a22

Călăreţi pe versurile Letiţiei Ilea

Teresa Pous

          Pe coperta cărţii Sobre pérdidas y ganancias (Despre câştiguri şi pierderi) a poetei Letiţia Ilea apare o fotografie surprinzătoare. Este vorba despre un portret al ciobanului transhumant Ilie Prodan, stră-străbunic al poetei din Cluj. Fotografia ne arată un bărbat aspru şi viguros care, sub nişte sprâncene uşor nietzscheene, are o privire puternică, trează, aproape sfidătoare, şi, poate, oarecum ermetică. Mustăţile, şi ele nietzscheene, între rebele şi duioase, par să ascundă nişte buze încrezătoare, uşor întredeschise, şi o bărbie curajoasă. Din impactul psihologic provocat de contemplarea portretului se naşte o întrebare: ochii şi atitudinea stră-străbunicului Letiţiei Ilea ne spun oare ceva despre poetă? Răspunsul vine uşor: aceste trăsături personale ale lui Ilie Prodan trăiesc în personalitatea Letiţiei Ilea: puternică, trează, sfidătoare, rebelă, duioasă, încrezătoare, curajoasă. Iar prin caleidoscopul forjat de aceste adjective care definesc în parte caracterul poetei, Ilea priveşte lumea şi îşi creează poemele. Desigur, această fotografie a stră-străbunicului este foarte importantă pentru poetă. Faptul că figurează pe coperta cărţii a fost una dintre cele trei dorinţe exprimate de Letiţia Ilea cu ocazia publicării acestei antologii, aşa cum ne povesteşte traducătorul poemelor lui Ilea, Xavier Montoliu, în impresionanta şi sugestiva prefaţă a cărţii. Montoliu ne spune că o altă dorinţă a fost aceea ca titlul cărţii să fie Sobre pérdidas y ganancias (Despre câştiguri şi pierderi). Iar a treia dorinţă (care în ordinea formulată de poetă poate că a fost cea dintâi) a fost ca volumul să conţină poemul extrem de tandru şi emoţionant: „papá ya no vive aquí“/„tata nu mai locuieşte aici“. Dintre cele trei dorinţe, două, de fapt, am putea spune toate trei, au de-a face cu familia. În plus, cartea este dedicată mamei sale. Iar în poemul „sobre pérdidas y ganancias“/„despre câştiguri şi pierderi“, trecutul are o mare însemnătate şi, în acest trecut, cântăresc greu copilăria şi tatăl. Tatăl, desigur, este prezent în mai multe poeme, cum ar fi, de pildă, „he empezado a olvidar“/„am început să uit“, „teorema“/„teoremă“, „de antes“/„din urmă“ (penultimul poem al cărţii), sau „estaciones“/„anotimpuri“, ultimul poem al antologiei, în care scrie:

estoy aquí escondida con la ropa de mi papá muerto/ stau aici ascunsă în haina tatălui meu mort

Trecutul este o prezenţă reală, vie. Ultimele versuri din „de antes“/„din urmă“ spun:

ahora llueve
sobre el mercadillo de antigüedades
que ahora es tu vida/
plouă acum
peste piaţa de vechituri
care a devenit viaţa ta

Chiar dacă în poemul „mi soledad“/„singurătatea mea“ Ilea ne derutează părând a vrea să uite într-un colţ singurătatea sau să aibă cu ea o relaţie de iubire-ură, de mai multe ori poeta cheamă stăruitor, şi o face prezentă, singurătatea. Face acest lucru cu insistenţă şi cu o urgenţă vitală. Nu ştim dacă o invocă pentru a trăi mai intens viaţa sau pentru a-şi face din ea un refugiu vital. Totodată, ne oferă singurătatea ca zălog. Cuvintele ei goale, uneori descărnate, ne fac să intuim, dincolo de corporalitate, sufletul versurilor, cu alte cuvinte, sufletul poetei. Singurătatea sa nu este una sterilă, este o singurătate care interoghează viaţa, aşa cum o exprimă în poemul „y entonces por qué“/„şi atunci de ce“, în care fiecare strofă (dacă putem să o numim aşa) se încheie cu un de ce, solicitând un răspuns care cine ştie dacă va veni într-un poem viitor ori niciodată. În această singurătate noi, ceilalţi, suntem călăreţi. Călăreţi liberi. În poeme, ea şi ceilalţi sunt două polarităţi care se observă, se respectă, se acceptă, se recunosc şi se împacă prin forţa conştientă şi inconştientă a versurilor.
Uneori versurile conectează sufletul poetei cu tot ceea ce o înconjoară. În astfel de momente, am putea găsi o legătură cu filosofia taoistă şi, pe alocuri, cu gândirea stoică. De pildă, în poemul „una persona seria“/„o persoană serioasă“, nu doar ne arată că realitatea poate fi privită din unghiuri diferite (se pune ca model pe sine însăşi spunându-ne cum o văd ceilalţi), ci, mai mult, se pune în pielea celorlalţi fraţi de specie şi a altor fraţi din alte specii animale.

