a3
Vameşul, fariseii şi „critica leneşă“
Ion Vartic
Scris în engleză, cu gândul de a-l publica mai întâi în SUA, ultimul lui eseu de devoţiune, Non credo, oro, este totodată ultima creaţie finită a lui Petru Dumitriu. El a încheiat corectura dactilogramei la 24 iunie 2000, poate nu întâmplător de Sânziene, când cerurile erau deschise eseului său despre rugăciune. Dorinţa de a-l scrie e însă destul de veche. Căci, încă într-o scrisoare din 18 decembrie 1987, îi împărtăşeşte Părintelui Jean-François Thomas intenţia sa: „… să perseverez scriind la începutul anului viitor un eseu legat de experienţa mea spirituală“. Contrar totuşi propriilor aşteptări, el nu va mai scrie acest eseu cu rapiditatea şi uşurinţa cu care se obişnuise să redacteze dintr-un suflu sute şi sute de pagini. Abandonându-l şi reluându-l cu anii, Petru Dumitriu îşi cristalizează cu greu proiectul „târziului eseu„ despre rugăciune abia în anii 1996-2000, când, aşa cum singur recunoaşte, e „obosit de vârstă„ şi de boală. Scrisul intermitent la acest eseu face, de altfel, ca în text să apară neconcordanţe privitoare la vârsta pe care Petru Dumitriu şi-o menţionează în anumite momente ale confesiunii sale. Cu toate acestea, ca într-o transă, proiectează variante ale eseului în alte trei limbi – franceză, germană şi română – cu intenţia febrilă de a-şi răspândi şi de a-şi face înţeles mesajul în reţele umane cât mai diverse. Cu atât mai mult cu cât – în tradiţia instaurată de aşa-numita Devotio moderna încă din secolul al XIV-lea – scriitorul dă aici, în Non credo, oro, o linie civică, practică, mesajului pe care, odată cu Incognito, l-a adus din Est în Vest. În acest sens, într-o vreme în care relaţiile interumane sunt desfigurate de agresivitate şi ură exacerbate, în finalul lui Non credo, oro e reactualizată o practică a convieţuirii bazată atât pe versetul evanghelic, cât şi pe existenţialismul creştin. „Barbarul nu este nici vestic, nici estic… El este cel pentru care semenul său, «aproapele» său, cum îl numeşte Biblia, nu există sau nu contează“; or, „civilizaţie înseamnă a trăi împreună bazându-ne pe reciprocitate, respect mutual, atenţie faţă de celălalt, respect faţă de demnitatea lui“. Parafrazele moderne pe care le face scriitorul la unul din versetele primei Porunci – „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ – evidenţiază surprinzătoarele echivalenţe dintre adagiul evanghelic, „recunoaşterea“ hegeliană dintre indivizii care se recunosc ca recunoscându-se reciproc şi „egalitatea de bunăvoinţă reciprocă“ din etica aristotelică. Sintagma Stagiritului o regăsim reformulată în Non credo, oro drept „bunăvoinţă afectuoasă„, pe care însă Petru Dumitriu o preia de la Evanghelistul Luca.
În dosarul eseului au rămas doar variante de titluri şi de cuvinte introductive către cititori, scrise în franceză, germană şi română. Versiunea românească ar fi fost, bineînţeles, cea mai complexă, cu o structură eseistic-prozastică accentuată, amintind într-o anume măsură de felul în care a fost construit Au Dieu inconnu. Eseul Non credo, oro ar fi constituit partea a treia a unei creaţii intitulate Trei lupte cu Dihania. În mod circular, ultimul Petru Dumitriu s-ar fi reîntâlnit aici cu primul Petru Dumitriu, adolescentul, a cărui încercare literară de debut, scrisă în franceză, purta titlul Les trois combats avec l’Hydre. Pentru interesul său documentar special, transcriu – spaţiat – titlul şi precuvântarea variantei româneşti, care, pe alocuri, au turnúri şi cadenţe asemănătoare rugăciunii sau textului liturgic:
„Non credo, oro,
Rogo Te, Domine Deum meum
Nu cred, mă rog ţie,
Rogu-Te, Doamne Dumnezeul meu
Eseu despre rugaciune în secolul douăzeci, în anul două mii şi în viitor
I
Întâi, pe scurt, spre lămurirea cititoarei, cititorului şi tinerei cititoare şi tânărului cititor.
