a21

Să-mi spuneţi Gianina…

Cristian Robu-Corcan

     – Viaţa pare că nu poate fi suportabilă decât dacă eşti fericit. Dar pe mine fericirea mă strânge de gât. Frumuseţea îmi taie respiraţia. Eu am crescut în splendoare şi cruzime. Teama m a învăţat să alerg. Spaima mi a dat puteri. Eu întotdeauna am avut împotriva cui să mă revolt… Prin mintea mea au trecut nestingheriţi fel de fel de monştri, dar nu m am atins de femei străine, Alina, niciodată…
– Mi e ruşine, spuse încet Alina.
Alexandru Saharov tuşi. Apoi făcu semn chelnerului să se apropie.
– Două Martini cu gheaţă. Şi cafea.
Alina îl privi lung.
– Nu ţi fie frică, îi spuse Alexandru Saharov. Nu te teme.

     Alina Dabija ajunsese la biroul lui Alexandru Saharov cu zece minute înainte ca Gianina Marcu, secretara avocatului, să descuie uşa. Privise un timp uşa veche, scorojită, şi geamurile de cristal încadrate de bare de bronz uşor înverzite. La etaj nu urca nimeni, clădirea părea că este pustie. Se întrebase: oare de ce un avocat de talia profesorului Saharov îşi are biroul într o casă atât de veche, cu pereţi reci şi igrasioşi şi podele roase de umezeală? Un gândac negru se deplasa greu de a lungul coridorului, făcând popasuri lungi. O senzaţie de frig o cuprinse imaginându şi sunetul sec, scrâşnit, cu care gândacul puturos ar fi sfârşit sub o talpă fermă. Spre capătul holului, în dreptul unei ferestre prin care lumina se lăsa palidă, pânze de păianjen suprapuse, unite între ele printr o ţesătură savantă şi deasă, se mişcau greoaie sub acţiunea unui curent de aer ce părea că vine de sus, de pe scări. Diploma, fetiţo, diploma, pe mine nu mă păcăleşte nimeni. Cu asta plecase în cap de acasă, cu vocea răguşită şi scârboasă a lui taică su. Venise încet pe faleză, mergând în linişte, aproape fără să respire, prin aburii ceţoşi ce se ridicau din Dunăre. Ori vii cu diploma, ori pleci. Idiot, un idiot nefericit. De când era în clasa a unsprezecea o ameninţa să i aducă diploma. Un i di ot… Ar fi vrut să rupă pânza de păianjen, dar era prea sus… O astfel de dorinţă mai simţea când vedea coaja unei răni sau un comedon perfect copt, galben, aflat în preajma unei iminente explozii, şi mai ales cei aflaţi pe vârfurile nasurilor sau în colţurile gurilor o incitau grozav… O să ţi aduc şi nenorocita de diplomă, dar ţine minte, ţine bine minte, mie mi place să chiuretez, să scot rahatul din oameni, coptura, otrava… Gândacul negru se răsturnase pe spate. Un i di ot… Dădu să plece, dar se auzi uşa mare de la intrarea principală. O privise şi pe aceasta un timp derutată, ce dracu’ caut eu aici? În dreapta ei, la vreo doi metri de pământ, pe o bucată dreptunghiulară de marmură neagră, fasonată cu mare artă, scria cu auriu: Alexandru Saharov, avocat. Deschise uşa cu greutate, acompaniată de un