a5

Dedicaţie

Mihai Măniuţiu

          Nu ştiu dacă profesorul Ion Vartic citeşte (multă) poezie, şi nici dacă îi place. Vorbim rar în ultima vreme şi, pierdut în bibliotecile lui labirintice şi imaginare, I. V. e foarte scump la vorbă. În plus, deloc înclinat spre confesiuni. De fapt, el e aşa de când îl cunosc (aş zice, de la cinci ani, de când am niscaiva amintiri, deoarece am crescut amândoi în două mici apartamente, pe acelaşi palier, cu coridor suspendat, deasupra unei curţi interioare, dintr o casă de raport a vechiului Cluj). Lui I. V. îi plac misterele şi ascunzişurile celorlalţi, pe ale sale ar vrea să le oculteze – dacă ar fi posibil, până la completa lor ştergere şi obnubilare. Nu cred că are ceva anume de ascuns, dar e sigur că şi ar dori să se ascundă pe sine şi biografia sa sub o sută de pseudobiografii, pseudonime, eteronime etc. De ce? Îl las pe el să ne spună de ce ori să şi o spună, dat fiind că nu eu, ci el, amicul meu mai mare de odinioară, este expertul, subtil şi tenace, în abordări şi interpretări psihanalitice. Presupun că îl fascinează Fernando Pessoa, ca persoană – poate şi ca autor –, habar nu am. În fond, nu are importanţă cât de fantomatic există sau ţine să existe I. V. şi nici dacă citeşte (multă) poezie şi, deci, dacă mă va citi sau nu. Ceea ce contează pentru mine este că el m a făcut să scriu primele poeme (pe care le am publicat mult, mult mai târziu, parcă urmându i, fără voie, protocolul discreţiei şi ascunderii), el a declanşat în puştiul care eram vertijul scrierii confesive. (Da, tocmai el, care era şi este un anticonfesiv, aş zice, militant. Păcat!) Cum a izbutit asta? Simplu şi, evident, fără să se fi gândit la consecinţele îndepărtate ale gestului său. I. V. l a luat pe micuţul de şapte nouă ani (cum să mai ştiu exact câţi ani aveam?) de pe palierul casei de raport din vechiul Cluj şi l a dus la Circul Secolului. I.V. mi a promis că mă va duce la Marele Circ şi şi a respectat făgăduiala – m a luat de mână şi am mers împreună la primul spectacol din viaţa mea (cu părinţii noştri bodogănind că prea costă mult, că ne pierdem vremea şi că avem chef numai de distracţii şi de prostii). Am mers împreună să o vedem, sub cupola pe aur şi de safire, şi în ritmurile unei muzici cum nu mai auzisem până în acel moment, printre gratii de oţel care ne protejau, pe Lidia Jiga, marea dresoare, vârându şi coama sălbatică, blondă, în gura leilor ei ca nişte mieluşei (lei care, nu mult timp după aceea, au sfâşiat o de vie, în arenă). Atunci am început să înţeleg oarecum ce e poezia şi că eu voi scrie poeme. De atunci, asta înseamnă pentru mine să scrii poeme: să ţi vâri capul în gura unor lei ca nişte mieluşei, care or să te sfâşie dacă (şi când) o să li se pară că aşa le stă bine unor fiare regeşti. Vreau să spun că exerciţiul poeziei nu e pentru cei care nu acceptă că fiarele sunt fiare şi că poetul se joacă şi el cu el însuşi de a fiara. Noaptea aceea, la circ, a fost de neuitat. De atunci tot scriu poeme pe care o să le public cândva, mai târziu… Am şaizeci de ani şi i aduc acest omagiu mnemonic lui I. V., care împlineşte şaptezeci de ani. Doar cei care nu au trăit destul pot crede că jocul acestor cifre ale vârstei e unul concluziv sau definitoriu. El nu are nicio legătură, de fapt, cu cronologia. Toate s au întâmplat ieri şi, poate, vor avea un rezultat mâine. Timpul e doar o subspecie a fantomaticului – care e însăşi substanţa „realităţii“ noastre.
În acest flux temporal imprecis şi animat de curenţi contrari, l aş întreba pe I.V. când şi cum are de gând să şi publice Vieţile paralele, cartea despre care mi a vorbit de nenumărate ori în tinereţe şi care, atunci când mi o povestea, părea ca şi scrisă.
Peste ani, prin 1985, I. V., reputat maestru al farselor – violente, cinice, crude, aşadar deloc „jucăuşe“, deşi puse sub semnul ludicului dezlănţuit –, începe să mi scrie scrisori (secrete şi puse, ah! cu cât efort! direct în cutia mea poştală, pentru a nu trece cumva prin mâini străine), sub semnătura mai întâi a unui inventat prof. univ. Dionisie Laszlo, devenit, curând după aceea, locotenent colonelul de Securitate Dionisie Laszlo. Epistole denunţuri, parodiind paranoia Securităţii acelor ani. Recitindu le, râd şi acum. Recitindu le, îmi dau seama că infernul nu a fost „aproape de noi“, nu, nu a fost aproape, pentru că nu poţi fi doar aproape de ceva care face aproape sută la sută corp comun cu tine. Dar am supravieţuit. Suntem doi (printre mulţi alţii, din fericire!) dintre supravieţuitori. Suntem doi (printre puţini alţii) care nu au cedat şi nu au colaborat cu poliţia politică a Securităţii. Ne a ajutat oare jocul cu lt. colonelul Dionisie Laszlo? Aş vrea să cred asta – pentru că, dacă aş crede, asta ar însemna că poezia e nu numai refugiul, dar şi bastionul ofensiv care te apără de rău. Sincer, din păcate, nu cred asta. Dar poezia epistolelor scrise de I. V. m a făcut, în acea epocă, din intransigent cum eram, ultraintransigent.
Prozopoemul care urmează după această notă introductivă poartă semnătura personajului inventat de Ion Vartic – şi lui I. V. i se dedică acest text.