1
Stimaţi cititori, stimaţi prieteni, paginile ce urmează sunt o faptă prietenească,
de iubire de oameni – şi anume, Domniile Voastre, fiecare din dumneavoastră.
Ce urmează a fost trăit de mine în ultimele trei sferturi ale secolului al douăzecilea,
şi a dus la o înţelegere a vieţii şi a lumii pe care nici n-am visat-o, şi care m-a ajutat de la prima rugăciune, când aveam probabil vreo şase ani, şi până astăzi, în clipa asta, când am şaptezeci şi cinci, şi am trăit, după cum se va vedea, vreo opt, nouă, zece vieţi,
una după alta, şi toate laolaltă, una şi aceeaşi.
Le voi povesti şi discuta şi analiza una după alta, în capitolele succesive,
fiecare o poveste în sine, cu titlul său, şi cu personagiul său – subsemnatul, sluga dumneavoastră, care caută să nu vă plictisească nici pe dumneavoastră, nici pe sine însuşi, pe mine însumi. Permiteţi-mi această fantezie, şi iertaţi-mi suceala, care caută să ne scutească de osteneală pe Domniile Voastre precum şi pe mine însumi, sau măcar de umbră de plictiseală, pe Dv. la citit, pe mine la scris.
Am avut o viaţă zmucită de la Răsărit la Apus, din tot felul de greutăţi şi încercări în tot felul de alte nebunii şi întristări şi bucurii înşelătoare şi dezmeticiri întristătoare – dar toate acestea, luminătoare, limpezitoare, călăuzitoare spre acest sfârşit de viaţă înseninată şi chiar rodnic (rodul e ceea ce citiţi aicea), şi după atâtea încercări, şi dacă aşa va fi voia lui Dumnezeu, împăcat cu viaţa şi cu bătrâneţea şi cu moartea, cu tot universul vădit nouă tuturora, şi cu Nimicul necunoscut de nici unul dintre noi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Al Dumneavoastră scriitor
Petru Dumitriu
Metz, 8 mai – 28 noiembrie 1999
Înăuntrul creaţiei sale, care funcţionează ca un sistem organic, Non credo, oro este o piesă flotantă. Pe de-o parte, prin caracterul său autobiografic şi programatic, cred că eseul despre rugăciune ar putea fi aşezat ca ultimă piesă a seriei franceze a Colecţiei de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane, aceasta avându-şi la celălalt pol, în seria românească a colecţiei, pe post de uvertură, Justificarea pusă, aproape transparent, încă din 1957!, sub semnul Naşterii lui Isus. Acesta pare să fi fost şi gândul scriitorului (deşi până la urmă îşi uită aceast intenţie). Publicând diverse biografii, autobiografii şi memorii ale personajelor sale, Petru Dumitriu se prezintă numai ca „editor“ sau „administrator“ care îngrijeşte şi girează textele respective. De aceea, colecţia conţine diverse „note de editori„, unele aparţinând „administratorului„ Petru Dumitriu altele, chiar memorialiştilor fictivi. Cu un asemenea procedeu ne întâlnim pe neaşteptate chiar în Non credo, oro. Finalul paragrafului 16 al capitolului Hypotheses non fingo din prima parte a eseului se încheie cu o surprinzătoare „notă a editorului“. La capătul paragrafului 16, Petru Dumitriu, cel care se confesează, oferă cititorilor săi, odată cu mărturisirea, „şi inima mea, pe care o ţin în palme“. Simultan, „editorul„ Petru Dumitriu, care îl observă de la distanţă pe povestitorul vieţii sale, vede o similitudine de ordin spiritual între acesta şi o anumită statuie şi intervine cu o notă: mărturisitorul din Non credo, oro, aflat pe pragul dintre viaţă şi moarte, seamănă cu „Le Transi“, scheletul ce mai are încă fâşii de carne şi care priveşte în adâncul inimii sale, aflate în mâna înălţată spre cer.