los perros de alrededor del edificio están convencidos de que yo soy
un perro mayor que tiene un buen trabajo
y un montón de huesos/
câinii din jurul blocului sunt convinşi că eu sunt
un câine mai mare care are o slujbă bună
şi o grămadă de oase

Ori în poemul „otro“/„altcineva“, unde devine stalactită sau stalagmită. Ori atunci când, în poemul „yo soy mi vecino“/ „eu sunt vecinul meu“, ne spune că ea este „ceilalţi“. Acest sens de unitate, şi nu de separare, prezent în mai multe poeme, ne face să le strunim cu o semnificaţie filosofică profundă şi să călărim spre orizonturi misterioase. Şi, deopotrivă, să ajungem „în inima cuvintelor“, preluând o expresie a poetei catalane Montserrat Abelló.
Dacă vom îndrăzni să fim exploratori şi să trăim aventura de a călări pe versurile lui Ilea, dincolo de „proaspetele guri de fum“ (după expresia foarte fericită a traducătorului său Xavier Montoliu), vom respira o melancolie aproape în stare pură. În ciuda melancoliei însă, Letiţia Ilea nu vede lumea în griuri ori prinsă cu totul în pasiunile sau obsesiile sale. Nicidecum. Ştie să vadă şi să respecte diversitatea. Este o poetă care priveşte lumea cu o atenţie concentrată, directă, poate cu un amestec de pasiune-durere, pe care le disecă pe viu cu un bisturiu curajos. Şi putem spune că durerea ei poate fi o oglindă, nu una spartă, ci una care măreşte, pentru durerea celorlalţi. Prin urmare, pentru mângâiere şi, la urma urmei, pentru solidaritate. Pesemne că Letiţia Ilea priveşte lumea din perspectiva nostalgiei şi, poate, uneori, o înfruntă cu aceeaşi atitudine, uşor înclinată înapoi, a stră-străbunicului său, o atitudine proprie, desigur, anumitor animale care se protejează cu prudenţă, pentru eventualitatea în care trebuie să se apere, animale pe care stră-străbunicul trebuie să le fi cunoscut destul de bine, de vreme ce cunoştea profund natura Transilvaniei sale natale.
Cuvintele şi versurile au fost create fără majuscule, fără punctuaţie, fără ierarhii care să marcheze că prima literă are mai multă însemnătate decât ultima. Cuvintele respiră diferit, experimentează viaţa cu un ritm necunoscut. Călăresc libere, fără obstacole. Poate cu aviditate şi dincolo de limite prin versurile Letiţiei Ilea.
Avem această traducere graţie lui Xavier Montoliu, care a fost lector de limba catalană la Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea din Toulouse şi s-a specializat în literatura română. Montoliu a tradus în catalană şi în spaniolă mai mulţi autori români. Atât în prefaţa la Sobre pérdidas y ganancias, cât şi în traduceri, putem savura intensa-i creativitate şi eleganţa stilului literar. Îşi încheie prefaţa cu o invitaţie încântătoare: „Ce alt loc mai bun decât pe terasa onirică a poetei, unde scrie – cu cafeaua ei, cu ţigările ei şi cu anii ei şi, îndrăznesc să adaug, cu câinele ei –, ca să scoată cel mai bun profit dintr-o lectură plină de câştiguri distilate din tot atâtea pierderi“.
De fapt, ultimele versuri ale ultimului poem din Sobre pérdidas y ganancias al Letiţiei Ilea spun:

dejadme en mi terraza
con mi café, mis cigarrillos mis años/
lăsaţi-mă pe terasa mea
cu cafeaua cu ţigările cu anii mei

Traducere din limba spaniolă de DIANA MOŢOC