a20

Trei filme filosofice de la TIFF 2014

Ştefan Bolea

1. Asmodexia (regia Marc Carreté, scenariul Marc Carreté şi Mike Hostench, cu Lluís Marco şi Clàudia Pons, Spania, 2014) IMDB 7.6

Horrorul lui Marc Carreté (regizor care a fost prezent la Cinematograful Arta, la provocatoarea sesiune nocturnă Midnight Delerium şi care i-a citat la influenţe pe Roman Polanski, Wes Craven şi John Carpenter) este o producţie originală, filmată în zona metropolitană a Barcelonei cu un buget de jumătate de milion de euro. Printre locaţiile de filmare este inclus şi Hospital del Tórax, un spital pentru boli respiratorii închis în 1997, faimos pentru frecvenţa uriaşă a sinuciderilor. Asmodexia, combinaţie între Asmodeus (un „rege“ infernal, demonul dorinţei sexuale) şi anorexie (boală de care a suferit fiica regizorului), este un film despre posesiune şi exorcizare. Chiar când credeam că tema este repetată până la banalizare, reciclată până la dimensiunile trivialului, vine acest horror, care, după cum explică Carreté într-un interviu, ironizează ideea de luptă dintre bine şi rău şi ne trimite (cu influenţe din Nietzsche şi Jung – pe care regizorul nu trebuia neapărat să-i citească, putea să-i absoarbă din atmosfera postmodernă) dincolo de bine şi de rău, în demonomahia apocalipsei contemporane.
Exorcistul Eloy de Palma (interpretat de Lluís Marco) şi nepoata lui, Alba (Clàudia Pons), luptă împotriva demonilor, care-i afectează în special pe cei condamnaţi (şi-au deschis uşile către Sheol) la nebunie şi abuz de droguri. Ca în Îngerul exterminator al lui Buñuel sau ca în cazul real al yezidilor din Irak, posedaţii nu pot părăsi incinta blestemată, cercul magic în care au fost consemnaţi. Unii dintre ei ajung să se hrănească cu şobolani. O scenă-cheie, filmată în subsolul spitalului Tórax (regizorul ne spune că se tot oprea camera de filmare atunci când intrau în acest loc, probabil încărcat cu negritudine) îi arată pe cei osândiţi la posesiune şi la izolare demonică, aprinzând lumânări şi rugându-se. Pentru a-i cita pe cei de la Amorphis, mă întreb: Who are the prayers for? Aparţin cei posedaţi divinităţii sau demonului? That is the question! Nu întâmplător, „preotul“ Eloy, atunci când predică deasupra Barcelonei, de pe muntele Tibidabo, citează etimologia acestuia din ispita Satanei din Luca 4:6: „… et ait ei tibi dabo potestatem hanc universam et gloriam illorum quia mihi tradita sunt et cui volo do illa“ („Ţie îţi voi da toată puterea aceasta şi strălucirea ei, căci mie îmi este dată şi o dau cui voiesc“). Finalul, care, după cum am spus, trimite la inframoralismul nietzschean şi la ideea cuaternităţii jungiene, este şocant şi memorabil, fiind anticipat de slujbele de exorcizare ale lui Eloy şi de profesiunea sa de credinţă prin care îi extrage pe demoni din trupul suferinzilor: „Zeul tău e fals!“ La fel cum lumea noastră ar putea fi infernul alteia (Huxley), poate că zeii noştri sunt diavolii altui tărâm. Sau invers.

2. Stockholm (regia Rodrigo Sorogoyen, scenariul Isabel Peña şi Rodrigo Sorogoyen, cu Javier Pereira şi Aura Garrido, Spania, 2013) IMDB 6.9 – câştigătorul Trofeului Transilvania