Pe de altă parte, restrângând perspectiva, Non credo, oro întregeşte eseistica sa de tip creştin-meditativ, cu caracter personal, lansată cu dramaticele autobiografii spirituale Au Dieu inconnu (1979) şi Zéro, ou le point de départ (1982) – care sunt reflexe ale romanului Incognito (1962) – şi care mai include Comment ne pas l’aimer. Une lecture de l’Evangile selon Saint Marc (1981), Walkie-talkie. Marcher vers Dieu, parler à Dieu (1983) şi Je n’ai d’autre bonheur que Toi. Essai de dévotion moderne (1984). Pentru această suită de eseuri, Petru Dumitriu – „cet écorché vif“, cum îl defineşte Părintele Jean-François Thomas – a primit, în Franţa, supranumele de „Léon Bloy des Carpathes“. Iar Incognito a fost prompt înregistrat în Lexikon der Weltliteratur, al cărui al doilea volum e consacrat „capodoperelor literaturii universale“.
În schimb, în România, receptarea scriitorului este marcată sistematic de reticenţă, suspiciune şi încercarea de minimalizare. Astfel, despre Incognito se spune, pe nedrept, că ar fi scris în maniera unui „realism-socialist à rebours“, ignorându-se faptul că romanul conţine, în mod programatic, „o reprezentare figurată şi simplificată“ şi că viziunea în alb-negru a „istoriei secrete“ e imitată – tot în cunoştinţă de cauză, de altfel semnalată de autor! – după Istoria secretă a lui Procopius din Caesarea. Circumspecţia şi rezerva e şi mai mare atunci când vine vorba despre eseistica religioasă a scriitorului, aşa cum se poate vedea din cele trei exemple pe care le-am selectat tocmai pentru că ele provin din direcţii total divergente. Primul exemplu ilustrează opinia diasporei româneşti, înciudată probabil şi de faptul că Petru Dumitriu reuşise, cu anume vâlvă, să se afirme şi ca scriitor francez, după ce, în ţară, fusese „copilul răsfăţat“ al regimului comunist. (Să nu uităm ce remuşcări a avut Mircea Eliade pentru că a cedat presiunilor aceleaişi diaspore, care, profitând de autoritatea de care se bucura istoricul religiilor, l-a împins să intervină la o mare editură pariziană pentru a-i bara lui Petru Dumitriu drumul spre afirmare în Occident.) De pildă, în Jurnalul său parizian, Sanda Stolojan notează la 7 noiembrie 1983: „Creştinismul lui, proaspăt descoperit, suferă de aceeaşi rătăcire de care suferea şi comunismul lui în România. P.D. nu se poate lipsi de o structură, de un sprijin, de cârje ideologice. Frecventează acum organizaţiile religioase, (…) reuniunile, conferinţele ecumenice, noile forme sociale luate de confesiunile religioase. Dar adevărata problemă zace în el, în lipsa lui de dimensiune interioară, în cabotinismul lui fundamental“. De altfel, văzându-l peste câteva zile, la un salon de carte religioasă, Sanda Stolojan este deranjată şi de „eleganţa vizibil căutată„, italienească, a scriitorului, urmărindu-l pe acesta cu „un amestec de porniri contradictorii, căci am trăit acolo [în România – n.n.] şi am fost şi eu sensibilă, pe vremuri, la şarmul fatalist al acestui specimen de om, pe figura căruia forţa şi slăbiciunea s-au amestecat inextricabil„. La celălalt pol, iată opinia unui fost nomenclaturist al P.C.R.-ului care, în mod paradoxal, nu diferă foarte mult de cea anterioară. Activistul de partid Dumitru Popescu, aici în postura afectată de memorialist – scârbit, bineînţeles, de „cabotinismul rolului de fruntaş al unei literaturi false“ al lui Petru Dumitriu, ca şi de Drumul fără pulbere, care i se păruse „dezgustător de artificial“ – se arată contrariat de „dezorientarea comportamentală“ a scriitorului, care – după ce dăduse „marele roman modern al boierimii române“ – „din nou şi-a amanetat talentul“ făcând „gafa literară a exilului“, datorită căreia, cu alte cuvinte, ar fi devenit anticomunist şi creştin. Primele două opinii aparţin, în fond, unor diletanţi în critica literară. Între cei doi poli, pe care i-am menţionat, ar putea fi aşezată exclamaţia, de această dată a unui istoric literar, care, în principiu, ar fi trebuit să fie, cât de cât, familiarizat cu opera scriitorului: „Este de-a dreptul revoltător să constaţi că cinismul şi cabotinismul acestui personaj de operetă K.G.B.-istă a reuşit să înşele cu aşa-zisa lui transfigurare religioasă bunul-simţ al criticii literare româneşti„. Am citat din pamfletul dezlânat al lui Nicolae Florescu, scris cu ura şi isteria nerecomandabile, prin definiţie, istoricului literar. Fraza transcrisă este şi cam stupidă, căci, în realitate, eseistica religioasă, specie de frontieră, nu are de-a face neapărat cu „bunul-simţ„ al criticii literare.
