a8

Mergând pe jos

de Ion Pop

Oprit din drum, între două staţii, – autobusul
are o pană de cauciuc. Să merg un pic
pe jos, până la staţia următoare, –
face bine la sănătate.

Pornesc încet,
înaintez câţiva paşi, cam nesiguri,
mă opreşte o clipă,
în mijlocul trotuarului,
un neaşteptat zbor de rândunică
rătăcită-n vacarm, razant, şi un ciudat,
necontrolat zvâcnet al inimii.
O îndepărtată, tandră adiere
părea că vine dinspre cuiburi de lut,
din grinzi de grajduri în Aprilii de-odinioară,
cu melancolii, cu atâtea melancolii.
Eram, cum să spun, chiar dus de-acasă,
cu capul într-un  înalt
nor de sus. – Nevăstuică? Balenă?
– Nu, cuib.

Şi tocmai atunci s-a-ntâmplat
să se izbească de mine un flăcău zdravăn –
„Ce stai, mă, în drum, ca o balegă?“

Trezit brusc la realitate,
găsesc comparaţia
cam îndrăzneaţă, şi totuşi sugestivă:
putem descoperi
oriunde, oricând
ceva nou, poate vechi,
încă nerostit despre noi. Însă există,
dacă stau puţin să analizez,
şi o secretă legătură de viziune
cu grinzile de care
tocmai mi-am amintit. Iar, dacă
lărgim spaţiul, ştim de mult
că în India, de exemplu,
vacile sunt sacre.

De altfel, peste vreo zece metri,
în faţa bisericii,
se şi iveşte în sprijin Evlavia, –
doi-trei trecători
îşi fac cruci,
unul, în timp ce vorbeşte
la telefonul mobil. Şi nu ştiu de ce
îi compar imediat
cu nişte turişti japonezi în trecere prin Paris,
bifând în carnet monumente. Nu-i rău
să-ţi aduce aminte, măcar o clipă,
că ai Fost, că ai văzut Ceva.

Iar  mai încolo, ca să mă-ncurajeze,
doi copii joacă şotron, –
încearcă, s-ar zice, să se obişnuiască
cu dreptunghiurile, cu pătratele
acestei lumi. E frumos! – Încep să înveţe,
ce e hazardul, ce e necesitatea,
încearcă, ah, să silabisească, –
încă nu  se rănesc, –
lecţia despre limite.

Dar nu departe,
un domn în mână cu-un trandafir,
cugetă
într-un colţ apărat de soare –
„Viaţa asta e de rahat, pe ăştia-i avem,
cu ăştia,
vai, defilăm. Dar eu, unul,
distinsă Doamnă,
nu mă scarpin în cur, dacă nu
mă mănâncă“.
(Deasupra lor,
pe pervazul unei ferestre,
o muşcată roşie, roşie,
se face, îmi pare,
că nu aude.)

Mai fac un pas, – da, ochii
îmi cad pe steagul decolorat,
atârnat pe-un zid şi uitat acolo:
se odihneşte. Deduc, obosit,
că şi patria-i obosită.

Dar veacul
înaintează, trebuie
şi eu să înaintez
până la staţia următoare.

Ceva
se clatină undeva
nu prea ştiu unde, în mine

Altceva – nu şi nu,
nu vrea să se clatine.