Un fals Before Sunrise, cu care a fost comparat, Stockholm este în prima sa jumătate un imn dedicat Erosului. Apogeul acestuia este superba scenă a urmăririi cu liftul şi a „capturării prăzii“, punctată de uvertura operei La gazza ladra de Rossini. Impulsul sexual „este scopul final al aproape tuturor eforturilor umane“, scria Schopenhauer. Dacă „el“, personajul interpretat de Javier Pereira, este, la fel ca Freud şi Philebos, un adept machiavelic al zeiţei Afrodita (dragostea şi războiul sunt una! Liebe ist Krieg, spuneau Rammstein!), „ea“ (Aura Garrido) se găseşte – metaforic vorbind – în ipostaza unui locuitor din Nagasaki, care se trezeşte sub o mare de cadavre, în a doua jumătate filmului, cea adevărată. Dragostea şi adevărul se exclud, credea Cioran.
Dragostea este dominare, spunea Minois: „Ceea ce numim dragoste este doar o amăgire infernală, care nu a făcut niciodată pe cineva fericit. Departe de a fi comuniunea dintre două fiinţe, este doar conflictul dintre două euri, fiecare încercând să-l domine pe celălalt şi să-l exploateze pentru a-şi ascunde sieşi propriul neant şi a-şi da iluzia unei în sine“. Nicăieri ca în acest film nu este mai evidentă dihotomia dintre dragoste şi indiferenţă: 1. atunci când te iubesc, mă tolerezi vs. 2. atunci când mă iubeşti, dragostea mea este silnică. Dragostea lui se transformă în repulsie, anxietatea ei se converteşte în iubire care se preschimbă în disperare. Cine este cel nebun? Ea, pentru că ia medicamente (probabil antidepresive) şi se fereşte cumva autist de durerea cotropitoare? Pentru că ştie că o nouă iubire o poate transforma într-o „bombă“? Sau Don Juanul care ar sacrifica orice pentru Eros, care vrea să posede tot, chiar dacă atingerea sa e aducătoare de chin şi de moarte? Şi pentru că suntem într-o dispoziţie nucleară, să amintim pastişa lui Oppenheimer după Bhagavad-Gita: „Now I am become Death, the destroyer of the world“.

3. Boyhood (regia şi scenariul Richard Linklater, cu Ellar Coltrane, Lorelei Linklater, Patricia Arquette, Ethan Hawke, SUA, 2014) IMDB 8.9

Ce ar fi de spus despre acest poem privind viaţa lui Mason (Ellar Coltrane), filmat în timp real, într-o perioadă de 12 ani, urmărind evoluţia băiatului de la 5 la 18 ani? Transformarea lui Mason, probabil fără egal în istoria cinematografiei, aduce un argument puternic în favoarea a ceea ce budiştii numesc Maya, părelnicia şi perisabilitatea ontologică. Suntem, într-adevăr, „umbre pe pânza vremii“. Prefacerea succesivă care duce inevitabil la distrugere şi anihilare, la pierdere şi la doliu (v. răbufnirea Oliviei [Patricia Arquette] care vede cum trecerea este un pseudonim al morţii) ne poate duce în zona nihilismului sau a meontologiei, a deficitului de fiinţă, a scăderii, care ne poate traumatiza definitiv (şi o bună parte din confuzia şi deruta lui
Mason din final, cât şi luciditatea sa care-l transformă într-un „ciudat“, într-un alienat sau un outsider – ceea ce pentru spiritul american ce venerează extraversia şi normalitatea casual este suprema insultă – pot fi explicate prin grila nihilismului pasiv).
În sânul vieţii găsim supremaţia morţii, din sâmburele existenţei creşte floarea distrugerii. „Things not what they used to be/ Missing one inside of me/ Deathly loss this can’t be real/ Cannot stand this hell I feel/ Emptiness is filling me/ To the point of agony/ Growing darkness taking dawn/ I was me but now, he’s gone“ (Metallica, Fade to Black). Dar nihilismul este doar una din perspective, care ne împrumută „chipul şi asemănarea“ când suntem sugrumaţi de chin, când suntem „sub vremuri“. În ciuda inevitabilei perisabilităţi, în ciuda pierderii irecuperabile (a dăinui = a scădea [Cioran]), în ciuda prefacerii măştilor şi a învelişului extern (care presupune asasinarea frumuseţii şi holocaustul tinereţii), viaţa nu poate fi hulită. Poţi să fii nihilist şi să iubeşti viaţa! (Cazul treimii nihiliste Schopenhauer-Nietzsche-Cioran o dovedeşte din plin.) Şi chiar dacă nu cred că sinele este nemuritor, nici în distincţia Atman-Brahman, nici în cea dintre fenomen şi numen, chiar dacă sunt convins că nu există o altă viaţă (cealaltă viaţă este tot aici, infernul şi paradisul fiind imanente existenţei noastre) (nemurirea, paradisul, lumea cealaltă sunt toate epifenomene ale fricii), existenţa aceasta blestemată, viciată, nesatisfăcătoare, haotică şi aproape inseparabil legată de durere, asemenea roţii de foc a lui Ixtion, este singurul lucru din lume care merită adorat. De aceea Mason poate trăi fericit pe buza unui vulcan.