a6
Un om şi misterioasa lui chilie personală
Ion Pop
Despre Ion Vartic am scris, în urmă cu un deceniu, câteva pagini care voiau să l omagieze deopotrivă pe mereu excelentul cititor, de mare rafinament şi ideatic, şi stilistic, şi pe vechiul meu camarad, alături de Marian Papahagi, din „triumviratul“ echinoxist al tinereţii noastre neoromantice. Acum, când atinge cifra 70, nu pot scrie altfel, în fond, căci după zece ani „spectacolul interior“ oferit de cărţile sale aduce în scenă acelaşi protagonist egal cu sine, cu impecabilă dicţiune a ideilor şi într o regie de înaltă, mereu exigentă ţinută, doar că în alte „piese“. Notase, în ultimele rânduri ale însemnărilor „din culise“ ale cărţii sale de debut, că „Teatrul este o trecere de la starea de spectator către cea de actor, şi invers. O trecere pe care Puck o execută fulgerător“… – iar eseistul are şi el această frumoasă mobilitate. Ar fi de adăugat că în cazul său trecerea are loc în chip necesar şi spre culisele de unde maşinăria teatrală funcţionează la vedere pentru spectatorul ascuns, care îi poate descoperi toate manevrele.
Cei care l cunosc cât de cât pe venerabilul domn de acum ştiu că personalitatea sa a fost mereu împărţită între o latură de penumbră programată, discretă până la un cvasianonimat, şi una ieşită numai din când în când la lumina zilei, manifestându se atunci spectacular, cu înclinaţii spre un anume histrionism. Un fel de compensaţie ludică a cvasiausterităţii celui prea adesea retras în tăcere. (Printre atâţia tineri foarte gravi şi sobri, asistentul Ion Vartic a găsit, în vremuri echinoxiste, şi inşi cu umor, întemeind trupa devenită apoi foarte cunoscută în mediile studenţeşti, Ars Amatoria, iar printre comedianţi erau nume ca Radu G. Ţeposu, Ioan Groşan, Emil Hurezeanu…) Ipostaze în fond complementare, de o expresivă ambiguitate, manifestate fie alternativ, fie, mai ales, într o complexă osmoză.
Omul Ion Vartic sugerează, prin mulţimea tertipurilor de care uzează pentru a se face greu de „găsit“ sau total inaccesibil, dificil de scos dintr un misterios bârlog (chilie) personal(ă), o retractilitate nu o dată agasantă pentru prietenii care l ar dori mai prezent în „for“ sau în varianta boemă a acestuia, cafeneaua. Persoana cu acest nume îşi apără, s ar părea, o independenţă şi o libertate la care ţine cu gelozie, ca pentru a nu fi tulburată, deranjată, în marile munci de atelier hermeneutic. Iar acestea nu se lasă ispitite nici de prezenţa în prim planul întâmpinărilor critice ale cărţilor din vitrina actualităţii literare, căci nu a scris şi nu scrie cronici. Prozaică economie de timp ori, mai degrabă, un fel de sublimat sceptic mizantropic, de asistent la teatrul lumii judecat drept derizoriu? Ori semn că e, în fond, un mare timid? – Forţat totuşi la… epifanie, se manifestă eliptic, lasă mai întotdeauna, „nemţeşte“, un mic spaţiu de tăcere înaintea cuvântului rostit, dar când articulează până la urmă fraza, aceasta iese, vorba lui Blaga din Hronic, „ca argintul strecurat“. În orice caz, tăcerile lui sunt multe şi lungi – îndelungul exerciţiu de dascăl care a trebuit să vorbească numeroaselor generaţii de studenţi ce i au trecut pe sub voce la Facultatea de Litere ori la cea de Teatru a Universităţii clujene pare a nu fi fost suficient pentru a i încuraja discursul oral, profesorul rămânând în viaţa de fiecare zi un, să zicem pretenţios, brevilocvent. Dacă admitem şi frâna presupusei timidităţi, putem înţelege şi furiile (rare), soldate cu dure izbucniri verbale, surprinzătoare pentru cei care nu l cunosc, pe care i le provoacă, la intervale mari, perfect justificat, lipsa de onestitate, îngâmfarea prostească, mitocănia agresivă.
