a6

Clujul „în vecinătatea“ oraşului Noirmoutier

Naraţiunea unui coşmar secular, Mănăstirea neagră

Cseke Péter

          1. Când am primit solicitarea revistei Apostrof de a participa la această anchetă, n aveam nicio îndoială că voi împărtăşi câteva dintre însemnările mele privind naraţiunea detenţiei. Mai precis, naraţiunea unui coşmar secular, descris, după Primul Război Mondial, de Kuncz Aladár (1886-1931). Despre motivele mele personale şi cele profesionale doar atât: bunicii mei au fost prizonieri patru cinci ani (la rândul lui şi tatăl meu, dar el este personajul altei naraţiuni). După revenirea lor la vatră, n au mai trecut pragul pământului natal. Ca mic copil, bineînţeles, eram curios de „peripeţiile“ lor, dar n am putut afla nimic de la ei. Vremurile de atunci i au silit să tacă. Ceea ce doream am aflat mai târziu, fireşte, din literatură. Fiind coordonator al unor sinteze despre scriitori maghiari din România, apărute la Editura Kriterion, în 2001 am avut ocazia să fac reflexii critice asupra monografiei istoricului literar Pomogáts Béla despre Kuncz, şi atunci mi am dat seama, din receptarea Mănăstirii negre, că însemnările din viaţa internanţilor din Franţa reprezintă de fapt o operă literară de talie universală.
Cine era acest Kuncz Aladár? Contemporanii lui români îl stimau ca pe un om remarcabil şi ca pe un artist autentic, iar opera care l a făcut celebru a apărut şi în româneşte, tradusă de Corneliu Codarcea, prefaţată de Nicolae Balotă, în 1971, tot la Editura Kriterion. De altfel, teza de doctorat a lui Ion Chinezu (Aspecte din literatura maghiară ardeleană 1919 1929), apărută în numerele revistei Societatea de mâine, apoi într un volum de sinteză, scoate în relief rolul prozatorului şi eseistului Kuncz ca organizator de seamă al literaturii maghiare din Transilvania de după Primul Război Mondial. (Ediţia în limba engleză, sub titlul Aspects of Transylvanian Hungarian Literature, a fost îngrijită de Ion Vlad şi editată de Fundaţia Culturală Română în 1997.)
Pe baza capitolelor publicate anterior, Ion Chinezu n avea cum să intuiască valoarea operei de unicitate a lui Kuncz. Dar Emil Isac era deja în cunoştinţă, când în toamna anului 1931 şi a luat rămas-bun de la prietenul său. Kuncz, scria în coloanele revistei Erdélyi Helikon, avea în sufletul lui povara unei mari tragedii, şi totuşi puteai discuta cu el, fără rezerve, despre viitorul omenirii.
Pomogáts Béla, critic şi istoric literar din Ungaria (1934), consemnează că Mănăstirea neagră a fost cartea anului 1931. După ce a primit primele exemplare din ediţia princeps, în clinica Herzog din Budapesta, Kuncz deja era solicitat să semneze şi primele contracte cu reprezentanţii editurilor din străinătate.
Omenia cu nuanţe tragice a romanului, care ar putea cauza catharsisul, a atras spre el pe cei mai buni din epoca respectivă. Scriitorul traducător Lőrinczi László (1919-2011), care a trăit o bună parte din viaţă la Bucureşti şi a decedat în Settimo San Pietro, a vizitat de mai multe ori cetatea Noirmoutier, iar în cartea intitulată Utazás a Fekete kolostorhoz [Călătorie la Mănăstirea Neagră] (1975, 2005) a examinat relaţia dintre geneza inspiraţiei şi operă. Adică, a încercat să ne dezvăluie, prin cercuri care se dilată concentric, soarta ulterioară a condamnaţilor, a încercat să prezinte atitudinea ulterioară a cetăţenilor care locuiau pe insula mică din Oceanul Atlantic faţă de persoanele internate, respectiv faţă de amintirile celor patru ani de război; mai cu seamă era preocupat de viaţa ulterioară a operei care s a ridicat la rangul unei cărţi care aparţine literaturii universale. Datorită lui, azi cunoaştem istoria ediţiilor din limba engleză (Black Monastery, 1934 – Marea Britanie şi Statele Unite), franceză (Le monastère noir, 1937), italiană (Monastero nero, 1939), turcă (Kara manastir, 1956), română (Mănăstirea neagră, 1971), precum şi pe cei care au tradus romanul (Francis Ralph Hay Muray, Filippo Faber, Gara László, M. Pierpont), dar şi motivaţiile angajamentelor lor. Despre răspândirea romanului Monasterio negro (Ediciones KRK, 2012), care a fost publicat în aria lingvistică spaniolă, am aflat după moartea lui Lørinczi. Internetul ne a dezvăluit că traducătoarea acestei cărţi se numeşte Cserhalmi Éva.

