a14

c) Deciziile lui Ioan Paul II

Noul papă şi a înmulţit imediat după alegerea sa declaraţiile călduroase făcute diverşilor reprezentanţi ai comunităţilor evreieşti şi personalităţilor israeliene. Totuşi abia în iunie 1985, cu ocazia a două decenii de la Nostra Aetate, se publică la Roma un document de importanţă religioasă şi politică, intitulat Note pentru o corectă prezentare a evreilor şi a iudaismului în predicare şi în cateheza Bisericii Catolice. Este vorba despre un text care abordează şase mari teme: învăţământul religios şi predicarea; raporturile dintre Vechiul şi Noul Testament; rădăcinile evreieşti ale creştinismului; evreii în Noul Testament; liturghia; evreii în istorie. El conţine elemente pozitive, cum ar fi recunoaşterea pentru prima oară a legăturii religioase a poporului evreu cu ţara Israelului, dar şi un număr de ambiguităţi şi formulări stângace, cum ar fi prezentarea Şoahului: „Pe de altă parte, cateheza ar trebui să ajute la înţelegerea semnificaţiei pe care o are, pentru evrei, exterminarea lor în anii 1939 1945 şi a urmărilor acesteia“.
Date fiind ambiguităţile şi numeroasele pasaje care ridică probleme în această luare de poziţie oficială a Vaticanului, Alexandru Şafran a hotărât să se adreseze direct papei: urmând exemplul lui Jules Isaac, care cu douăzeci şi cinci de ani în urmă se întâlnise cu „Bunul Papă“ Ioan XXIII, el a făcut un voiaj la Roma, unde a fost primit la Vatican, la 31 octombrie 1985. Însoţit de soţia sa, de profesorul Vladimir Halperin, preşedinte al Departamentului cultural şi religios al Comunităţii Israelite din Geneva, ca şi de preşedintele acesteia, avocatul Alain Kostenbaum, Alexandru Şafran nu a ezitat ca în această audienţă privată să abordeze ansamblul problemelor spinoase ridicate de Note pentru o corectă prezentare… din luna iunie. El a lăudat mai întâi perseverenţa unor personalităţi catolice, precum cardinalul Roger Echegaray, în opera de apropiere a creştinilor de evrei. Un elogiu special este făcut monseniorului Cassulo, fost nunţiu apostolic la Bucureşti, pentru acţiunea sa în favoarea evreilor români în timpul celui de al Doilea Război Mondial. În sfârşit şi mai ales, el face o declaraţie fermă:

… Da, iudaismul şi evreii aşteaptă mereu ca identitatea lor să fie pe deplin recunoscută. De douăzeci de ani Biserica Catolică a făcut mari paşi înainte către recunoaşterea comunităţii evreieşti şi a religiei evreieşti în întreaga lor demnitate. Asemenea documente ca Nostra Aetate (1965), Orientations… (1975) şi Note… (1985) îi invită pe creştini să respecte iudaismul şi pe evreii pe care i au ofensat grav timp de secole. Ne bucurăm de această schimbare pozitivă; totuşi, regretăm că nu s a obţinut o recunoaştere deplină şi explicită a iudaismului. Deplângem faptul că excepţionala gravitate a genocidului savârşit împotriva evreilor nu a fost denunţată aşa cum ar fi trebuit şi că antisemitismul, mereu prezent sub forme noi, precum antisionismul, nu este stigmatizat cu forţa care se impune. Trebuie să adaug că recentele declaraţii ale suveranului pontif cu privire la Şoah şi la antisemitism ne au liniştit întrucâtva. Refuzul Vaticanului de a recunoaşte formal, conform dreptului internaţional, Statul Israel, ne întristează în mod deosebit. După Şoah, restaurarea Statului Israel a fost totuşi providenţială, iar legitimitatea sa a fost consacrată prin decizia Naţiunilor Unite. Fiindcă Statul Israel există, pentru prima oară pelerini de toate religiile se pot aduna la Ierusalim ca să se roage la locurile lor respective de cult. Sperăm că papa Ioan Paul II, a cărui personalitate luminoasă şi atentă cu toţi a venit să trezească naţiunile şi popoarele, va face un gest istoric reconciliind Biserica şi Israelul.
În ultima carte a Bibliei ebraice este evocată în mod pregnant figura regelui Cyrus, care i a protejat şi i a susţinut pe evrei în restaurarea celui de al doilea stat evreu. Ne ar plăcea să l vedem pe suveranul pontif, papa Ioan Paul II, care are simţul istoriei, să ocupe, precum regele Cyrus, un loc important în istoria Israelului şi deci în istoria omenirii… (Alexandre Safran, Resisting the Storm: Memoirs, Ierusalim: Yad Vashem, 1987, p. 396 397)

