a14

Un prieten al lui Cioran: misteriosul domn Nemo

Alexandru Seres

În scrisorile trimise în anii ’70 fratelui său Aurel, Cioran pomeneşte în mai multe rânduri de o frumoasă proprietate de lângă Nantes, unde merge aproape în fiecare vară, timp de câte 10 zile, la un prieten. Despre felul în care îşi petrece acolo timpul nu aflăm decât un singur lucru: că îi face o deosebită plăcere să lucreze în grădină – sapă, pliveşte buruieni, plantează. Cât despre identitatea acestui prieten, care îi pune cu generozitate la dispoziţie nu doar casa, ci şi grădina, nu suflă nicio vorbă. Nu ne spune nici în ce împrejurări l-a cunoscut pe amicul său şi nici cărui fapt se datorează generozitatea acestuia – mană cerească pentru Cioran, care, nedispunând de prea mulţi bani, nu-şi putea permite vacanţe costisitoare. Pentru ca misterul să fie complet, spre sfârşitul anilor ’70, acest prieten e înlocuit pe neaşteptate în relatările sale despre vacanţele de lângă Nantes de o persoană de gen feminin, pe care Cioran o desemnează din nou, la fel de misterios, doar cu apelativul „prietenă“.1
Din însemnările făcute în perioada respectivă în Caietele sale, aflăm câteva indicii cu privire la acest personaj, căruia însă Cioran nu-i dezvăluie numele întreg, vorbind generic doar de „familia Nemo“. Ne spune însă şi locul în care se află casa de lângă Nantes: e vorba de La Crétinière (numit alternativ şi Cré – probabil o prescurtare). Prima însemnare e din 1967 şi se referă doar la casa din Cré (de fapt un conac, căruia vecinii îi spuneau castel, înconjurat de un domeniu întreg, fostă reşedinţă a unui unchi al lui Victor Hugo2): „De la 18 la 28 iulie, la Cré, la familia Nemo. Şedere de neuitat în cea mai desăvârşită casă în care am stat vreodată“.3 Apoi, după ce în vara lui 1968 îi scrie fratelui său că a fost „pentru două săptămâni în vacanţă la nişte prieteni, care au o grădină mare“4, îşi notează la începutul lui septembrie: „Zece zile minunate la familia Nemo, la Crétinière […]“.5
Următoarea referire la acest loc de sejur anual al lui Cioran e din 1970 şi aduce cu sine un amănunt important: „27 iulie. O săptămână la proprietatea familiei Nemo, lângă Nantes. Ideea de fericire este inseparabilă de ideea de grădină“.6 Asocierea grădinii cu fericirea este o mai mult decât evidentă trimitere la Eden; ea nu e însă defel gratuită, căci în această grădină, cât se poate de concretă, Cioran desfăşoară de dimineaţa până seara activităţi foarte terestre, dar care îi produc o mare satisfacţie.
Chiar de la prima însemnare despre La Crétinière, cea din 1967, Cioran notează descoperirea noii sale plăceri, grădinăritul, căruia îi contrapune corvoada muncii intelectuale: „Zece zile de grădinărit. Oricum, mai bune decât zece zile de bibliotecă. Între datul cu sapa şi cititul prin terfeloage, alegerea mea e făcută. În plus, prefer să mânuiesc o sapă decât un condei“.7 Mai mult, în iulie 1971, pasiunea sa horticolă îi provoacă accente nostalgice şi dezavuarea condiţiei sale de intelectual, astfel că îi scrie lui Aurel: „Am muncit cu braţele timp de zece zile la un prieten. E singurul lucru care mă satisface pe deplin. […] pentru mine, de fiecare dată când am prilejul să lucrez ceva cu braţele, e parcă m-aş întoarce în copilărie. Nu eram făcut să ajung un intelectual. Ce decădere! Mai bine m-aş fi făcut lăcătuş“.8 Şi din nou, în august 1977, cu şi mai multă convingere: „Eu eram făcut pentru viaţa la ţară. Munca intelectuală este o erezie“.9 Este desigur şi ironie, dar şi o uşoară doză de cabotinism în aceste declaraţii. Însă plăcerea pe care munca fizică i-o provoacă lui Cioran e cât se poate de reală. De altfel, atât în locuinţa sa din Paris, de pe Rue de l’Odéon, cât şi în mansarda cumpărată la Dieppe, cel mai mare stilist în viaţă al limbii franceze meştereşte de zor, ori de câte ori se întâmplă să se înfunde chiuveta sau e nevoie să fie reparată clanţa.