scârţâit lugubru, şi înaintă şovăitoare, privind mirată, printr o deschidere ce dădea într o curte interioară, o stivă de lemne acoperită neglijent cu o bucată de polietilenă. Ce dracu’ caut eu aici? Câţiva porumbei sălbatici îşi luară zborul, strecurându se cu abilitate prin deschizătură. Alina, tatăl tău îţi vrea binele, nu altceva… Of, mamă, ce tot spui… Se auziră nişte tocuri repezi şi casa parcă prinse viaţă. Oricum, gândi Alina, e liniştitor să percepi o prezenţă umană. Apoi începu să aibă emoţii, totul părea deodată aiurea, pentru ce venise în fond, venise să ce? Ce să spună? Tatăl tău e mai sever, dar îţi vrea binele… Of, mamă, eşti atât de naivă, de unde ştii tu care i binele meu şi de unde ştie el care i binele meu şi de unde ştiţi voi care i binele vostru? Când secretara avocatului Alexandru Saharov deschidea uşa, Bună ziua, mă numesc Gianina Marcu, Alina intră în panică. La ce i o fi fost mintea, probabil că secretara o mai salutase o dată şi ea nu auzise. Vă rog să intraţi. O izbi deodată o senzaţie de căldură, în faţa ei se deschidea o altă lume, simţi că se sufocă, draperiile masive de catifea, biroul imens, bogat ornamentat, şi fotoliile gigantice de piele îmbătrânită păreau că absorb tot aerul. Eu am venit doar să mulţumesc, atât, să mulţumesc… Secretara avea nişte mâini delicate, albe (privirea ţi se lipea instantaneu de ele), şi simţi că se linişteşte. Bâigui vreo două cuvinte, apoi auzi… Luaţi loc, vă rog… mulţumi şi se gândi că trebuie să spună ceva, orice… Aş da jos pânzele alea de păianjen… Faţa secretarei era la fel de albă ca mâinile, de un alb perfect, imaculat. Acesta este un lucru pe care vă rog să nu l faceţi, domnul Saharov s ar supăra rău de tot, pânzele de păianjen sunt ale dumnealui. Vorbea serios secretara, chiar dacă zâmbea amabilă… Avea, aşa, ceva foarte drăguţ… Cum adică pânzele de păianjen erau ale lui? Cred că o să stau în picioare, spuse apoi, eu nu am venit decât să mulţumesc.
„Vă rog să luaţi loc totuşi, domnişoară, domnul Saharov poate să întârzie. Puteţi să mi spuneţi Gianina… mama îmi spune Gianinia… de fapt, Gianinia trebuia să mă numesc, dar tata, nu ştiu… probabil a uitat sau, poate, afectat fiind de exuberanţa naşterii mele… nu ştiu, însă în certificatul de naştere s a scris Gianina. Un unchi de al meu, care l a însoţit pe tata la Oficiul Stării Civile, a mărturisit că, de fapt, funcţionarul de acolo n a fost de acord cu acest nume… ce nume e acesta, Gianinia?… Gianina e corect, tovarăşe, fii serios… Doriţi puţin ceai? Sau cafea? Aş vrea să vă simţiţi bine, domnul Saharov poate să întârzie…“
„De ce mi spuneţi mie toate acestea…?“
Pur şi simplu îi scăpase, se înfuriase deodată, fără să şi dea seama cum şi în ce fel s a întâmplat, apoi i se făcu ruşine pentru răbufnirea aceea…
„Iertaţi mă…“