Optând pentru eseistica liberă de orice constrângeri exterioare, de viaţă literară ori pur şi simplu mondenă, criticul Ion Vartic a optat, de fapt, pentru esenţial şi pentru permanenţe. Mai degrabă discret decât „secret“, şi a găsit de fapt mereu câte o „scenă“, cu fiecare carte publicată din 1977 încoace, în care a invitat doar „actori“ despre care ştia că poate spune ceva demn de luat în seamă. Dintre prozatori, apar, încă de la debut, E. T. A. Hoffmann, Thomas Mann, Proust, Camus, dar şi Mateiu I. Caragiale, Pârvan din Memoriale, Ion Marin Sadoveanu, însă preocuparea sa majoră în materie de interpretare a rămas teatrul şi, chiar atunci când citeşte proză sau poezie, caută mai ales „masca“ şi „rolul“, personajul ascuns în autor şi în texte. Iar dacă punem în ecuaţie cele spuse despre refugiile sale în penumbre programate, aceste ieşiri sub lumina reflectoarelor în spaţii ale textelor dramatice au avut darul de a i compensa abundent retragerile.
În Spectacol interior, eseurile sale erau deja preponderent dedicate unor oameni ai scenei şi unei anumite teatralităţi a universurilor imaginare, de la Ibsen, Pirandello, Camus, la Mihail Săulescu, Minulescu şi Camil Petrescu. Teza sa de doctorat con¬sacrată dramaturgului norvegian (Ibsen şi „teatrul invizibil“: Preludiu la o teorie a dramei, publicată în 1995) e o lucrare de referinţă. „Slăbiciunea“ pentru Cercul Literar de la Sibiu, cu „baladiştii“ lui, mai ales cu Radu Stanca (vezi Radu Stranca: Poezie şi teatru, 1978), trăda acelaşi gust pentru înscenare, fie ea şi lirică, iar incursiunile permanente în universul bătrânului Caragiale, studiat cu pasiune şi cu o pătrundere şi fineţe rare, dar şi al celui matein, cu a sa teatralitate sui-generis, de dandy şi scenarist de universuri crepusculare, s au manifestat în acelaşi sens. Un soi de scenarii sunt şi supoziţiile „detectivistice“ subtile lansate în interpretările, devenite de referinţă, ale schiţei lui Caragiale tatăl, Inspecţiune, ori ale povestirii Sub pecetea tainei, a fiului, – demonstraţie a unei neobişnuite virtuozităţi interpretative. Iar despre sclipitoarele lecturi din Bulgakov publicate exact în urmă cu zece ani nu se poate spune decât că confirmă în chip eminent calităţile cititorului în palimpsest şi ale comparatistului de vocaţie. Marele scriitor rus a rămas în vremea din urmă sub lupa hermeneutică a eseistului şi prin prefaţarea ultimelor ediţii din Maestrul şi Margareta şi din corespondenţa şi jurnalele sale. Lectura acestor pagini (vezi Bulgakov şi secretul lui Koroviev: Interpretare figurală la Maestrul şi Margareta, 2004, reeditat şi completat în 2007), de a dreptul pasionantă, desfăşoară un instrumentar critic ce permite descifrări surprinzătoare, deopotrivă ale multiplelor straturi textuale şi ale corespondenţelor lor în biografia agitată şi dramatică a autorului. Cititorul romanului bulgakovian se mişcă şi aici cu aceeaşi libertate ca a invocatului Puck shakespearian, între „scenă“ şi „sală“, fascinat în egală măsură de jocul textului şi de teatrul mare al istoriei, cu ale sale culise capcane, în care e prins romancierul. Marele amator de farse care a fost Bulgakov devine el însuşi actor într o farsă tragică, aceea a stalinismului. Mai tot ce i se întâmplă ţine de registrul tragicomicului, iar momentul convorbirii telefonice dintre scriitorul persecutat şi interzis şi dictator pare a ţine de domeniul invenţiei celei mai nesăbuit groteşti. Analistul acestui uluitor moment biografic atinge aici noi performanţe, în descifrarea aşa numitei „magii bolşevice“ căreia îi cade pradă disperatul dramaturg, ilustrând de fapt o schemă cu valoare mai generală a relaţiei dintre individ şi Putere în universul comunist. Bulgakov poate fi citit aici şi ca tipic personaj kafkian confruntat cu absurdul „Castelului“ şi al „Legii“, deopotrivă misterioase şi tragic fascinante, iar interpretarea e condusă din nou cu mână de maestru. Comparatistul îşi spune cuvântul din plin, căci are la îndemână, ca posesor al unor vaste cunoştinţe de literatură universală, nenumărate posibilităţi de