Dar să revenim la Nemo, prietenul care îl găzduieşte în fiecare vară la domeniul său de lângă Nantes. O investigaţie mai amănunţită mi-a permis să-l identific pe acest misterios domn din misivele şi însemnările lui Cioran în persoana lui Maxime Nemo – de fapt nom de plume al lui Maxime Georges Albert Baugey, născut lângă Tours, în 1888. Prea multe referinţe nu sunt de găsit despre acest personaj destul de obscur, fără realizări notabile în domeniul scrisului. Că totuşi despre acest Nemo vorbeşte Cioran, m-am încredinţat vizitând blogul pe care i l-a dedicat finul său, Patrick Chevrel.10 Aici, alături de numeroase date biografice şi amănunte privind activitatea sa culturală, sunt relatate şi câteva împrejurări în care Cioran s-a aflat alături de el – inclusiv pe domeniul de lângă Nantes. Graţie lui Patrick Chevrel (care mi-a oferit cu generozitate unele informaţii exclusive, în cadrul unui schimb de scrisori – lucru pentru care îi datorez mulţumiri), putem spune cu certitudine că acesta este prietenul despre care e vorba în scrisori şi în însemnările din Caiete. Cât despre persoana de sex feminin, „prietena“ care îi ia pe neaşteptate locul în scrisorile către Aurel, explicaţia e simplă: e vorba de soţia lui Maxime, Yvonne (născută Bretonnière) – proprietara de facto a domeniului, care continuă să-i găzduiască pe Cioran şi pe prietena sa şi după moartea soţului ei, în 1975.
Trebuie spus că numele lui Nemo nu e pomenit întâmplător de Cioran, chiar dacă o face mai mereu en passant. Putem afirma cu toată îndreptăţirea că Maxime Nemo este, alături de nume sonore ca Ionesco, Henri Michaux sau Samuel Beckett, unul dintre prietenii săi cei mai buni din Franţa. Într-un lung interviu acordat de Cioran lui Jason Weiss în 1983, la întrebarea dacă îşi făcuse multe relaţii în timpul primilor săi ani parizieni, Cioran răspunde negativ, subliniind că nu avea cunoştinţe în rândul scriitorilor, ci mai curând oameni care nu se ocupau cu literatura – ceea ce i se pare mult mai interesant. În realitate, cunoştea câţiva scriitori şi artişti – e drept, nici unii, nici alţii prea celebri. Printre ei, Maxime Nemo, pe care l-a întâlnit la puţin timp după stabilirea sa la Paris şi care avea să devină, între anii 1947 şi 1975, secretarul general al unei societăţi literare dedicate personalităţii lui Jean-Jacques Rousseau. Acest Nemo, un autodidact pasionat de artă şi litere, îl va introduce după război în mediul cultural francez, făcându-i cunoştinţă cu personalităţi ale Parisului din acea vreme11, astfel că Cioran le va scrie în vara lui 1949 părinţilor săi, cu oarecare mândrie: „Am început să pătrund în mediile cele mai interesante din Paris, mari scriitori…“12 În toamna aceluiaşi an, avea să-i apară Tratatul de descompunere.
Împrejurările şi momentul exact al întâlnirii lor nu sunt foarte clare, dar avem indicii că cei doi erau deja buni prieteni la încheierea ultimului război mondial. Relatările în acest sens sunt puţine. Într-un interviu acordat lui Norbert Dodille, Simone Boué afirmă că Maxime Nemo i-ar fi fost prezentat lui Cioran la Café de Flore, unul dintre locurile predilecte de întâlnire ale intelectualilor vremii, unde Cioran îşi făcea veacul în acei ani, stând zilnic de dimineaţa până seara, de parcă ar fi fost la serviciu; pe de altă parte, potrivit lui Mircea Eliade (care sosea la Paris, venind de la Lisabona, în 1945), Nemo le-ar fi prezentat celor doi numeroase personalităţi culturale ale momentului – scriitori, pictori, oameni de teatru, care frecventau celebra cafenea pariziană Les Deux Magots.13 Cert e că Cioran şi Nemo aveau să păstreze după aceea o lungă relaţie de prietenie, mărturie stând frecventele sejururi ale răşinăreanului, însoţit de Simone, la casa situată la 10 kilometri de Nantes, dar şi unele vacanţe petrecute împreună cu Maxime şi soţia sa Yvonne la Dieppe (unde Cioran se refugia adesea din faţa tumultului parizian) ori la Saint-Gilles-Croix-de-Vie (unde locuia mama Simonei).
Cât despre vacanţele lui Cioran petrecute împreună cu Simone la Cré, Patrick Chevrel mi-a oferit numeroase amănunte, unele de ordin anecdotic – spre exemplu, excursii cu bicicleta pe malul Loirei, la partide de pescuit, ori lungi conversaţii despre Valéry, Mallarmé sau filozofia germană; însă cum finul lui Nemo avea la data respectivă o vârstă destul de fragedă, aceste amintiri nu au un suport foarte solid.