În rezumat, acuza, cu cadenţă rigidă de idee fixă, care i se aduce lui Petru Dumitriu se referă la schimbarea sa la faţă, ce ar avea două aspecte: subita lui convertire religioasă, cu alte cuvinte, „creştinismul lui, proaspăt descoperit“, şi, totodată, anti-comunismul său, ambele suspectate de nesinceritate şi cabotinism. Simplificând lucrurile, autorului lui Incognito nu i se iartă că e şi autorul Drumului fără pulbere, iar „fostului scriitor RPR-ist no. 1“ nu i se iartă vâlva europeană produsă de apariţia lui Incognito. Drum fără pulbere, acest roman al Canalului este, pentru Petru Dumitriu, ca stigmatul înfierat al unui osândit perpetuu. Metaforic vorbind, scriitorului i se dezgoleşte mereu, fără milă, umărul înfierat spre a i se aminti la nesfârşit de păcatul său. De câteva ori, scriitorul s-a explicat, arătând cum a ajuns, de fapt, să cadă într-o capcană. Iată o mărturie din dramatica lui Cognitio incogniti, scrisă dintr-o suflare, în 1994, la provocarea Martei Petreu: „S-a deschis un mare şantier faraonic. Am scris începutul unui roman pe acestă temă. La a doua vizită la Canal, am văzut o noutate: coloniile penitenciare ale Ministerului de Interne. Capitolele de început apăruseră în Viaţa Românească. Nu mai puteam da îndărăt“. Trebuie să ne obişnuim să acceptăm că Petru Dumitriu nu minte, dovadă că repetă constant aceleaşi motivaţii pentru actele sale. Încă în 1961, la eterna întrebare despre romanul Canalului, explicaţia pe care i-o dă lui Virgil Ierunca este identică, recunoscând că n-a îndrăznit să îşi întrerupă romanul întrucât nu avea „forţa de a fi un martir“. Presat mereu de întrebarea fatidică, scriitorul face o mărturisire cu totul neobişnuită. În timpul documentării sale la Canal stătea în prezidiul unor şedinţe de lucru cu muncitorii şi, fără ca măcar să închidă ochii, se ruga: „Doamne, iartă-mă pentru ce fac în clipa asta“. Intervievatorul, înregistrându-i confesiunea, nu i-a cerut să-şi explice acest ritual dostoievskian. O face însă scriitorul în Walkie-talkie, unul din eseurile sale religioase: „Poţi să faci orice şi să te rogi: chiar dacă ar fi s-o faci în minte. Mai mult chiar: orice ai face, dacă o faci rugându-te, acel lucru va dobândi o calitate pe care nimic altceva nu i-ar putea-o conferi“. Cu alte cuvinte, rugăciunea schimbă calitatea scrisului său, atenuând, astfel, şi păcatul pe care îl făptuieşte. Să adaug aici un amănunt concret, semnificativ pentru comportamentul karamazovist al tânărului scriitor. În dosarele lui de creaţie, păstrate cu grijă de Securitate, între manuscrise şi dactilograme sunt intercalate foi cu rugăciuni. Acest procedeu de a-şi amesteca propriile texte cu diverse rugăciuni aduce cu modul în care călugării obişnuiesc să-şi împletească rucodélia cu rugăciunea. Important nu e că, ulterior, a recunoscut public că a păcătuit şi că îşi cere iertare. Ci că îşi cerea iertare, rugându-se, chiar în timp ce, scriind, păcătuia.