fragmente din raportul lt.-colonelului dionisie laszlo în legătură cu „obiectivul florinel“
pentru I. V.

1.
am citit multă poezie la ordin am studiat şi la seral m am îmbibat de aceste coduri
de limbajul îmburuienit şi ncifrat
duşmanii poporului şi ai bunăstării de partid sunt tot mai mulţi tot mai laşi
se ascund lucrează sub acoperire ca noi ca agenţii adevăraţi
inventează dialecte graiuri limbaje de neînţeles
subminează lumea noastră prin neînţelegerea ei şi prin neînţelegerea lumii în general
dacă nu i mai putem îneca momentan în latrine cum am înecat destui
(că s au schimbat cică timpurile şi se cere să fim drastici însă subtili)
să i batem pe terenul lor şi să gândim poetic şi n poezii – în vertijuri negre şi roz –
că ar fi de ajuns doar pentru ce a zis ăla în bodegă să tragem cu tunul în toţi
şi n celulă cu el şi cu ei cu capul în jos în găleata cu borâtură

2.
obiectivul florinel s a exprimat cum că se pişă pe regimul popular
iar ce a spus despre Comandantul Suprem nu mi permit să repet cum că
să i bage să i scoată să l răs … şi să l răs … şi aşa mai departe
până ţi pierzi firea şi nu mai ştii care i codul de comunicare
şi care i codul de răstălmăcire şi de mascare
că ori e secret pentru că i atâta de clar
ori nu e secret şi atunci ascunde cum eu cred că ascunde ameninţări surde
însă minore la adresa temeliei noastre de partid şi de stat perfect rotunde
(am scris să trăiţi cu rimă din simplu reflex de agent care evită dihotomia şi n vis
şi n raport ca să fie eficient şi ca un batman călare pe un nor distrugător
dar revin:)
temelia noastră i de piatră polimorfotică enghinală şi radicală
dacă aplicăm corecţia clasică pentru că nu i aşa clasicii sunt cu noi
şi le răspundem enghinal radical atât individual cât şi exhaustiv general
ca o armată cu accente ascuţite de poezie înaltă şi sangvinară
(scuzaţi cuvintele astea noi de la seratele literare
mă urmăresc şi n somn ca o ectoplasmă)
în privinţa lui a obiectivului florinel cu respect sugerez
să l mai lăsăm o vreme asta sugerez cu efuziune perversă şi adversă
că adoarme adesea pe colacul de veceu de la birt
şi va fi uşor de înecat în lichidul aferent şi adiacent
iar chelneriţa de la „Trei Păuni“ e ibovnica lui
altfel nu mi explic (a se cerceta! o să cercetez!) altfel nu l ar lăsa
şi oricum s ar cuveni să i interzică să mai intre la toaletă
că o blochează dormind câte o oră şi ceilalţi muşterii
oameni de bine complotişti sau agenţi cu vechi state de plată ca mine
trebuie să şi facă nevoile pe afară în zăpadă
ca să nu mai vorbesc deşi permiteţi mi să raportez! de faptul că a încercat
să mă racoleze dar nu m am lăsat intimidat
fireşte că m am prefăcut puţin interesat şi întrucâtva impresionat
ca să i dau apă la moară şi să i revelez subversivitatea ancestrală
(de mâine voi purta mustăţi şi barbă de chinez dacă cumva consideraţi
că în felul ăsta m am deconspirat în mod neinspirat)
am stat cu el şi priveam gârla noroioasă şi ăla adică obiectivul florinel
zicea că o să apară o să apară o să apară dacă sperăm
mai ales dacă o să sperăm fără speranţa că o să apară
şi n o să mai fie nevoie să sperăm adică o să vină
o să se ivească arborele ăla odată şi odată
purtat de ape învolburate şi turbulente (aluzie subjacentă la o subjacentă revoltă)
arborele zicea obiectivul florinel arborele care poartă încă seminţele copacului din paradis
adică se nţelege din imperiul capitalist şi imperialist
a încercat să mă racoleze să veghez cu el şi să aştept pe malul gârlei – raportez!