După cum putem constata, nu este vorba de o rugăminte oarecare, ci de o cerere formulată în termeni fără echivoc, care l a impresionat profund pe papa polonez. Această vizită nu a rămas fără rezultat: la 13 aprilie 1986, pentru prima oară, un papă, Ioan Paul II, a vizitat sinagoga din Roma. Acelaşi papă este la originea stabilirii relaţiilor diplomatice normale cu Israelul, la câteva luni de la semnarea Acordului fundamental dintre Sfântul Scaun şi Statul Israel, la 30 decembrie 1993, de către monseniorul
Celli, viceministru al Afacerilor Străine al Vaticanului, şi Yossi Beilin, viceministru al Afacerilor Străine israelian. Este vorba de o schimbare radicală, căci, până foarte târziu, numele de Israel era tabu la Vatican – astfel, papa Paul VI, în cursul vizitei sale în Ţara Sfântă, în 1964, nu l a pronunţat nici măcar o singură dată!
După celebrarea semicentenarului de la Declaraţia de la Seelisberg (5 august 1997), numeroşi episcopi din Franţa, având în vedere prezenţa, sub regimul de la Vichy, a lagărelor de internare în diocezele lor, au făcut, cu câteva zile înainte de marcarea datei primului statut antievreiesc hotărât de regimul mareşalului Pétain (3 octombrie 1940), o Declaraţie de căinţă. Episcopii francezi recunosc că în „faţa amplorii dramei şi a caracterului nemaiauzit al crimei, prea mulţi pastori ai Bisericii, prin tăcerea lor, au ofensat însăşi Biserica şi misiunea sa“ şi că tăcerea lor a fost o greşeală: „Mărturisim această greşeală. Implorăm iertarea lui Dumnezeu şi cerem poporului evreu să înţeleagă şi să accepte acest cuvânt de căinţă“. Ce satisfacţie – vai, atât de târzie – pentru marele rabin Alexandru Şafran, care, într o convorbire din 1947 cu abatele Journet, îşi liniştise astfel interlocutorul: „M am grăbit să i spun că Tora şi Înţelepţii lui Israel ştiu să aprecieze valoarea a ceea ce reprezintă hirhurei teşuva, gânduri ce conduc la actul de căinţă, cuprinzând, odată cu regretul sincer, un angajament ferm – salutar pentru viitor“.
Apreciind acţiunile şi gesturile papei, care a fost atât la Auschwitz, cât şi la Ierusalim, la Yad Vashem şi la Kotel (Zidul Plângerii), unde a fost primit de fostul mare rabin al Franţei René Samuel Sirat, Alexandru Şafran rămâne lucid şi nu uită să evidenţeze şi zonele de umbră: încercarea Bisericii poloneze de a instala un carmel la Auschwitz, beatificarea lui Edith Stein, „a unei evreice convertite la catolicism şi ucisă la Auschwitz fiindcă era evreică, şi nu fiindcă era catolică“, sau primirea lui Kurt Waldheim la Vatican, „fără ca să se aştepte clarificarea situaţiei sale morale“.
Toate acestea probleme – şi multe altele – nu pot să pună în discuţie importanta apropiere iudeo catolică la care Alexandru Şafran a contribuit în mod semnificativ.

