a1

Marco Lucchesi intervievat de Ciprian Vălcan

          Marco Lucchesi (Rio de Janeiro, 9 decembrie 1963) este un poet, romancier, eseist şi traducător brazilian, membru al Academiei Braziliene de Litere.
A absolvit Facultatea de Istorie la Universitatea Federală Fluminense (UFF), şi a susţinut masteratul şi doctoratul în literatură la UFRJ şi a efectuat cercetări postdoctorale în filosofia Renaşterii la Universitatea din Köln, Germania.
A fost profesor invitat al mai multor universităţi din Europa, Asia şi America Latină. Susţine o rubrică permanentă în ziarul O Globo şi este colaborator al mai multor publicaţii din Brazilia şi din străinătate. Activează şi ca traducător, datorită vastei lui cunoaşteri a peste 20 de limbi, occidentale şi extraoccidentale. Printre traducerile sale, cele mai importante sînt din operele lui Rumi, Hlebnikov, Rilke, Trakl, Vico, Foscolo, Primo Levi, Umberto Eco. Este profesor de literatură comparată la UFRJ şi la Fiocruz. La 3 martie 2011, a fost ales membru al Academiei Braziliene de Litere, ocupînd fotoliul numărul 15, fondat de Olavo Bilac şi patronat de Gonçalves Dias. Dintre volumele sale, amintim: Teatro alquímico [Teatru alchimic] (Premiul Eduardo Frieiro), A memória de Ulisses [Memoria lui Ulise] (Premiul João Fagundes de Meneses), Meridiano celeste & bestiário [Meridianul ceresc şi bestiariul] (Premiul Alphonsus de Guimaraens), Ficções de um gabinete ocidental [Ficţiunile unui cabinet occidental] (Premiul Ars Latina pentru eseuri şi Premiul Origenes Lessa), O dom do Crime [Darul crimei] (finalist al Premiului São Paulo şi Premiul Machado de Assis), Poemas à Noite[Poeme către Noapte] (Premiul Paulo Ronai), Saudades do Paraíso, O sorriso do caos, Faces da Utopia, A paixão do infinito, Bizâncio [Dor din Paradis, Zîmbetul haosului, Faţetele Utopiei, Pasiunea infinitului, Bizanţ] (finalist al Premiului Jabuti), O bibliotecário do imperador [Bibliotecarul împăratului]. (C. V.)

Ciprian Vălcan: Ce amintiri păstraţi despre copilăria dumneavoastră? Aţi fost un copil atras de timpuriu de cărţi?

Marco Lucchesi: Dragă prietene Ciprian, frumoase amintiri. Un raport important cu tradiţiile populare prezente încă la Rio prin anii ’70, în copilăria mea. Am învăţat să iubesc Brazilia de două ori. Pentru că părinţii mei erau toscani. A venit chiar şi bunica mea. Iar eu m am născut la Rio. Oraş iubit de părinţii mei şi apoi de mine (aşadar de două ori). Şi cerurile azurii. Şi ploile torenţiale ale verii tropicale. Şi religiozitatea populară. Când am învăţat să merg pe bicicletă. Şi o mulţime de păsări. Cărţi? La doisprezece ani – serios. Şi înainte. Însă împărţit între jocuri şi căţăratul în copaci. Cât de frumoasă erai, o lună plină. Eram emoţionat când vedeam luna. Cu pisoii mei şi câinele meu Eroe, apoi Lord. Brazilia – imensă şi mică. Eram mic. Copilăria mea care nu se sfârşeşte niciodată.

C. V.: Există teme ale scrisului dumneavoastră care pornesc de la anumite intuiţii din copilărie?

M. L.: Prieten drag, cred că în mod deosebit un soi de Peninsulă Iberică profundă, ce dăinuie cumva până în zilele noastre. Prezenţa portugheză. Sarea. Sarea de când mergeam la mare. Iodul şi sarea plajelor imense. Sarea şi iodul de la Copacabana. Şi apoi dragul meu oraş Niterói. Are o moştenire maritimă. În ultima mea carte de poezie afirm această stare de lucruri. Şi apoi, cu atât de multe din Portugalia şi Spania, nu putea lipsi Orientul. Acest Orient care mă atrage atât de mult. Şi ţările rafinate de acolo, Siria cu ruinele ei şi iubitul meu prieten părintele Paolo, iezuit italian, dispărut dintre noi de aproape un an.

C. V.: Cum a apărut pasiunea dumneavoastră pentru lectură? Ce cărţi v au marcat copilăria?

M. L.: Mama mea şi cântecul de nani. Noapte bună. Noapte bună. Cântecul. Ce frumos cânta mama mea şi cânta atât de bine la pian. Apoi bunica mea cu rugăciunile, crezul, Tatăl nostru. Tatăl meu ştia pe de rost multe pasaje din Comedia lui Dante. Am început să studiez disciplinat la doisprezece ani. Dar la început citeam cam orice, benzi desenate, cărţi pentru copii, Jules Verne, Pinocchio şi poveştile pentru copii din Brazilia. Iubeam maşinile timpului, călătoriile pe lună şi pe planete îndepărtate. Am învăţat să cânt la pian şi cu vocea, două pasiuni mari. Şi cu un telescop bun scrutez constelaţiile Săgetătorului, Orion şi toată dimensiunea misterului. Lumina între Dante şi Goethe. Şi astăzi vizitez închisorile din Rio, merg prin închisori ca să stau de vorbă cu cei aflaţi de cealaltă parte a libertăţii Literaturii. Cealaltă parte? Nu există o cealaltă parte. Ne aflăm cu toţii de aceeaşi parte, de aceeaşi latură.

