a11

Sarcasm şi ideal

George Neagoe

          Primul Război Mondial a tranşat disputa între imperialism şi statul-naţiune în Europa. Structurile multinaţionale de pe bătrânul continent au dispărut. În această dialectică s-a redactat mare parte din literatura consacrată evenimentului. Marşul lui Radetzky, romanul lui Joseph Roth, marchează un tip de devotament care tinde să dispară, în ciuda eforturilor Uniunii Europene de a reaşeza cadrele identitare. Este vorba despre slujirea comunităţii care acordă cetăţenia, indiferent de etnie şi religie. Spaţiul subordonat de Habsburgi a preluat ideea de la Imperiul Roman. Polemicile despre originea romanică a populaţiei rămase în Dacia după retragerea aureliană (271-275) nu-şi au rostul, de vreme ce locuitorii zonei erau într-adevăr toţi „romani“, după ce împăratul Caracalla, în 212, le-a acordat cetăţenie romană persoanelor libere din teritoriile de sub jurisdicţia Romei. În Marşul lui Radetzky, bărbaţii din familia von Trotta – Joseph, Franz şi Carl Joseph – nu formulează reflecţii pe marginea apartenenţei slovene. Pentru ei, împăratul austriac Franz Ferdinand este garantul meritocraţiei. În mediul administrativ în care-şi desfăşoară munca, monarhia constituie factorul indispensabil de supravieţuire.
Disciplina lor funcţionărească, lipsită de xenofobie şi naţionalism, îl caracterizează şi pe Apostol Bologa din Pădurea spânzuraţilor (Liviu Rebreanu). Nicăieri în carte, sublocotenentul nu suferă de remuşcări pentru faptul că, fiind mutat pe frontul de Vest, va acţiona împotriva Regatului României. Reţinerile lui în a pleca în Transilvania (anexată Ungariei din 1867) sunt provocate de posibilitatea de a omorî soldaţi şi civili români. Este o nuanţă care a scăpat în exegezele consacrate romanului. Aşadar, schizoidia se manifestă între datoria militară şi relaţia de sânge. Disperarea protagonistului nu este provocată de patriotism, înţeles ca iubire de moşie. De altfel, toţi colegii militari ai lui Bologa îşi asumă statutul de apatrizi, în condiţiile războiului. Dacă privim dinspre Bucureşti conflictele armate din Carpaţi între români şi germani prin ochii sublocotenetului Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, observăm că autenticitatea se desfăşoară între două coordonate. Pe de o parte, ar fi absenţa eroismului camarazilor, lucru amintind de imaginile lui Stendhal din Mănăstirea din Parma. Se poate specula pe marginea viziunii dezidealizate asupra trupelor româneşti şi prin psihoza lui Camil Petrescu de a conduce teatre de operaţiuni, ce se va reitera în Note zilnice, la începerea celui de-al Doilea Război Mondial. Scriitorul face acolo trimiteri la propria experienţă de nivel mondial, dobândită între anii 1916 şi 1918. Pe de altă parte, autenticitatea se revelează ca formă a livrescului. Scriindu-şi jurnalul de campanie, Gheorghidiu se confruntă cu modelul poporanist – poate cu prozele lui M. Sadoveanu (Povestiri din război, 1905), unele incluse în manualele şcolare concepute de Spiru Haret –, insistând asupra propriei şanse istorice de a fi în linia întâi: „De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărţile de citire s-au oprit la pagina de la 77 şi acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidenţe ciudate, mari cât un orizont“. În definitiv, cartea de popularizare este contrazistă de o alta, intelectualizată, aparent lipsită de finalitate mistică ori metafizică. Un ins îşi joacă banalitatea, dorind să insinueze faptul că o ciocnire militară nu are nimic sfânt, reprezentând doar o crimă. Nu e întâmplător că în Câmpulung colonelul care îl însoţeşte pe Gheorghidiu înapoi la regiment sesizează că pentru femei războiul rămâne o afacere mondenă, defilând ca văduve vesele sau ca potenţiale mirese înaintea bărbaţilor scutiţi de încorporare. Moartea soldaţilor ascute competiţia pentru măritiş. Majoritatea impune regulile seducţiei, ieşind la agăţat: „Nu le-ai văzut pe toate, că la şase bulevardul e ticsit, cum umblă forfota… gătite şi sulemenite toate… fără bărbaţi?“. Nicio grijă pentru gospodărie şi pentru familie nu rezultă din atitudinea lor. În consecinţă, nici urmă de patriotism. Nevoia matrimonială domină societatea feminină. În schimb, în târgul Herţa, B. Fundoianu construieşte o situaţie potolită în 1917, în care presiunea contextului întrece auzul: „În târg miroase-a ploaie, a toamnă şi a fân./ Vântul nisip aduce, fierbinte, în plămân,/ şi fetele aşteaptă în uliţa murdară/ tăcerea care cade în fiecare seară,/ şi factorul, cu gluga, pe cap, greoi şi surd“ (Herţa I). Diferenţa provine din educaţie. La Câmpulung se stabiliseră aristocraţia şi înalta burghezie cu reşedinţe în Capitală, obişnuită cu noţiunea de timp liber, în vreme ce locuitorii Herţei, aşezaţi la marginea Regatului României, acceptau confruntarea armată ca pe un proces inevitabil. Din acest punct de vedere, comportamentul locotenentului Ragaiac din Rusoaica lui Gib Mihăescu este puţin spus indolent. El se aseamănă mai degrabă cu fluşturaticul Lică Trubadurul, ale cărui codeli din perioada înregimentării la oaste sunt batjocorite de naratoarea Hortensiei Papadat-Bengescu din Concert din muzică de Bach. Dar şi şeful clanului este luat la trei păzeşte, cu maliţie disimulată:

