a10

Cenzura comunistă. Epurare şi conservare

George Neagoe

          Despre cenzura în spa-ţiul românesc s au elaborat câteva studii şi volume de referinţă. Semnatarii – Pavel Ţugui, Adrian Marino, Ana Selejan, Marin Radu Mocanu, Marian Petcu, Paul Caravia, Bogdan Ficeac şi Ilie Rad – au insistat asupra intervalului 1944-1989, în tentativa reuşită de a explica administrarea represivă a fenomenului editorial. Uneori, aceste intervenţii au fost însoţite de documente clarificatoare, extrase din diverse arhive, păstrate cu mare conştiinciozitate de birocraţia partidului-stat. La ora când subiectul părea un clişeu interpretativ al istoriei literaturii române sub comunism (vezi pledoariile lui Eugen Negrici în această direcţie), Liliana Corobca aduce în atenţie o serie de date necunoscute. După o primă experienţă în domeniu (Epurarea cărţilor în România: Documente, Ed. Tritonic, 2010), puţin luată în seamă, cercetătoarea vine cu o lucrare de amploare (Controlul Cărţii: cenzura literaturii în regimul comunist din România, Cartea Românească, 2014).
Este o monografie a funcţiilor ideologice îndeplinite de instituţiile responsabile cu supravegherea materialelor scrise. Meritul cel mai însemnat al sintezei provine din răbdarea documentării efectuate la Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Consultând o mulţime de fonduri – Comitetul pentru Presă şi Tipărituri (incluzând şi acte emise de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor), Consiliul de Miniştri, Ministerul Artelor şi Informaţiilor, Ministerul de Interne, Ministerul Propagandei Naţionale, CC al PCR (Secţia Propagandă şi Agitaţie) – autoarea se achită de sarcina onestităţii intelectuale. Citând exhaustiv pasaje inedite până azi, pune în lumină faptul că, deşi manageriază adevărul printr-o aşa-zisă oficializare, totalitarismele păstrează istoria secretizată în sipet, pentru ca, la nevoie, să scoată/să dosească argumentele avantajoase/defavorabile.
Datorită grijii pentru trasarea unui sistem reticular cât mai definit, dispunem de o imagine densă a sferei de activitate a cenzurii. În plus, avem pentru prima dată în România o perspectivă comparativă, axată pe stabilirea influenţei stalinismului în punerea la punct a maşinăriei de triere a cărţilor. Apelul la cenzura sovietică (denumită Galvit) şi la forurile similare din alte state comuniste convinge asupra raportului de subordonare a culturii faţă de directivele moscovite. Pagini extrem de revelatoare tratează situaţia din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (p. 209-220) şi raporturile discursului românesc din comunism cu teritoriile basarabene.
Liliana Corobca sesizează că aspectul prospectiv al instituţiei nu se restrângea la verificarea scrierilor înaintate spre publicare, ci şi la materialele păstrate în sertar într un fel de înţelegere mutuală. Aici, discuţia s-ar putea ramifica în supoziţii şi cazuistici incitante. Rămâne de văzut dacă nu cumva o parte a literaturii confesive şi esopice n-a fost confiscată de Securitate datorită cuminţeniei autorilor, care nu au manifestat nicio intenţie în difuzarea unor dactilograme. Ar mai fi de analizat în amănunţime implicarea poliţiei politice în protejarea textelor (considerate) subversive până la un moment dat.
Arhivele Ministerului de Interne din perioada comunistă au adăpostit o bibliotecă, ale cărei rafturi au rămas prea puţin scotocite. Dificil de acceptat astăzi, însă indubitabilă, ipostaza cenzurii ca salvgardare. Nu altfel s-a înfiinţat Fondul „Special“, organizat din dispoziţia DGPT (în 1951), după o adresă a Aşezămintelor Culturale (p. 80-82). Este extrem de instructiv să remarcăm detaliul că, în plan orizontal, o instituţie avea competenţa în a sugera alteia anumite măsuri şi că, dacă argumentele erau convingătoare, propunerea intra în vigoare, dar că, în plan vertical, numai superiorul direct (aici Secţia de Propagandă şi Agitaţie) autoriza citirea volumelor din respectivul sector (vezi şi p. 294).  Eliminarea cărţilor din conştiinţa opiniei publice nu coincidea întotdeauna cu distrugerea lor la propriu:

