a16

Poemele Letiţiei

Marta Petreu

          Formată în ambianţa intelectuală-morală a Echinox-ului şi (dacă urmăm criteriile lui I. B. Lefter, care consideră că o generaţie durează nişte decenii, iar nu că s-ar epuiza într-un an) aparţinînd valului de creaţie optzecist, Letiţia Ilea este o prezenţă discretă în viaţa literară. În legătură cu poezia ei, eu am avut tot mai des în ultimii ani impresia că este mai cunoscută şi mai admirată în străinătate, în Franţa îndeosebi, unde poeta are patru volume, decît în România. Şi decît în Cluj. De! nimeni nu este poet în Clujul lui…, îmi spun, bucuroasă că autoarea este cunoscută şi bine cotată pe piaţa franceză de poezie şi, iată, pe aceea spaniolă: căci apariţia, chiar în acest an, în Spania, a superbei antologii Sobre pérdidas y ganancias (la Editura Valparaíso), în traducerea lui Xavier Montoliu Pauli, care a tradus mari poeţi români, precum Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Ioan Es. Pop şi alţii, mi-a întărit impresia că Letiţia Ilea este un poet mai ales pentru „afară“, unde are cinci volume, în vreme ce în ţară patru (Eufemisme, 1997; Chiar viaţa, 1999; O persoană serioasă, 2004; şi Blues pentru cai verzi, 2010).
Bilingvă şi structurată cronologic, antologia de faţă m-a frapat prin unitatea universului poetic al Letiţiei Ilea; trebuie să observ că traducătorul a făcut cea mai bună selecţie cu putinţă, iar faptul că a respectat cronologia pe volume a poemelor, în loc să recompună el o ordine a lui, cum au păţit alţi autori cu alţi traducători, denotă respectul său faţă de „materia primă“ a muncii lui.
Ce ne spune autoarea în lirica ei, atît de bine reprezentată de această antologie? Letiţia Ilea face parte din clasa poeţilor inspiraţi, nu a meşteşugarilor poeziei. Lirica ei e doldora de cotidian şi aşezată în lumina crudă a lucidităţii, a lipsei de iluzii.
Încă de la primul poem, „Declaraţie“, ea ne spune, la persoana întîi şi în numele ei, ceea ce ştie despre ea şi despre alcătuirea ontic-strîmbă a lumii.  Într-un poem se declară „acoperişul unei case“ – ceea ce, dacă interpretăm conform simbolisticii universale, ne duce exact la conştiinţa de sine, la luciditate, la supraeul care ţine lucrurile sub control, în timp ce, vorba Letiţiei Ilea, „în casa cu pricina „n-am să ştiu niciodată ce se află“. Multe poeme sînt străbătute de o fisură, căci autoarea înregistrează acut privirea celuilalt asupra ei şi spune nu cum se vede ea de dinăuntru sau în oglindă, ci cum este văzută din exterior. Privirea de dinafară nu este, ca la Hegel în „mişcarea recunoaşterii“, un termen mediu care o reconciliază cu ea însăşi, ci extrema alteritate, înstrăinarea care duce lucrurile, bucuria, într-un cuvînt: viaţa, la o considerabilă distanţă dureroasă. „Pentru vecina de sus par o persoană serioasă/ cu studii bună gospodină…// administratorul crede că sînt un fel de vagabond/ care se întoarce acasă seara…// pentru mama sînt un copil care nu ştie/ să se descurce de unul singur“.
Sau, într-o şi mai acută înstrăinare, căci prin identificarea eului cu privirea celuilalt, poemul „Eu sunt vecinul meu“: „Eu sunt vecinul meu antipatic/ îmi bat în ţeava caloriferului/ cînd dau muzica prea tare// eu sunt taximetristul meu cu mania vitezei/ duc o existenţă periculoasă“.
Sau, poemul „Altcineva“: „altcineva rîde altcineva plînge altcineva vorbeşte/ gesturile mele au îngheţat în stalactite şi stalagmite/ […] dintre rînduri viaţa mea creşte/ schingiuită ca o plantă pitică“.

          Foarte propriu, foarte Letiţia Ilea, este tonul poemelor: unul aparent vesel, zglobiu, animat, păstrînd încă un firicel de candoare infantilă, care-i permite să parafrazeze replicile piticilor din „Albă-ca-Zăpada“: „cine a mîncat cu linguriţa mea/ Cine a dormit în pătucul meu/ Cine mi-a băut cafeaua“.
Pe parcurs – şi aici e avantajul unei antologii cronologice, care îţi permite să vezi evoluţia unei poezii aşa cum urmăreşti creşterea unui copac – tonul acesta aparent vesel-alert, violent şi, cum bine a observat Ion Pop într-un portret pe care i l-a făcut, expresionist, evoluează înspre sarcasm. Se pare că pagubele sînt mai numeroase decît cîştigurile şi că sfîşierile lăuntrice pe care viaţa – acest camion care trece peste ea ca peste o broască-ţestoasă: „sunt o broască ţestoasă/ peste care tocmai trece un camion/ nu spun nimic nu protestez“ – i le aduce apasă prea greu. Se ştie că poezia se adresează întotdeauna cuiva; ba chiar şi filosofia, cu siguranţă aceea lirică scrisă de Cioran, care o adresa lui Dumnezeu, definit ca partenerul discuţiilor şi interogaţiilor lui de noapte. La Letiţia Ilea, de la un anumit moment, nu de la început, adresantul este tatăl, tatăl care a murit, aşa că pentru un cititor cu imaginaţie, poemele pot să sune ca o conversaţie cu tatăl.
După părerea mea, o trăsătură evidentă a acestei lirici puternice şi dramatice este amestecul inextricabil de trăire şi inteligenţă, prezenţa inteligenţei care condimentează angoasa existenţială şi o face şi mai întunecată; mai tragică, dacă ţin cont de definiţia tragicului şi mă gîndesc că pentru ceea ce-o tulbură pe autoarea acestor poeme nu există soluţie.
Pe vremuri, intenţionam să fac o antologie cu versuri pe care aş fi vrut să le fi scris eu, dar le-au scris alţii. Am trei fragmente din poezia Letiţiei pe care le-aş pune în această antologie ideală. Primul fragment sună aşa:

Cîinii din jurul blocului meu sunt convinşi că eu sunt
un cîine mai mare care are o slujbă bună
şi o grămadă de oase.

Al doilea e unul metafizic, Letiţia Ilea reuşind să cuprindă într-o singură privire, iertătoare, căci situată foarte sus, faţa şi reversul lucrurilor:

aud o mulţime de glasuri vorbind graiuri
în care eu nu ştiu nici măcar să spun „da“ sau „nu“
în care cuvintele „cîştiguri“ şi „pierderi“
înseamnă acelaşi lucru.

Şi al treilea:

Cele mai mari dureri
sunt peşti muţi ascunşi sub pietre
doar cînd ne-au otrăvit destul încep să plutească
prin sîngele nostru
cu burţile lor hidoase răsucite în sus.

Şi-atunci iese cîte-un poem ori cîte-o carte de poeme.