     – La capătul vieţii nu e nimic dacă n ai făcut nimic. Serveşte puţin Martini… Dar e ceva care ţi va judeca fără milă tot nimicul ăsta. Fratele meu, Pavel, spune că nu, nu vei fi judecat fără milă, ci cu milă, şi că mila va fi mai mare decât dreptatea. Serveşte, serveşte…
– Domnule profesor, eu…
– Ai citit cartea? Asta mă interesează.
– Da… Eu, de fapt, vreau să vă mulţumesc…
– Şi?
– Domnule profesor, am în anumite momente senzaţia că vă bateţi joc de mine…
– O, nu…
– De fapt, că mă ironizaţi…
Alexandru Saharov îşi aprinse o ţigară, privind o în ochi pe Alina, pipăind şovăitor bricheta, făcând mici gesturi indecise (părea că ar dori să şi strângă nodul de la cravată), şi fata remarcă în privirea lui dorinţa… Nu, nu dorinţa aceea, nu…
– Pui cu bere şi cârnaţi vânătoreşti, spuse chelnerul, asta i tot ce vă putem pregăti la ora aceasta.

     Gianina Marcu numerota nişte dosare şi din când în când plescăia, lipindu şi tacticoasă buzele ca şi cum ar fi gustat din rujul roşu aplicat într un strat gros până dincolo de contururile naturale ale gurii. Alina se aşezase pe fotoliu şi nici nu şi dăduse seama când o făcuse, şi zâmbetul Gianinei, sau Gianiniei… Să chiuretezi? Să chiuretezi? Numai orori îţi ies din gură, dar ce zic eu, să mi aduci diploma sau să pleci… Încercase să i explice… Măi omule, de când nici nu apucasem să merg în picioare îmi tot ceri diploma, de când mă ştiu îţi aduc diplome… Alina, tatăl tău îţi vrea doar binele… Venind pe faleză, zărise pentru o clipă, privind prin ceaţă, un bărbat care se masturba într o tufă de grozamă. Râdea cu ochii închişi, atingându se din când în când de florile galbene, răzleţe, care veneau dintr un copac pitic… ploua pe el cu minuscule petale…
„Domnul Saharov va apărea din moment în moment. Mai întâi o să intre Damian, şoferul lui, o să spună Săru’ mâna mânuşiţele mânuţele, apoi când o să plece o să spună Sănătate la doamne domnişoare domniţe, şi de câte ori se află prea aproape de domnul Saharov tuşeşte sobru, îşi netezeşte hainele şi spune încet, de multe ori, mai mult pentru el… Dom’ profesor dom’ profesor dom’ profesor… e simpatic Daminuţă, adică Damian, Daminuţă îi zic ai lui, cel puţin aşa mi a povestit el… Chiar nu vreţi ceai? Nici cafea? Nimic, nimic, nimic?… Vedeţi cum e cu numele astea… Dacă ai lui îi spun Daminuţă, înseamnă că numele ăsta au vrut să i l dea, dar în certificat a ajuns Damian.“
„Eu am venit doar să mulţumesc…“
Doamne, chiar nu putea să scape de replica asta stupidă… eu am venit doar să mulţumesc… mai bine spunea: Eu am venit doar să mulţumesc, dar eu chiuretez, eu cu chiuretatul mă ocup… la dracu’, tâmpenii… Mirosea frumos secretara, folosea probabil un parfum discret, din acelea care apar şi dispar în răstimpuri, cu nota aceea aparentă, evazivă, însă hotărâtă când pune mâna pe tine… la dracu’, tâmpenii… Tatăl tău, Alina, nu ţi vrea decât binele, atât… Of, mamă… Secretara avea pe degetul arătător un inel în formă de fluture, chiar fluture era. O lucrătură fină, ca o plasă, din subţiri fire de argint, de diametrul unui fir de păr, îi alcătuia aripile.
„E ceva cu numele astea, aşa, ca o treabă de destin… Ştiţi că pe domnul Saharov n ar fi trebuit să l cheme Saharov… Ştiţi, nici nu v am întrebat…“
„Îmi este profesor, da, profesor, fac Civilul cu dumnealui…“
„Da, eram sigură… Mi aţi spus cumva asta? Dar nu contează, sunteţi un om drăguţ… Spuneam că pe profesorul Saharov nu trebuia să l cheme Saharov, ci Alexandru, vă daţi seama, Alexandru… Înţelegeţi? Trebuia să l cheme Alexandru Alexandru… Ha, să nu mă spuneţi!“
„Şi de unde atunci Saharov?“
„Tatăl lui, cine altcineva…“
Se auzi un bâzâit scurt, faxul, aşa face câteodată, şi Alina se hotărî să ceară o ţigară, cum să nu, cum să nu, avea o stare de nervozitate, inconfort… de multe ori tatăl ei o privea într un mod ciudat, de sus şi oarecum critic, de parcă ar fi evaluat o, iar maică sa zâmbea jenată, V am făcut, iubiţilor, muşchi la cuptor, cum vă place.
„… tatăl lui a fost preot şi citea mult, foarte mult, Matei Saharov îl chema… Dar nu mă spuneţi, nu?… Şi citindu l pe cuviosul arhimandrit Sofronie Saharov, şi iubindu l, şi arătându i un ataşament deosebit, ştiţi cum e la preoţi, s a hotărât să i ia numele… Dar să vă spun, ştiu pe de rost… nu mă spuneţi, da?… Cuviosul arhimandrit Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Predoslovie: Domnul ne a poruncit să nu facem înaintea oamenilor nici milostenie, nici post, nici alte fapte bune, socotind acest lucru drept o căutare făţarnică a slavei deşarte. Tatăl nostru cel din ceruri, care este într ascuns şi vede într ascuns, nu binevoieşte să primească asemenea fapte. Dar nu numai porunca lui Dumnezeu ne cere să ascundem voinţa noastră lăuntrică de ochii străini, ci şi instinctul duhovnicesc normal, ca un imperativ categoric, ne interzice să divulgăm taina sufletului. Rugăciunea de pocăinţă în faţa Celui Preaînalt este locul cel mai intim al duhului nostru. De aici vine dorinţa să ne ascundem ca nimeni să nu ne vadă, nimeni să nu ne audă, ca totul să rămână între Dumnezeu şi suflet. Aşa mi am trăit primii zece ani ai pocăinţei mele înaintea lui Dumnezeu.“