După primele valuri de epurări, cele mai teribile din istoria României (anii 1945-1948), a urmat o perioadă mai calmă (anii 1949-1952), când interzicerea unor cărţi coincidea cu salvarea altora, considerate, pe bună dreptate, rare sau valoroase. În documentele cenzurii apar şi liste sau tabele cu cărţi care, selectate dintre grămezile de volume epurate şi abandonate prin depozite ori pivniţe, trebuiau recuperate şi păstrate. (p. 32)

Există şi o coerciţie retrospectivă, exercitată împotriva cărţilor apărute, depăşite de acceleraţia ideologică, dispusă la arderea etapelor evoluţiei istorice marxiste. Oricât ar fi pretins dictatorii României că sunt infailibili şi intangibili, trebuie semnalat că şi directivele lor erau perimabile, neconforme cu planul propagandistic al momentului. Aşa ne îndeamnă să credem şi să persistăm în a căuta dovezi o dispoziţie a DGPT din 1956 (Fond CPT, d. 16/ 1956), unde capitolul secund al scrierilor indezirabile („Lucrări care cuprind teze teoretice greşite“) se deschidea cu titluri „cu privire la ascuţirea continuă a luptei de clasă în condiţiile trecerii la socialism. De ex.: Gh. Gheorghiu-Dej, Lupta de clasă în România în etapa actuală, 1950; Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, 1952“ (p. 61). O scurtă explicaţie. Socialismul de nuanţă marxist-leninistă acceptă coabitarea proletarilor şi a agricultorilor, în condiţiile în care, în etapa anterioară, a „democraţiei populare“, colaborarea lor însemna un eufemism pentru anihilarea economică şi fizică a „burghezo-moşierimii“.
Or, aşa cum indică Liliana Corobca, documentul din 1956 s-a născut ca o consecinţă directă a Congresului al II-lea al P.M.R. (1955), în a cărui rezoluţie se preconiza trecerea la o altă formă de guvernământ în Republica Populară Română. Totuşi, prognoza a întârziat să se adeverească. Pe de o parte, intelectualii nu s-au proletarizat, menţinându-şi caracterul duplicitar inerent, confirmând, ca atare, optica marxist-leninistă. Pe de altă parte, campania de colectivizare a întârziat să se încheie. Pentru a-i atrage pe cei dintâi, s-a inventat, tot atunci, ponciful „dedogmatizării“ fără a renunţa la marxism-leninism, cum se deduce dintr-o consfătuire, din 1958, a directorilor din cadrul DGPT (p. 163-164). Numai că un astfel de cârlig, odată aruncat, vătăma autorităţile, obligate să prindă, într-un final, peştele pe care încercau să-l lase nevătămat.
Foarte utile sunt fişele cu observaţii făcute pe marginea reeditării clasicilor, operaţiune pornită, după părerea mea, în contextul abandonării sloganului „luptei de clasă“. Niciuna dintre obiecţiile cenzorilor nu vizează „reacţionarismul“, ci poziţionarea geopolitică a României şi manifestările xenofobe. În aceste restricţii, Mihai Eminescu nu prea şi-a justificat statutul de „poet naţional“, fiind în permanenţă ciuntit. Excepţie nu a făcut Opera lui Mihai Eminescu de G. Călinescu (1969-1970, 2 vol.), al cărei conţinut a suscitat controverse aproximativ doi ani, pricina fiind un al treilea volum proiectat să apară într-un tiraj „restrâns, de circa 3000-4000 exemplare, în colecţia Minerva“ (p. 200). Bunăvoinţa câtorva responsabili nu şi-a atins scopul, fiind sugrumată de aparatul partinic. Deşi negocierea interpersonală era posibilă, hotărârea finală îi aparţinea unei entităţi intangibile.
Controlul Cărţii: cenzura literaturii în regimul comunist din România devine o lectură detectivistă pasionantă şi educativă. Orice informaţie vehiculată stârneşte curiozitatea cercetării suplimentare. Apreciez curajul Lilianei Corobca de a oferi numele unor foşti membri ai cenzurii instituţionale comuniste, aflaţi încă în viaţă. Un ajutor preţios îl constituie „Indicele“ de la final. Un mic reproş am: teama autoarei de a se ridica deasupra evenimentelor. În pofida prezentării generoase, lipseşte privirea panoramică, acea dexteritate a furnizării explicaţiilor istoriografice şi a stabilirii legităţilor sistemului. Desigur, datele vehiculate vorbesc de la sine, dar au nevoie şi de nişte cadre ordonatoare. Oricum, lucrarea devine o referinţă solidă, mulţumită unui ochi neviciat de prejudecăţi.