raportare a universului bulgakovian la scrierile mari ale lumii, iar straturile şi substraturile textelor sale încetează să mai fie opace sub lentilele scrutătoare ale hermeneutului care şi plimbă dezinvolt cititorul de la simbolistica biblică la decriptările freudiene şi arhetipurile lui Jung, la tradiţiile alchimico ezoterice, arlechinii din „commedia dell’arte“ ş.a.m.d. Mişcarea de du te vino dintre biografic şi scriptural, dintre real şi fictiv, conduce şi aici spre concluzii revelatoare, cum se întâmplase şi în cazul celor din „clanul Caragiale“ ori din amplul eseu despre Cioran naiv şi sentimental (2000), însă la scriitorul rus istoria şi biografia concrete servesc parcă şi mai generos acest tip de puneri în relaţie. Cele două mari scene, a vieţii individuale şi a Istoriei mari, se conturează într o dramatică simetrie, cu interferenţe dintre cele mai tulburătoare, mai ales pentru cititorul din fostul spaţiu dominat de sovietici, victimă a aceluiaşi tip de farse tragice. (Îmi vine în minte aici foarte sugestiva definiţie a lui Bellu Zilber, dată comunismului românesc, drept „combinaţie între Stalin şi Caragiale“!) Bulgakov însuşi se considera un actor – „un actor al realităţii“ într un „teatru al nevrozei“, de o „teatralitate spontană“ – cum se notează la o pagină. Iar personajul Koroviev apare drept corespondent al acestei ipostaze „actoriceşti“ a autorului, un „dublu fantasmal inversat“. Scriindu şi remarcabilul eseu, Ion Vartic mărturiseşte în chip semnificativ că, pentru definirea „magiei bolşevice“ şi a „miracolului stalinist“, s a inspirat şi din experienţa generaţiei sale captive în sistemul totalitar. E un indiciu important al gradului de atenţie pe care „privitorul ca la teatru“ o acordă şi acelui theatrum mundi în care, într un fel sau altul, am fost şi suntem cu toţii actori. A participat, de altfel, şi direct la acest teatru, în chip de regizor nonconformist al amintitei trupe Ars Amatoria, în vremea când un spectacol cu Englezeşte fără profesor a lui Ionescu, prezentat în premieră, a provocat un adevărat scandal printre ideologii şi cenzorii zilei. Faptul că, ani de a rândul, a alcătuit pentru revista Apostrof nenumărate „dosare“ deschise spre viaţa şi cărţile unor contemporani e de asemenea o probă a însemnătăţii pe care criticul o acordă legăturii dintre scris şi trăit şi a ponderii pe care o are în propriile cercetări dimensiunea etică.
Despre septuagenarul de acum s ar putea spune încă multe lucruri şi se vor spune şi scrie desigur, fiindcă el are o operă, ce se distinge limpede şi decis în peisajul criticii româneşti contemporane. Cu fiecare carte ori studiu nou, cititorii săi specializaţi remarcată în egală măsură consistenţa reflecţiei critice şi eleganţa stilului. Hermeneut de cea mai bună clasă, adevărat „detectiv“, cum s a spus, în materie de lectură stratificată şi subtilă a textului, Ion Vartic iese pe scena publică doar atunci când are ceva de comunicat într adevăr important. Nu s a grăbit şi nu se grăbeşte, e practicantul, cum am mai spus cândva, al unor lecturi lente, concentrate, pătrunzătoare, iar expresia scrisă a acestora e întotdeauna de o rafinată caligrafie. Critica românească actuală are în el unul dintre cei mai aplicaţi cititori ai textelor, care, dacă nu neglijează cu totul anumite contexte socio literare, nu iese în împrejurimile paginilor scrise decât pentru a se întoarce mereu la ele, ca la un reper sigur, cel mai solid. Impresionismul superficial îi este complet străin, iar pretinsa plasticitate a expresiei individualizate prea adesea arbitrar de cronicarii grăbiţi să scoată volumele din vitrina zilei şi o asigură la alte niveluri, care sunt ale descifrării pertinente a mesajelor şi substanţei lor scripturale, într o solidaritate osmotică cu ideea. Şlefuindu şi atent şi fără grabă reflecţia critică, are timp şi să şi rotunjească literele în care aceasta trece. Ion Vartic, scrie, de altfel, şi la propriu, foarte caligrafic… Bine ar fi ca nici anii ce trec şi pentru el să nu se grăbească, iar mâna cu care scrie să nu i tremure niciodată.