Din această perspectivă insolită, merită să fie recitit Drum fără pulbere. Se vorbeşte, pe bună dreptate despre Drum fără pulbere ca despre „dezonorantul“ roman al lui Petru Dumitriu, ca despre „un roman profund ticălos“, a cărui acţiune se petrece din iulie 1949 până în iarna aceluiaşi an, înfăţişând „munca faraonică“ de a realiza Canalul Dunăre – Marea-Neagră. Un aer festivist, utopic şi idilic, străbate superficial prin paginile masivului roman (care, oare numai printr-un diabolic aranjament al hazardului tipografic, are exact 666 de pagini, trimiţând la Fiara a cărei pecete o tot invocă?). Alta e , însă, surpriza adevărată pe care o ascunde Drum fără pulbere. Citit astăzi, cu o anume detaşare după mai bine de şase decenii, fără ură şi mânie, mai ales fără rea-credinţă, cooperând în actul lecturii cu autorul, romanul se rescrie cu totul altfel, dezvăluindu-şi sensurile secrete. Căci, spre onoarea scriitorului, în dezonorantul său roman se dezvăluie două viziuni suprapuse: una total falsă, potemkiniană, de butaforie realist-socialistă, cealaltă sinceră şi camuflat subversivă. De aceea, Drum fără pulbere reprezintă, de fapt, un palimpsest, în care textul autentic iese deseori la iveală şi surclasează textul suprapus peste el. Construcţia romanului pare astăzi absolut transparentă. Prin textul autentic, secret, ce configurează o viziune foarte puternică şi expresivă, romanul transmite un cu totul alt mesaj decât acela, scontat şi festivist, difuzat prin acel text superpus. Cum am mai spus, romanul are două perspective. Una, falsă, este declarativă şi găunoasă. A doua, însă, grea de o imagistică pregnantă, ce rămâne fixată în mintea cititorului, este de tip biblic şi circulară (fapt ce deconspiră premeditarea autorului). Romanul construirii Canalului conţine un Prolog – La început a fost pustiul – care în loc să impună sugestia Facerii, o impune, în modul cel mai izbitor, pe aceea a des-facerii, a destrămării şi a apocalipsei. Idee reluată apoi explicit prin intermediul unor personaje ca profesorul Pangrati, Batiuşka Semion şi bătrânul tătar Bortemîr.
Romanul începe brusc cu descripţia extraordinar de sumbră a stepei dobrogene. O imagine-arhetip, reluată simfonic, cu nenumărate leit-motive şi variaţiuni stilistice cu semn negativ, de-a lungul întregii cărţi, impunându-se ca viziune şi tonalitate de bază asupra universului dunărea. Un spaţiu cu desăvârşire pustiu – „stepa neatinsă în fecioria ei sălbatică, stearpă, aspră“, mallarmeană – în care nu există „nici una din urmele obişnuite ale trecerii omului“, unde „aerul era neclintit, cerul nepătat“, iar „pretutindeni tăcere“. Într-un cuvânt: „stepa goală“, sub „zarea de cenuşă“ şi „văzduhul negru“. Orizontalitatea imensă, nemărginită, a peisajului dobrogean se revelă ca topos simbolic şi concret al morţii şi al eternităţii descărnate. Pulberea acoperă totul precum apele Potopului: „Locul era pustiu deşi zăceau în pământ morminte şi oraşe moarte. Acum pământul acoperise tot, iarba crescuse; locul era gol (s.n.) şi peste el bătea slobod vântul venit de departe“. Două elemente – neantul în diversele lui înfăţişări şi praful – se îmbină mereu, semnalând deşertăciunea proiectelor faraonice: stepa în „pustietatea ei crudă“, „cerul gol“, „vântul prăfos“ care trece „ca o stafie albă“ sau „pulberea albă“ ce cade continuu, aşezându-se în straturi tot mai groase, acoperind totul. O viziune biblică de sfârşit încremenit de lume, sprijinită doar de umărul sterp al orizontului. Autorul pune la cale o subtilă suprapunere de destin pentru două civilizaţii, atât pentru cea străveche, scitică (semnalată deja leit-motivic prin „movilele-morminte“), cât şi prin aceea contemporană: de amândouă se alege praful. Prima a fost deja acoperită, a doua va fi şi ea acoperită treptat de straturile groase, suprapuse, formate de „loessul adus timp de sute de mii de ani de vânturile de Răsărit, din Mongolia şi Câmpiile Chinei“. Construcţiile omului de azi, ca acelea ale omului de ieri, se vor fărâmiţa, ajungând neant prăfos; de aceea furnicarul de oameni de căruţe şi camioane care circulă acum prin stepă îi evocă, nu întâmplător, autorului vremea când triumfale, în iluziile lor, „umblau peste stepe popoarele ale căror regi erau înmormântaţi în movilele ce străjuiau întinderile sterpe bătute de vântul uscat şi fierbinte“. Prologul acesta de tip biblic dezvoltă viziuni şi variaţiuni epice pe motivul „Pământul era pustiu şi gol“ din versetul al doilea al Facerii. Dar adeseori în aceste viziuni motivul prim se întreţese cu un al doilea din prefinalul Apocalipsei: „Oraşele moarte“, ridicate mereu de „stăpâni pe popoare“, dispărute şi acoperite azi de nenumărate straturi de praf trimit, prin insistenţa cu care sunt evocate, la „împăraţii pământului“ şi „Babilonul cel mare“ prefăcut în într-un pustiu de pulbere.