     – Nu m am aşteptat să vii să mi mulţumeşti, spuse Alexandru Saharov. Nici nu m am gândit la asta. Acum, că ai făcut o, îmi vin fel de fel de idei. Dar să încetezi cu bănuiala aia stupidă, cum că mi aş bate joc de tine…
– Nu ştiu cum să spun, domnule profesor… Totul e atât de neaşteptat… da, asta e, neaşteptat…

     După îndelungi insistenţe ale secretarei, Alina hotărî să i se adreseze pe numele mic, Gianina.
„Eu, în schimb, o să vă vorbesc cu dumneavoastră…“
„Mă luaţi cumva de sus?“
Iar se enervase aiurea, Gianina o privea mirată, oarecum descumpănită… Simţi nevoia să se scuze din nou…
„Iertaţi mă, dar viaţa, se pare, este tocmai invers de cum am stabilit eu că este…“
„Aşa se întâmplă, se spune că la Dumnezeu e întotdeauna altfel decât la noi… judecata Lui e întotdeauna alta decât a noastră…“
Curva glăsuieşte cu înţelepciunea sfinţilor, exact asta îi trecu prin cap, cu toate că era evident, clar… Gianina nu era o curvă, dar şi ăsta era un alt gând care trecea liber prin mintea ei, venind de niciunde şi îndreptându se spre… Vorbeşti ca o curvă, ca o stricată, auzi, chiuretează, să aduci diploma, haimana… Taică su, da, şi asta i o spusese înainte de a pleca… Eu sunt curvă, tată? Eu sunt haimana, tată? Iar Gianina, culmea, nu avea pic de vulgaritate în priviri sau în gesturi sau în modul cum pronunţa cuvintele, în pofida faptului că o tonă de ruj îi pavase buzele şi unghiile lungi i se arcuiau în jos… Şi chiar atunci intră Damian, Săru’ mâna mânuşiţele mânuţele, iar Gianina îl întrebă repede ce face şi el răspunse tot atât de repede, Muncim, domniţă Gianina, muncim cât om mai putea, cât ne ţin picioarele, ce să facem?… domnişoara este o studentă a domnului profesor, Damian… De ce tâmpitul ăsta vorbea la plural despre el însuşi?… Săru’ mâna, domnişoară, săru’ mâna mânuşiţele mânuţele, noi n avem şcoală, dar facem ce putem, muncim… Apoi intră Alexandru Saharov şi Alina, ferindu şi privirea, nu apucă să salute, nici să facă vreun gest… Eu nu am venit decât să mulţumesc, atât.

     – Să ştii că nu sunt atât de inocent pe cât par, spuse Alexandru Saharov.
Alina Dabija se gândi dacă ar fi cazul să l întrebe: Ar trebui să mă tem de dumneavoastră, domnule profesor? Dar înlătură imediat gândul ăsta. La ce bun? Unde duc întrebările? De ce trebuie să întrebăm? Cine răspunde la întrebări? Ce om ştie care i e stânga şi care i e dreapta?
–  Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule profesor?
– Într un fel, te am urmărit… Stai, nu mă înţelege greşit!
– M aţi urmărit?
– Într un fel, repet, într un fel… Nu semnezi tu în revista Huomo cu numele Ajibad Anil? Şi în Avalanşa cu Lina Dab? Şi în Replica cu Alin Bija?
– Aha, deci…
– Nu, Alina, nu interpreta… Sunt abonat la Huomo şi Replica şi am câteva numere din Avalanşa… Nici nu mi ar fi trecut prin minte dacă nu ai fi venit să ţi dau şaptele ăla la Civil. Şi nici nu am fi avut această discuţie dacă n ai fi venit astăzi să mi mulţumeşti… A fost, ştii cum? Ca o străfulgerare… Uite, vreau să clarificăm ceva: eu nu m am culcat niciodată cu o studentă. Poveştile care circulă pe seama mea le împrăştie Damian, şoferul meu, dar eu sunt cel care i le livrez. Dar asta nu înseamnă nimic, absolut nimic. Eu, câteodată, mă îmbăt… Ştii, trebuie să ţi spun că eşti o femeie frumoasă şi că am înţeles ce mi ai cerut… de fapt, nu mi cereai mie, aveai socoteala ta cu viaţa, dar eu am făcut altceva, nu te am refuzat, eu nu te am refuzat, eu nu am refuzat o femeie atunci când…
– Vă temeţi că, oricum ar fi, m aş putea simţi, oarecum, refuzată… Ştiţi că sentimentul ăsta este irepresibil la o femeie, chiar dacă e în joc sensul filozofiei sau viaţa veşnică sau mai ştiu eu ce…
– Alina…