Să notăm totuşi că amfitrionul cu figură de patriarh îşi primea prietenii cu o ospitalitate ieşită din comun. Afabil şi călduros, organiza adevărate banchete, cu numeroşi convivi, la conacul său aflat la umbra unui gigantic arbore sequoia. În timpul acestora aveau loc adesea aprinse dezbateri, Cioran neîmpărtăşind întru totul entuziasmele de ordin literar ale lui Nemo – mai ales în ceea ce-l priveşte pe J.-J. Rousseau. Acest lucru nu l-a împiedicat să-i fie prieten fidel; într-atât, că a acceptat să-i fie martor, alături de un anume Gilbert Houel, la căsătoria civilă cu Yvonne, în 1968, la primăria arondismentului XI din Paris. Nemo avea atunci 80 de ani şi trăia cu Yvonne de peste 30, căsătoria lor târzie survenind probabil doar în vederea unor aranjamente de ordin succesoral. Căci iată ce scrie Cioran, într-o însemnare din 1970, despre M. N. (iniţialele lui Nemo): „Toată viaţa a trăit în iluzie; a venit boala: nu ştie cum s-o suporte, o ascunde sau reacţionează la ea cu toane de bătrână cochetă. Mi-a zis: «Am trăit destul». În clipa aceea, era sincer, dar am simţit că încă nu era destul de copt pentru asemenea mărturisire, că i-ar fi plăcut să nu o facă niciodată“.14 Nemo era deci cu siguranţă bolnav la momentul căsătoriei; şapte ani mai târziu, Cioran îşi însoţeşte prietenul pe ultimul drum, la cimitirul Père Lachaise, mormântul acestuia aflându-se nu departe de cel al lui Chopin. În 1990, Cioran, el însuşi foarte în vârstă şi slăbit, va fi nevoit să asiste şi la înmormântarea Yvonnei; alături de el s-a aflat, cu siguranţă, Simone, căci cele două femei fuseseră prietene de nedespărţit.
Maxime Nemo a fost toată viaţa un om modest şi un filantrop, entuziast creator de societăţi şi asociaţii literare. Lucrul acesta se vede şi în alegerea pseudonimului său literar: în latină, nemo înseamnă nimeni, un om insignifiant, câtă vreme în greacă el are sensul de a împărtăşi, a împărţi cu alţii.15 Îşi cunoştea limitele şi nu făcea paradă de persoana sa; dar era deosebit de generos cu cei pe care îi preţuia, oameni de litere şi artişti, pe care îi aduna în jurul său – nu fără folos, căci punea conversaţia la mare cinste, fiind el însuşi un bun orator. Cât despre relaţia sa cu Cioran, avem motive să presupunem că l-a ajutat şi financiar16, acesta trăind în perioada „studenţiei“ sale pariziene din bursă, dar fiind nevoit să recurgă după război şi la sprijinul material al unor prieteni generoşi, asemenea lui Nemo.
E de subliniat faptul că aceşti prieteni anonimi şi binevoitori au jucat un rol major în viaţa sa – fie şi pentru că, fără sprijinul lor, existenţa de apatrid fără vreun venit constant a lui Cioran la Paris ar fi fost, dacă nu imposibilă, cu siguranţă mult mai dificilă. Nu e mai puţin adevărat că, la rândul său, autorul Exerciţiilor de admiraţie a ştiut să pună preţ pe prietenia lor; doar că şi-a manifestat recunoştinţa mai mult prin viu grai decât în scris…

Note
1. „Mâine plec o săptămână lângă Nantes, la o prietenă care are o casă frumoasă cu grădină şi unde mă duc în fiecare an“ (scrisoare către Aurel Cioran, în Scrisori către cei de-acasă, Bucureşti: Humanitas, 1995, p. 184).
2. Aceste amănunte, ca şi multe altele de acest gen cu privire la casa de pe domeniul La Crétinière, le-am aflat de la Patrick Chevrel, fin al lui Maxime Nemo.
3. Caiete, Bucureşti: Humanitas, 1999, vol. I, p. 234.
4. Scrisori către cei de-acasă, p. 64.
5. Caiete, vol. II, p. 342.
6. Ibidem, vol. III, p. 191.
7. Ibidem, vol. I, p. 234.
8. Scrisori către cei de-acasă, p. 93.
9. Ibidem, p. 157.
10. Blogul lui Patrick Chevrel poate fi găsit pe internet la adresa: http://maximenemo.over-blog.fr
11. Printre numeroşii scriitori pe care Maxime Nemo i-a frecventat se numără Georges Duhamel, Louis Aragon, Jules Romains, Tristan Tzara, Jean Paulhan, André Gide, Jean Richard Bloch şi Teilhard de Chardin.
12. Scrisori către cei de-acasă, p. 32.
13. Eliade îl descrie în jurnalul său din 1945 drept „simpaticul Maxime Némo“, pe care l-a vizitat împreună cu Cioran la Montmorency, în apropiere de Paris.
14. Caiete, vol. III, p. 191.
15. „Nemo“ era de fapt o poreclă dată de tatăl său adoptiv, Georges Albert Baugey, pe care Maxime a păstrat-o ca pseudonim literar.
16. În septembrie 1946, Cioran le scrie părinţilor: „Un prieten mi-a dat bani şi sper că va continua să-mi dea încă. E un om generos care în plus mă invită foarte des la masă cu lume bună. Singurul contraserviciu [pe] care mi-l cere e să susţin… conversaţia, unde cred că sunt realmente priceput. Dacă eram tăcut din fire, muream demult de foame“ (Scrisori către cei de-acasă, p. 18-19). Putem presupune fără riscul de a greşi că e vorba de acelaşi generos Nemo, care în acei ani avea o proprietate la Montmorency, în apropierea Parisului.