Lică nu era laş, dar nu simţea necesitatea patriotică a plecării lui. Totuşi, avea să plece când îi va veni rândul, cu ultimele coloane de arrière-train! Hallipa era şi el din tot sufletul pentru acţiune şi victorie, dar răspunderile, pe care i le crea acest entuziasm către averea şi familia lui, îl îngândurau, iar eroismul nu-l asocia defel cu tunica cumnatului. În acele drumuri prin sate, ce depăşeau obiceiurile lui de muncă, Lică se îmbolnăvise de o febră puternică. Fusese internat într-un spital. Doctorii ezitau între o tifoidă şi o recurentă. Evacuarea avusese loc când intra abia pe calea vindecării, dar fără de el. N-ar fi putut spune cum se făcuse că n-a plecat cu trenurile sanitare. Îşi terminase deci convalescenţa sub nemţi şi ieşise din spital cu o mulţime de hârtiuţe doveditoare, pe care le păstrase cu grijă. Urâte timpuri!

Personajul este plimbat pe un pat de cuie, acoperite de puf, de antifrază şi sarcasm pe post de brancardieri. Curat Caragiale, cu moral şi prinţipuri, se regăseşte în pasajul citat. Îi vedem pe vinovatul nedibuit, pe plastograf, pe colecţionarul de acte justificatoare. Acel „ultim tren“ în traducere literală nu are nicio legătură cu al doisprezecelea ceas, fiind un eufemism, transmiţând semnale între denotaţia şi conotaţia problemelor intestinale de care ar fi suferit săracul Lică.
Până la Ultima noapte…, Camil Petrescu a compus, sub influenţa Primului Război Mondial, o secvenţă întinsă de versuri din volumul Ideea. Ciclul morţii (1923). Poeziile se nasc ca nişte incizii adânci, zdrumicate şi gâfâite ale cizmelor pe sol. Tipologic, lirismul aminteşte de structura metrică practicată deja de Arghezi în primele poeme ce vor fi integrate în Flori de mucigai (1931) şi anticipează angajamentul colectiv din debutul lui Ion Caraion cu Panopticum (1943): „Un alt semnal/ Noi tresărim/ Şi iar pornim./ Câţiva nu pot să se mai scoale./ Zadarnic ofiţerii dau târcoale,/ Strigând la ei./ Li-s ochii albi ca scrumul/ Şi trebuie să-i creadă./ – Rămân pe lângă şanţuri presăraţi –/ Ca o cireadă,/ Coloana uriaşă-n-seamnă-n urmă drumul,/ În loc de excremente,/ Cu cadavre de soldaţi“ (Marş greu). Parţial ocazionale, parţial transfigurate, sunt poeziile lui V. Voiculescu incluse în volumului Din Ţara Zimbrului (1918), într-un moment când România era redusă la teritoriul Moldovei dintre Siret şi Prut, fiind condusă de un guvern instalat la Iaşi. Titlul heraldic mărturiseşte asupra problematicii naţionale. Tipărită la Bârlad, placheta transmite obida unui exilat care asistă neputincios la dispariţia de pe stema României a Vulturului din Muntenia şi a Leului din Bănie.
În concluzie, sarcasm şi ideal.