a8

Textul şi umbra lui

Iulian Boldea

          Cititorul ideal este cititorul care de fapt nu există. Realitatea nu ne furnizează un astfel de cititor, şi tocmai de aceea el are un statut himeric, lipsit de contururi pregnante. Geografia în care se situează un astfel de cititor e cea a imaginarului. Nu există decât cititorul real, cel aflat în faţa textului, cititorul în carne şi oase, fragil, inconstant, capricios sau exultant, cel care se entuziasmează sau se întristează împreună cu autorul, în împrejurările cele mai concrete. Pentru un astfel de cititor textul există cu adevărat, aşa cum şi viaţa şi destinul lui există cu adevărat. Cititorul ideal e o ficţiune, al cărei portret e alcătuit din frustrările şi propensiunile noastre spre ilimitat, din repere semantice imprecise şi din contururi imprevizibile ale imaginarului. Există foarte multe paradoxuri ale lecturii şi ale cititorului; există o lectură ce îşi inventează cititorii, cum există un cititor ce (re)inventează textul pe măsură ce îl parcurge, revizitând locurile sale comune, asperităţile şi adevărurile sale. În epoca noastră, a globalizării şi postmodernismului, prototipul cititorului naiv tinde să aibă cam acelaşi statut ca acela al cititorului ideal. Dacă cititorul model trebuie să se adapteze la un „ansamblu de condiţii fericite“, „cititorul actual vrea să fie informat la nivel enciclopedic decât să probeze satisfacţii estetice tradiţionale“ (Umberto Eco). Lectura, cu aspectul ei dual, jumătate ştiinţă, jumătate artă, cu seducţiile şi frustrările pe care le imprimă memoriei cititorului, are aspectul unei rătăciri într-un labirint inconsistent al sensurilor neştiute şi al imaginilor invocate suav, dar niciodată înregistrate cu acuitate.
Pe de altă parte, literatura, cu mirajul ei reiterat, cu strategiile de rafinament şi de seducţie pe care le pune în joc, are capacitatea de a releva cititorului o promisiune de real, redesenând harta unei lumi ipotetice, un orizont al imaginalului în pragul căruia cititorul adastă cu nesaţ neostoit. Tzvetan Todorov remarca rosturile esenţiale ale literaturii, într-o carte ce sesiza pericolele ce pândesc literatura (La littérature en péril):

Literatura poate multe. Ea poate să ne ajute atunci când suntem foarte deprimaţi, să ne conducă spre celelalte fiinţe din jurul nostru, să ne facă să înţelegem mai bine lumea şi să ne ajute să trăim. Aceasta nu pentru că ea este, în mod primordial, o tehnică a terapeuticii afective; revelaţie a lumii, în acelaşi timp, ea poate, odată ce şi-a atins obiectivul, şi să îl transforme pe fiecare dintre noi din interior. Literatura are un rol esenţial de jucat; dar pentru asta trebuie percepută în acest sens larg şi puternic care a prevalat în Europa până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi care este marginalizat azi, de vreme ce este pe cale să triumfe o concepţie redusă în mod absurd. Cititorul comun, care continuă să caute în operele pe care le citeşte ceva care să dea sens existenţei sale, are dreptate, în ciuda profesorilor, criticilor şi scriitorilor care îi spun că literatura nu vorbeşte decât despre sine sau că nu învaţă decât disperarea. Dacă nu ar avea dreptate, literatura ar fi condamnată să dispară pe termen scurt.

Cititorul e personajul lecturii, al cărţii pe care o citeşte sau al propriului său destin alcătuit din biblioteca imaginară sedimentată de-a lungul unei întregi existenţe. Presiunea lecturii asupra textului îi imprimă acestuia o graţie inefabilă, în care tandreţea, rafinamentul, nobleţea se întretaie cu necruţătoare acuitate. Scrisul şi cititul, textul şi opera, autorul şi cititorul sunt imaginile metonimice, în oglindă, ale unei ecuaţii a cunoaşterii umane din ale cărei promisiuni, trădări şi reverii s-a născut, în fond, „progresul“ culturii omeneşti. Între text şi umbra lui, cititorul, se întinde vastul, imperceptibilul şi imprevizibilul relief al imaginarului, ce desemnează în modul cel mai limpede ambiguităţile şi devenirea făpturii umane, cu toate precarităţile, iluziile şi deziluziile ei.