d) Dialogul cu lumea protestantă şi cu cea ortodoxă şi continuarea dialogului iudeo catolic
Se cuvine să insistăm asupra faptului că aceleaşi eforturi au fost depuse de marele rabin al Genevei pentru apropierea de lumea protestantă şi de cea ortodoxă. Într adevăr, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, cuprinzând bisericile protestante şi ortodoxe, cu sediul la Geneva, a avut o atitudine deschisă faţă de dialogul cu evreii, devansând chiar Biserica Catolică în condamnarea antisemitismului. Cea de a treia adunare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc la New Delhi, în 1962, a votat, în acest sens, o moţiune, cu trei ani înainte de Nostra Aetate…
Pe linia de conduită pozitivă faţă de evrei şi de iudaism, un rol deosebit l a avut pastorul de origine olandeză William A. Wisser’t Hooft, „părintele spiritual“ al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Cu toate acestea, în numeroasele sale contacte cu reprezentanţi ai protestantismului, Alexandru Şafran a întâlnit şi persoane care se îndepărtau de drumul trasat de Wisser’t Hooft şi care, din motive în acelaşi timp politice şi religioase, nu au înţeles legăturile spirituale şi morale ale ataşamentului evreilor faţă de Ereţ Israel. El a cunoscut teologi „antisionişti“ la Institutul Ecumenic Universitar din Bossey, aparţinând Consiliului Ecumenic al Bisericilor; unde fusese invitat să ţină un curs; el a ştiut, cu subtilitate şi curaj, să le explice faptul că iubirea de Sion şi întoarcerea la Sion fac parte integrantă din credinţa evreiască. El şi a multiplicat intervenţiile, vizitele şi convorbirile chiar la domiciliul său, pentru a face cunoscut adevăratul chip al iudaismului şi al Israelului în mediile protestante şi ortodoxe şi, bineînţeles, catolice cele mai diverse. Iată câteva exemple elocvente.
La 23 iunie 1967, A. Dominique Micheli, secretar general adjunct al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, îi transmitea acest mesaj:

Domnule mare rabin, Dr. Blake m a rugat să vă spun cât de impresionat a fost de vizita pe care i aţi făcut o ieri. Veţi găsi alăturat scrisoarea pe care Dr. Blake tocmai a trimis o Bisericilor membre ale Consiliului Ecumenic cu privire la recentele evenimente din Orientul Mijlociu. Veţi găsi îndeosebi în pagina a treia expresia sentimentului de solidaritate pe care îl resimţim cu poporul evreu în aceste momente dificile, sentimente de care secretarul nostru general a vrut să vă asigure ieri, în convorbirea pe care aţi avut o cu el. Primiţi, vă rog, domnule mare rabin, asigurarea celor mai devotate şi respectuoase sentimente.

La 10 octombrie 1970, pastorul Etienne Sordet din Vandoeuvres i a mulţumit în următorii termeni, după o conferinţă pe care marele-rabin a făcut o în această localitate:

Doresc să vă exprim întreaga mea gratitudine, ca şi aceea a tuturor auditorilor din parohia noastră, pentru expunerea atât de profundă, atât de explicită şi de comunicativă pe care aţi binevoit să ne o oferiţi. Această seară rămâne pentru mine un eveniment spiritual în care am simţit deplina convergenţă şi deplina comunitate spirituală care există între noi.