          2. Deoarece încă de pe vremea studenţiei mele am fost în relaţii bune, pe urmă de prietenie cu dl Lørinczi, în februarie 2008 – după ce am aflat de pe internet adresa lui din Sardinia –, în numele redacţiei Korunk m am adresat lui cu următoarea întrebare: cum vede din Italia procesele europene din zilele noastre? Cu toate că împlinise atunci nouăzeci de ani, bine am intuit că mai are noutăţi despre Mănăstirea neagră şi Noirmoutier.
„[…] Abia au trecut trei ani […] după evenimentele revoluţionare din România, când – printr un intermediar de la Bucureşti – am primit o scrisoare din Franţa. Aşa cum am aflat mai târziu, domnul Manuel Thierry, editor în localitatea Beauvoir sur Mar (regiunea/ţinutul Vendée), a făcut rost de adresa mea de la prietenul şi colaboratorul meu Henri Martin (care între timp a decedat); iar domnul Thierry m a surprins cu vestea că doreşte să reediteze romanul lui Kuncz Aladár! «Mănăstirea neagră – mi a scris – a ajuns în mâinile mele întâmplător şi m a influenţat profund.»
[…] Romanul Le monastère noir – tradus de Gara László şi M. Pierpont – a fost considerat atunci o raritate în Franţa, deoarece Editura Gallimard a editat doar două mii de exemplare pentru marea piaţă din Franţa, o mare parte din exemplare au fost nimicite la începutul celui de al Doilea Război Mondial datorită unui bombardament. Totuşi un exemplar a ajuns în mâinile domnului Thierry… Tânărul editor din Vendée mi a cerut permisiunea să publice, ca prefaţă a noii ediţii, un articol comemorativ de al meu (1982) care a apărut în revista Les Amis de Noirmoutier. Astfel a fost publicată noua ediţie, cu design inovativ şi elegant, în 1999.
Aş vrea să exclam prin intermediul acestor rânduri faptul că ediţia a doua a Mănăstirii negre nu a avut niciun antecedent în ce priveşte «diplomaţia culturală»! Şi în acest caz valoarea, adică la valeur, a fost cea care a scos la iveală, aşa cum şi pe marea agitată o picătură de ulei poate fi observată: valurile o pot duce de colo-colo, dar nu o pot înghiţi. Clujul a devenit brusc – din nou! – un «vecin» apropiat al lui Noirmoutier, şi nu peste mult timp (la 6 octombrie 2001) a devenit posibil ca o delegaţie maghiară să dezvelească într un colţişor al curţii cetăţii care a văzut atâtea – pe lângă intrarea la muzeul local de istorie – o placă comemorativă Kuncz din bronz, eveniment la care au participat mulţi localnici. (Am fost şi eu prezent ca invitat şi am avut ocazia să ţin un discurs celor din Noirmoutier, care au ţinut să aducă cu ei cea de a doua ediţie a cărţii.) […] Evenimentul a avut ecouri şi în presa din Vendée, chiar şi televiziunea franceză a realizat o emisiune. La scurt timp după aceasta, am fost asaltat de «cunoştinţe necunoscute» care mi au dat date, mi au povestit amintiri sau mi au spus despre descoperirile lor de pe internet. Astfel am aflat că în primăvara anului 1935 o revistă pariziană (care acum nu mai există) a publicat un articol despre succesul răsunător al ediţiei americane a Mănăstirii negre (şi bineînţeles despre excelenta traducere a lui R. Murray). Autorul articolul a desemnat cartea lui Kuncz ca «un bestseller american al anului» şi a criticat cotidienele franceze că nu au publicat ştirea, cu toate că acţiunea cărţii se petrece în Franţa. (El însă nu a ştiut că traducerea în limba franceză începuse deja la momentul respectiv!) Am reuşit să verific veridicitatea ştirii, pe care v o spun cu mare bucurie. Ar fi bine ca şi istoricii literari să reţină acest lucru!