     … şi privirea acestui Damian care vorbeşte la plural despre el însuşi. Profesorul se uită la ea doar o secundă, apoi, sobru, o invită la o cafea, era o invitaţie politicoasă, de faţă erau şi ceilalţi doi, deci nicio chestie dubioasă, şi ce mai putea fi dubios după ce intrase ca o idioată în biroul lui de la facultate şi l luase tare cu sexul oral şi restul de tâmpenii… Dom’ profesor dom’ profesor, făcea Damian… Tare mult aş dori să ne mai vedem, domnişoară, gânguri secretara… Ieşiră pe uşă, Alexandru Saharov o privi pe ea, apoi pânzele de păianjen de pe hol, Ştiu, ai simţit nevoia să le dai jos… dar doar atât, nu se apucase să spună ceva de genul: toate femeile care vin la mine simt asta… Şi în timp ce se deplasau cu maşina profesorului, Damian ăla spunea: România nu i condusă de patrioţi, ăştia de la Bucureşti iau totul şi noi, pe lângă ei, ce mai rămâne, dacă mai rămâne, ar trebui o ordine, ceva, un rând pe care să l respectăm între noi, românii… pot eu să fiu profesor şi dom’ profesor şofer? Nu, că e vorba de şcoală şi… uite, domnule, cum se bagă ăsta… Nu, România n ajunge nicăieri!
Ce porcărie, gândea Alina, cum am putut să…? Să mi aduci diploma, haimana… Sictir, idiotule!
Profesorul Saharov avea ceva care ţi inspira siguranţă, da, asta era, se simţea în siguranţă, chiar dacă a te simţi în siguranţă în prezenţa unui bărbat nu reprezenta prea mult pentru ea. Ar fi preferat, mai degrabă, să se întâmple oroarea aia, să intre în normalitate, să iasă din încordarea istovitoare în care se găsea de ani de zile, să înceapă să moară odată, să scape de tensiunea de nedescris, de apăsarea existenţei, de acest dureros „a trăi“, de a face praf şi pulbere ceea ce sufletul sufletului ei îi spunea să apere cu preţul vieţii, să sugă pula, de fapt, s o sugă şi să termine în sfârşit, să nu mai fie nimic de apărat, de salvat… un bărbat din blocul de vizavi îi striga fericit în fiecare dimineaţă: Tot ai s o sugi până la urmă, frumuşico, şi o să ţi placă, Albă ca Zăpada ce eşti… Bărbatul avea trei fetiţe superbe, trei gemene, blonde, buclate, păreau că sunt dintr un film, iar mama lor părea atinsă de o misterioasă lumină a fericirii de câte ori, cu un adevărat ceremonial, le cobora pe scări cu gesturi ample, ambalate în rochiţe colorate, prevăzute cu pampoane imense, roşii.

     – Sunt oameni care explică totul. Pentru ei, totul e ştiinţă. Sunt cei care, de regulă, ocupă posturi importante. Totul, pentru ei, e psihologie, sociologie, psihanaliză… Sunt paznicii demenţi a tot ceea ce înseamnă sistem. Ei sunt chirurgii care fac apologia instrumentului. Un bisturiu tocit le strecoară mai multă nelinişte în suflet decât moartea unui om. Nimic nu poate fi neexplicat, aşa spun. Iar dacă ceva nu se poate explica nicicum, e clar că la mijloc e o înşelătorie… Alina, nu am multe să ţi povestesc acum şi, cu atât mai puţin, să ţi explic. Uite, e simplu…
– Cât de simplu?
– Nu fi ironică… Şi mănâncă şi tu ceva, gustă măcar…
– Nu mănânc. De regulă, nu mănânc. După ce mănânc mi e rău. Răul vine din mijlocul pieptului şi numele lui este silă, dezgust… Vreau să vă mulţumesc încă o dată, într un fel. Pe de altă parte, m aţi lăsat în chinul ăsta continuuu, dar ceva în mine e viu…

Fragment de roman