Măgarul, Taurul, Vierul şi Câinele lui Mo Yan
Icu Crăciun
Mărturisesc că înainte de a citi romanul Obosit de viaţă, obosit de moarte (Bucureşti: Humanitas, 2013) al chinezului Mo Yan, laureat al Premiului Nobel pe anul 2012, roman tradus de Dinu Luca, îmi imaginam societatea chineză conform filmelor vizionate în perioada comunistă şi, să nu greşesc, mai ştiam că ocupă locul întâi în lume ca populaţie, este o ţară cu sistem comunist, ceva despre Marele Zid, mătase, praf de puşcă, soldaţi din ceramică, Tibet, mandarini, confucianism, yoga, bascheţi, stilouri, la ei semnul de doliu este albul (văduvele poartă crizanteme albe în păr), şi cam atât; oricum, cu o viaţă socială total diferită în comparaţie cu cea europeană, ţinând cont şi de credinţa religioasă care desparte cele două civilizaţii; mă refer, în primul rând, la budismul lor, religia care acceptă după moarte transmigraţia sau reîncarnarea sufletului omenesc în animale sau în alt trup uman.
Ei bine, am rămas surprins când am constatat că, fie că este vorba de viaţa urbană, dar mai cu seamă de viaţa rurală, ambele sunt similare cu cele trăite de noi, românii, în cei aproximativ 45 de ani de regim comunist. Şi la ei colectivizarea a îndobitocit fiinţa umană din toate punctele de vedere, dar, mai cu seamă în modul de a gândi, de a discerne binele de rău. Neînscrierea în „colectivă“ a atras măsuri drastice împotriva celor care au refuzat, ajungându se la suprimarea oponenţilor cu gospodărie individuală. Absurdul tragic se constată de pildă când un ţăran (Li Renshun) a împachetat un peşte sărat cu un ziar în care era reprodusă fotografia preşedintelui Mao Zedong, lucru pentru care a primit opt ani de puşcărie în celebra perioadă a Revoluţiei Culturale.
Îndoctrinarea viscerală a norodului atinge punctul culminant – pur şi simplu frizează ridicolul! – în clipa când fiul, în fanatismul său, cu inima plină de ambiţii revoluţionare, îşi vopseşte tatăl (Lan Lian) în roşu, din cap până n picioare, pentru că el, părintele său, a refuzat să se înscrie în „colectivă“, fiind, după logica sa, „un adevărat obstacol în faţa istoriei“, ajungând până acolo încât să se gândească la spânzurarea acestuia de ramura unui cais pentru a da un exemplu convingător consătenilor, încredinţat că agresivitatea este de bun augur pentru mase, şi, evident, pentru a fi văzut bine de eşalonul superior. Pentru a şi arăta adeziunea la preceptele comuniste, în excesul de zel al fiului, dornic de funcţii înalte, acesta merge până acolo încât va scrie pe partea stângă a burţii vierului (Ximen) lozinca: „Prăsesc pentru revoluţie“, iar pe cea dreaptă: „Poporului aduc beneficii“ exact ca într o gazetă comunistă; de asemenea, cu ocazia căsătoriei se făceau cadouri de nuntă tablouri înrămate pe marginea cărora se scria cu cerneală roşie: „Felicitări tinerilor care s au unit în tovărăşie revoluţionară!“ Bineînţeles că din ramă nu lipsea „bildul“ tovarăşului Mao şi nici discursurile ipocrite menite să tâmpească ascultătorii naivi şi stupizi; după nuntă, fostul mire va locui în căminul de bărbaţi, iar ex mireasa în căminul de femei, rămânând o enigmă când şi unde avea loc procrearea.
Ţăranul chinez Lan Lian, pomenit mai la deal, este singurul din întreg ţinutul Gaomi care refuză înscrierea în colectivă, fiind nevoit să şi lucreze doar noaptea tabla de pământ, care stă ca „un ghimpe reacţionar“, singular, unic, şi „care nu se opune colectivizării şi nici comunei populare, doar că îi place să fie individual“, vorba sa de sătean căpos şi neclintit: „Toate ciorile de pe lume sunt negre, de ce nu se poate să fie şi una albă?“ De aceea, la moartea preşedintelui Mao, când toată suflarea chineză plângea în hohote (ca la moartea lui Stalin în România populară), doar nesuferitul ţăran individual Lan Lian şi, ironie a sorţii, neîndurătorul eunuc Xu Bao, jugănarul măgarilor, taurilor şi vierilor, nu se manifestau în niciun fel.
Cei înstăriţi, aşa zişii chiaburi, chiar dacă au intrat în colectivă, timp de 30 de ani au stat supravegheaţi, obligaţi să poarte tichii pentru a fi recunoscuţi oriunde şi oricând; de abia începând cu anii ’70 lucrurile s au mai relaxat, nivelul de trai s a îmbunătăţit, aceşti foşti moşieri, cândva duşmani ai ţărănimii, vor avea voie să şi lepede tichiile, îşi vor recăpăta pământurile, fiind reconsideraţi, în sfârşit, cetăţeni cu drepturi depline, iar infrastructura Chinei se dezvoltă uluitor de rapid, şoselele care legau satele de capitalele de judeţ se lărgesc şi se betonează cu câte opt benzi, împărţite în două sensuri. Tot acum, pe mulţi apărători ai comunismului îi cuprind remuşcările (a se vedea cazul lui Yang al Şaptelea), doar Hong Taiyzue se va crampona toată viaţa de marea colectivizare a comunelor populare la care a participat şi în care a crezut ca un fanatic. Dar, în timp ce în lume era apărută televiziunea, iar americanii ajunseseră pe Lună, în satul Ximen, unul dintre personaje (Jinlong) primeşte cadou de nuntă un radio, ceea ce va stârni uimirea ţăranilor, acestora nevenindu le a crede că într o cutie aşa de mică s a putut ascunde o femeie care să cânte atât de minunat.
Romanul, lucrat migălos de Mo Yan, prezintă realist, nedeformat, istoria chinezilor între anii 1950 şi 2000, avându l ca protagonist pe Ximen Nao, omul care trece prin cele patru cicluri de transmigraţie, de la împuşcarea sa, după ce se înfăţişează înaintea regelui suprem, Yama, de pe lumea cealaltă, şi acesta îl trimite înapoi, pe pământ, să se nască din nou: măgar, taur, vier şi câine. Mo Yan, el însuşi ajuns personaj, zugrăveşte cu belşug de culoare naşterea, viaţa şi hrana acestor dobitoace, iar ineditul cărţii constă tocmai în transcrierea artistică a modului de a gândi al acestora, încât, după ce ai terminat o, cu siguranţă, vei judeca şi trata altfel patrupedele întâlnite în viaţa reală.