La 6 mai 1979, Centrul de Studii Iudeo Creştine Siloé din Paris îl invită să vină la Seelisberg, unde această instituţie proiecta o sesiune între 1 şi 9 iulie, pentru a explicita cele „Zece puncte“. La 14 mai 1980, doamnele din parohiile protestante şi catolice de la Petit şi de la Grand Saconnex îi mulţumeau într o scrisoare (semnată de Madeleine Martin Achard) pentru prezentarea diferitelor aspecte ale vieţii evreieşti, pe care le a făcut în cadrul unei conferinţe, mai ales privind şabatul.
La 21 iulie 1987, mitropolitul Damaskinos Papandreu din Elveţia i a scris mulţumindu i pentru venirea sa la Centrul Ortodox şi pentru „plăcerea pe care am avut o cu toţii de a urmări interesanta Dv. conferinţă. Prin curier separat, mi am îngăduit să vă trimit cartea Ortodoxie şi ecumenism. Domnule mare rabin, în speranţa unei apropiate întâlniri, vă rog să primiţi expresia distinsei mele consideraţii“. Mitropolitul Damaskinos a fost, la rândul său, primit la sinagoga din Geneva şi s a grăbit să i trimită marelui rabin, la 7 octombrie 1987, această telegramă: „În amintirea recunoscătoare a întâlnirii noastre fraterne la sinagogă, vă trimit urările şi salutările mele cele mai cordiale“. Unsprezece ani mai târziu, în 1998, cu ocazia unei jumătăţi de secol de mare rabinat la Geneva, i a exprimat admiraţia „pentru a fi pus un jalon major la bunul mers al ambelor noastre comunităţi, atât în Elveţia, cât şi pe plan internaţional“ şi l a asigurat că dorinţa sa pentru „mai multă înţelegere şi mai multă prietenie dintre creştini şi evrei nu a rămas o vorbă spusă în zadar“.
La 7 august 1987, C. Goldbloom, preşedinte al Consiliului Canadian al Creştinilor şi Evreilor, i a trimis următoarea scrisoare:

Domnule mare rabin, permiteţi mi, în numele asociaţiei Amitié internationale judéo chrétienne şi, de asemenea, în numele meu personal, să vă mulţumesc pentru participarea dumneavoastră la colocviul de la Fribourg. Vă suntem extrem de recunoscători de a fi binevoit să împărtăşiţi cu noi amintiri de la Seelisberg şi de a ne fi încurajat astfel în continuarea acestei importante opere. În speranţa că veţi fi alături de noi în Canada, anul viitor, primiţi vă rog, domnule mare rabin, expresia celor mai distinse sentimente.

La 24 octombrie 1992, un grup de 25 de persoane creştine au participat, sub egida Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva şi a Comitetului „Biserica şi Poporul Evreu“, la celebrarea oficiului religios de Şabat în prezenţa marelui rabin Alexandru Şafran. „Toţi membrii grupului nostru, notează, într o scrisoare de mulţumire, secretarul Ucko, au fost emoţionaţi de această slujbă şi foarte mişcaţi de importanţa acestei zile de celebrare a lui Şabat Bereşit, de Bar Mitva, de predica Dv. de o înaltă spiritualitate, prin sinceritatea cuvintelor Dv. de primire“.
Aceste câteva exemple dovedesc excepţionala influenţă a lui Alexandru Şafran în mediile creştine protestante şi ortodoxe şi stau mărturie a activităţii sale fecunde pentru apropierea iudeo creştină. El a dezvoltat legături cu prelaţi protestanţi, ortodocşi şi catolici, care devin adesea prietenii săi. Acesta a fost cazul cu George Cottier, fost prior responsabil al mănăstirii dominicanilor din Geneva, numit teolog al Casei Pontificale şi care, în această calitate, a organizat în 1997, la Vatican, un simpozion fără precedent cu privire la „Originile creştine ale antisemitismului“. În 1998, şi a mărturisit stima faţă de marele rabin al Genevei, salutând în el, „în mod deosebit, artizanul dialogului iudeo creştin care ne este deosebit de scump“.
Activitatea neobosită a lui Alexandru Şafran pentru apropierea iudeo creştină a primit o binemeritată recunoaştere, odată cu remiterea Premiului pe anul 2001 al Asociaţiei Prietenia Iudeo Creştină din Franţa. Această distincţie i a fost oferită la sinagoga Beth Yaacov din Geneva, la 6 mai 2001, de preşedintele Paul Thibaud, iar profesorul David Banon şi marele rabin René Samuel Sirat au luat cuvântul pentru a l felicita. Această distincţie încununează peste o jumătate de secol de eforturi în apropierea dintre evrei şi creştini. Spun peste jumătate de secol, deoarece deja în 1944, în România sa natală, el s a străduit să iniţieze un dialog iudeo creştin. El a participat astfel, la 20 septembrie al aceluiaşi an, la constituirea unui cenaclu numit Ideea, având ca unul dintre obiectivele esenţiale combaterea antisemitismului şi apropierea dintre creştini şi evrei. Preşedinte era Anton Dumitru, titularul Catedrei de logică a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti. Pe lângă patriarhul Nicodim şi preotul Gala Galaction, mai făceau parte numeroşi intelectuali creştini şi evrei, printre cei mai distinşi ai lumii ştiinţelor, artelor, literelor şi presei.
Doresc să citez aici, în acest cadru universitar, doar numele profesorilor universitari care şi au pus semnătura pe actul de fondare: Anton Dumitru, Eugen Heroveanu, Traian Săvulescu, Alexandru Rosetti, D. I. Suchianu, Octavian Ionescu, G. Călinescu, dr. Harden Askenazi. Şedinţele se ţineau în sala Consiliului de administraţie al societăţii Creditul Minier, al cărei director general era tocmai profesorul Anton Dumitriu. Secretariatul cenaclului Ideea era asigurat de Valentin Saxone, un jurist care în perioada interbelică a fost administrator (gabai) al Sinagogii Mari din Bucureşti şi care participase, în 1940, în această calitate, la alegerea lui Alexandru Şafran în funcţia de şef rabin al ţării.
Activităţile acestui cenaclu au fost brusc întrerupte, în luna ianuarie 1948, de noul regim, care a interzis atunci sistematic asociaţii şi organizaţii care nu corespundeau directivelor Partidului Comunist (v. Valentin Saxone, Speranţe în întuneric: Memorii, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, ediţie îngrijită de Liana Saxone Horodi, Bucureşti: Fundaţia Culturală Libra, 2006, p. 63 64).