3.
raportez că citesc tot mai multă poezie ca să pot să l supraveghez şi să i decriptez mesajele duşmănoase
am luat 10 la cursul seral cu profesori de mare belitră – permiteţi să precizez: elită plus belearte plus litra necesară de vodcă –
mari scule în ştiinţa decriptării (apropo aprobaţi să i abordăm pentru viitoare colaborări?)
şi mai ales de la unul subţirel şi un pic armean
expert în ceţuri norvege şi în tot soiul de culise care ar trebui mai mult investigate şi de organele noastre competente
de la el vreau să spun că am învăţat că trebuie să învăţ pe de rost sute de poezii
altfel degeaba le citeşti că e ca şi cum nu le ai citi
că poezia i ca pălăria – crezi c o ai pe cap dar ai uitat o n cuier la bărbier
aşa că dacă vrei poezie te bărbiereşti singur şi ai grijă
să nu ţi laşi pălăria pe vreun cuier şi te mefiezi aşa a zis – te mefiezi de orice cuier!
că altfel acoliţii şi transmisiunile codificate îţi scapă
drept urmare raportez c am învăţat pe de rost cât mi a permis munca de teren
şi mai cu seamă una mă obsedează
care e sigur mai sigur ca sigur o parolă
„lebedele se îneacă în lac
un înger se luptă cu un drac
emil isac“
pare total mistică recunosc dar e pură politică mârşavă antipartinică
e obscurantistă şi ermeticistă – da’ îi dau eu de capăt
că nu degeaba am înfundat la Canal şi la Piteşti sute şi sute dintr ăştia
studenţi de belitră şi profesoraşi de sorginte sinistră

4.
Acum studiez poezia şi i caut pe acoliţi la măruntaie
exact ca pe ăla adică obiectivul florinel că n am uitat de el.
În birt azi pe la prânz imediat ce a ieşit de la budă
după ce noi ceilalţi ne am pişat prin zăpadă pe afară
îi ia şi i pipăie pe toţi şi le zice:
Nimic nu vă oglindeşte. Cât timp omu i viu crede că toate îl oglindesc.
Până şi pietrele… Dar vax! canci! nici vorbă! Totu i opac.
În opacitate, tovarăşi de pahar! Să ne bălăcim în opac!
Şi i pipăie şi le zice: Antenele adică hemoroizii voştri din creier sunt
aidoma unor tentacule vii erectile şi foarte negre. Mă declar
solidar cu întunericul din care vin ele.

5.
obiectivul florinel a stat după aceea toată seara de parcă ar fi avut deasupra lui un capac
raportez cu respect: aşa stă el adesea turtit bocciu
şi face din când în când ca o raţă belită: mac mac
aşa îşi elaborează el limbajul codificat
în punga de plastic are manifestele poezele
pe care le vinde pe un păhărel de alcool tare
mie nu mi a vândut cică pot să le scriu şi eu
n are rost să mă pună la cheltuială
şi o fi dat seama că s lt.-colonel Dionisie Laszlo? se poate
că ăştia au nas pentru oricine bate departe

ps. de mâine mă mbrac în chinez şi mi pun barbişon
pps. am depus la registratură nota cu cheltuielile din ziua de ieri. vă rog să aprobaţi şi să ordonaţi. cheltuielile cu seratele de poezie consider o datorie de onoare să le plătesc din salariul meu personal
ppps. în încheiere, raportez: lt.-colonel Dionisie Laszlo nu se ndoieşte şi pune poezia pe ei şi curând îi potoleşte şi i potopeşte