După ce am putut comanda monografia voluminoasă a lui J. C. Farcy [Les camps de concentrantions français de la première guerre mondiale (1914 1920), Paris: Ed. Anthrophos, 1944], mărturisesc, am avut emoţii, va fi oare un exemplar şi pentru mine?; surpriza a fost plăcută, deoarece am obţinut şi eu un exemplar. Abia ce am deschis la bibliografie, am şi văzut printre operele citate opera lui Kuncz… Mai cu seamă, am constatat că romanul Mănăstirea neagră este considerat de colaboratorul Centrului Francez Naţional de Cercetări ca fiind una dintre cele mai importante surse de informaţie. La finalul lecturii acestei cărţi am constatat multitudinea de referiri ale lui Farcy la cele spuse de Kuncz – întotdeauna cu cea mai mare obiectivitate – în ce priveşte rememorarea şi evaluarea evenimentelor; ca de exemplu, ce atitudine au demonstrat autorităţile franceze faţă de străini, după mobilizare; de ce pripeală au dat dovadă în desemnarea şi pregătirea taberelor; ura faţă de cei internaţi… Şi urmează prezentarea detaliată a vieţii de fiecare zi din tabără. Referitor la acest ultim aspect, Farcy este de părere că Mănăstirea neagră este o adevărată capodoperă a literaturii beletristice care izvorăşte din trăirile Primului Război Mondial.
Dacă aş fi ştiut toate acestea mai devreme, atunci aş fi putut spune publicului entuziasmat de portretul lui Kuncz, gravat pe placa comemorativă din Noirmoutier (capodopera lui Kő Pál), că atunci când noi, ardelenii, revigorăm bunul renume al Mănăstirii negre, nu vrem să facem reclamă unor lucruri ieftine […], ci dorim să atragem atenţia Stimatului Public asupra unei valori a literaturii universale! Facem acest lucru cu multă demnitate, fiind perfect convinşi de adevărul nostru, aşa cum se cuvine habitusului nostru general. O operă cu un efect atât de extins este un cadou deloc nesemnificativ din partea poporului maghiar din Transilvania pentru «depozitul de idei» al Europei.
Aici, la acest punct, ar trebui (şi s ar putea) să cerem sprijinul abatelui negru (de pe insula Ile d’Yeu), protectorul lui Kuncz şi al prietenilor lui în lupta dusă pentru supravieţuire, ca să ne dea şi nouă câteva sfaturi pentru viaţa noastră europeană de acum.
Din experienţa mea, vă pot spune că acest continent bătrân şi zbuciumat nu ştie prea multe despre noi, dar un lucru a înţeles precis: suntem o naţie paşnică: în lupta noastră pentru drepturile noastre nu avem nevoie de arme; continentul ştie: atitudinea noastră este rezultatul unei experienţe istorice îndelungate. Dar ar fi o greşeală să credem că problema minorităţilor naţionale ar însemna o problemă specială pentru Europa. Până ce continentul nu se vindecă de boala cea mare, adică de criza ideologică care ţine de peste două decenii (mai exact din cancerul spiritualităţii sovietice), nu se poate ocupa de rezolvarea celorlalte probleme. Din când în când suferă enorm, trecând prin chinuri groaznice! Suntem departe de «simplificarea» la nivel general a unei vieţi lucide, cinstite, lipsite de temeri şi frici. În aceste condiţii, maghiarimea din Transilvania va trebui să propage toate experienţele istorice mai sus amintite, pentru ca – de ce nu? – să devină un model pentru un nou stil de naţionalitate.
Settimo San Pietro, aprilie 2008“