospăţul, bâlciul, sclipitorul, moartea, erosul carnal, şi care-i permit ample desfăşurări narative, cu frustrant de puţine elanuri lirice.

Identificând trei etape în evoluţia poeziei lui Leonid Dimov (suprarealistă, dominată de imagine, onirică propriu-zisă, marcată de „cristalizarea unei poetici proprii, fără precedent în literatura noastră“, şi alegoric-gravă, prin apelul la înfiorările transcendenţei), Luminiţa Corneanu fixează şi etapele receptării acestei creaţii, subliniind individualizarea ei în raport cu alte experienţe poetice postbelice.
Revelarea intimităţii ca ipostază-cheie a poeticităţii se conjugă, în universul liric dimovian, cu o constantă proiecţie a nedeterminării, ca percepţie halucinantă a unui univers cu articulaţii concrete nereprimate, univers dualist, în care himericul şi cotidianul se întâlnesc până la indistincţie („originalitatea poeziei dimoviene vine tocmai din posibilitatea coexistenţei celor două vocaţii, din întâlnirea dintre fantasmatic şi obiectual, dintre fluid şi static. Visele lui Dimov nu sunt nici deliruri, nici relatări obiective, iar frumuseţea […] vine din indecizia dintre celor două“). În ceea ce priveşte posteritatea dimoviană, aceasta este demonstrată cu argumente viabile şi cuprinde nume diverse, care au în comun „o anume ştiinţă a alcătuirii versului, un simţ sonor special, demonstrat prin joaca rafinată cu rimele, cu ritmul, şi, mai mult decât atât, un simţ ludic aparte“, de la Brumaru şi Cărtărescu la Florin Dumitrescu, O. Nimigean sau Sorin Gherguţ.
Carte „excelentă“ (Gheorghe Grigurcu), prin atenţia la detaliul biografic, dar şi prin acuitatea analizei, exegeza consacrată de Luminiţa Corneanu lui Leonid Dimov este pe cât de necesară, pe atât de bine-venită.