C. V.: Dacă informaţiile mele sunt corecte, vorbiţi în jur de 20 de limbi şi aţi tradus din franceză, italiană, spaniolă, germană, rusă, română, latină, greacă veche, arabă, persană şi turcă. De unde vine pasiunea dumneavoastră extraordinară pentru cunoaşterea limbilor?

M. L.: Nu. E foarte simplu. Mama mea nu a putut avea şi alţi copii. Toată familia era în Italia. Condiţia de bilingv. Simţeam nevoia să mă comunic. Şi ascultam la radioul cu unde scurte o mulţime de ţări din lume. Şi apoi călătoriile şi poeţii. Mai ales poeziile, care cer să ajungă în propria limbă. Un singur nume, li s a spus Eminescu. Cum să nu l citesc pe Sorescu în preafrumoasa lui salbă de lumini în română – una dintre limbile pe care le iubesc cel mai mult. Îmi amintesc odată la Sabra şi Shatila, taberele de refugiaţi. L am salutat pe jurnalistul Ahmed în arabă. Şi el, răvăşit printre dărâmături, mi a mulţumit fiindcă vorbeam araba în acele condiţii înfiorătoare. A fost o cheie. Am vizitat taberele pline de mame, copii şi bătrâni. Şi am plâns. Şi tu ai fi plâns, Ciprian.

C. V.: Îmi amintesc că am descoperit poezia mistică persană în adolescenţă, după ce l am citit pe Borges. Ajuns apoi la Paris în 1995 ca bursier al ENS, printre primele mele cărţi cumpărate acolo s au numărat traducerile din Attar (Le livre divin şi Le langage des oiseaux) şi Rūmi (Rubā’yāt şi Le Mesnevi). Cum aţi decis să l traduceţi în portugheză pe Rūmi? Cît e de greu să traduci un poet mistic persan din secolul al XIII lea pe înţelesul cititorului din secolul XXI?

M. L.: Mulţumesc, păsărelelor lui Attar. Ce minunăţie, dragul meu prieten. Eu stimez patru mari ornitologi. Francesco d’Assisi, Attar, Leopardi şi Messiaen. Trebuie să l adaug pe Enescu în Rapsodia română. Şi apoi îţi place Borges, şi mie. Poezia lui Rumi, care va ieşi într o ediţie nouă şi diferită, are un farmec deosebit. Acum, în India, în ianuarie, am început să citesc poezia mogulă, între India şi Pakistan, şi am văzut o mulţime de lucruri, vântul care suflă din limba lui Rumi şi revarsă lumină asupra tuturor. Atât de multă poezie. Atât de mult suflu. O, briză. Atât de multe de spus secolului XXI. Despre poezie şi despre spiritualitate. Despre cultura păcii într o lume a războiului. Dar mă gândesc şi la India. Şi mă gândesc la ce spune Amita Bhose despre Eminescu şi la Gheorghe.

C. V.: Cum a apărut interesul dumneavoastră pentru cultura română şi când aţi învăţat să vorbiţi şi să scrieţi româneşte?

M. L.: Iubesc limba română. Cu frumuseţea ei, hibridă şi considerabilă, veche şi nouă, între spaţiul mioritic şi Bizanţ. Şi apoi, farmecul Bisericii Ortodoxe. Prietenii mei călugări şi preoţi. Maica Iustina, la Sfânta Ana. Marii teologi. Iconostasul. Am început cu prietenul meu George Popescu. Cu o ceaşcă de cafea şi consoanele din română. Şi modalităţile de a spune apus, amurg, asfinţit. Scriu cu regularitate. Vorbesc timid, pentru că nu am trăit mult prin părţile voastre (ale mele). România este o patrie spirituală pentru mine.

C. V.: Sunteţi un scriitor tradus în numeroase ţări, iar în 2011 aţi devenit cel mai tânăr membru al Academiei Braziliene de Litere. De unde credeţi că vine succesul cărţilor dumneavoastră, care sunt apreciate în egală măsură de criticii literari, dar şi de cititori?

M. L.: Sunt un om care scrie de nevoie, pentru a crea un sens ori multe sensuri. Fără să ştiu totul, aproape totul. Pagina care te sfidează. Şi lucrurile care trec. Totul şi tot. Lumea aceea spinoziană despre care vorbea Borges. M am împrietenit cu cărţile. Dar sunt totodată şi cititor, dragul meu prieten Ciprian. Caut. Şi nu găsesc. Nu voi găsi niciodată, dar caut totuşi, pentru că dorul meu se numeşte viitor [în limba română în original].

Traducere din limba italiană
de CORNELIA DUMITRU