Concluzie

Iată ne ajunşi la sfârşitul expunerii noastre. Ce putem afirma în concluzie?
Am putut urma parcursul a două personalităţi de excepţie.
Primul, Jules Isaac, un evreu francez devenit celebru istoric şi pedagog, care a reînnoit învăţământul istoriei.
Al doilea, Alexandru Şafran, un evreu român devenit şef rabin al României şi mare rabin al Genevei, celebru teolog, care a elaborat o operă de filozofie religioasă de anvergură.
Primul a fost un evreu laic, care nu a respectat comandamentele religioase ale iudaismului, dar care a păstrat o puternică conştiinţă evreiască.
Al doilea a fost un om de o credinţă profundă, pentru care modul de a trăi identitatea evreiască şi modul de a concepe iudaismul sunt practic indisociabile; el a fost mândru de a fi evreu, dar fără orgoliu.
Ambii s au implicat în dialogul iudeo creştin, jucând un rol deosebit, începând cu Conferinţa de la Seelisberg, unde s au şi întâlnit. Ambii, prin lucrările sau intervenţiile lor, au fost la originea declaraţiei Nostra Aetate a Conciliului Vatican II, care reprezintă o cotitură în atitudinea Bisericii Catolice faţă de iudaism. Ambii au luptat pentru purificarea învăţământului creştin privind iudaismul, obţinând în acest domeniu rezultate remarcabile, mai ales în cadrul învăţământului catolic şi protestant, multe lucruri rămânând de făcut în învăţământul ortodox din diferite biserici ortodoxe. Ambii au luptat pentru un învăţământ al stimei, care trebuie să înlocuiască învăţământul dispreţului. Ambii au luptat permanent împotriva antisemitismului şi a antisionismului şi a multiplelor lor manifestări; în acest domeniu ei au repurtat victorii în bătălii, dar nu au câştigat războiul. Iată de ce angajamentul lor păstrează o valoare de exemplu şi prezintă o actualitate dureroasă.
Ambii nu s au închis într un turn de fildeş, nu au rămas neutri, nu şi au abdicat convingerile lor, angajându se în dialogul iudeo creştin în numele fraternităţii umane. Aceste imperative i au ghidat în denunţarea originilor creştine ale antisemitismului şi în apropierea iudeo creştină.
Ambii au fost călăuze incomparabile, care au ştiut să genereze în inimile numeroşilor lor discipoli fervoarea admiraţiei şi a prieteniei.

Extrase din conferinţa ţinută la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa cu ocazia acordării titlului de doctor honoris causa, marţi, 28 mai 2013