Ca să nu fie nici un dubiu, romanul este circular, conţinând şi un Epilog: Ca niciodată să nu mai fie pustiul, al cărui mesaj secret răstoarnă, în ultima imagine a romanului, pseudo-mesajul declarativ al titlului epilogic. Construind şi înălţând, oamenii doar stârnesc „un nor de praf“, iar dinamitând locurile transformă peisajul într-un „morman de pietrărie sfărâmată, amestecată cu lut“. Ni se vorbeşte mult şi steril despre construirea unui drum fără pulbere, dar sensul ascuns, sarcastic al romanului dezvăluie tocmai opusul acestuia: un drum cu pulbere, cu „tărână zburătoare„, mereu împrospătată de vântul pustiului care o aduce sau de „veşnicul nor gr os de pulbere înecăcioasă“ care pluteşte deasupra. În romanul-palimpsest e un contrast izbitor între nivelul discursiv al pseudo-textului (cu oamenii care, scandând „Sta-lin, Sta-lin“, îşi exprimă voinţa lor „de-a frământa şi de-a preface acele locuri blestemate cu blestemul somnului“) şi nivelul imagistic de sens contrar al textului autentic. Din acest ultim text, asediat de un imens moloz realist-socialist, iese totuşi la suprafaţă un mare poet al stepei. În acelaşi timp, însă, planeitatea spaţiului deşert, al „locului gol“ nemărginit – obsedant descrisă în întreaga sa operă şi pusă explicit, în L’Homme aux yeux gris, L’Asie intérieure şi în eseurile sale religioase, sub semnul lui zero, cifră a lui Dumnezeu şi a neantului – îmi aminteşte imediat de reprezentările similare ale spaţiului latino-american la Sábato şi Martínez Estrada, pentru care las pampas infinitas, adică acel „imens teritoriu gol“, sunt, simultan, o metáfora de la Nada y de lo Absoluto. În mod intenţionat Petru Dumitriu foloseşte cu insistenţă, în loc de „câmpie“, sintagma „stepă“, fapt pe care, dacă nu-l putea explicita în Drum fără pulbere, îl dezvăluie mai târziu în opera sa franceză, adică în Rendez-vous au Jugement dernier, Incognito, La Moisson şi Au Dieu Inconnu. Bărăganul este, în primul rând o stepă, adică un loc blestemat, pentru că pe el se depune, în straturi străvechi, loessul euro-asiatic purtat până aici de vântul pustietăţii. Viziunea scriitorului este dintru început ambivalentă, metafizică şi, totdată, politică: implicită în Drum fără pulbere, explicită mai târziu, atunci când va putea vorbi deschis, în Incognito: „Dumnezeu sufla dinspre Asia centrală. Dumnezeu învârtejise arăturile pustii unde El vibra în tabla tractoarelor părăsite pe care le ruginea cu suflul lui vântul stepelor din republicile tătare“. Pe de-o parte, furtunile de praf şi vântul deşertului semnalează pentru el prezenţa lui Dumnezeu. Pe de altă parte, pentru Petru Dumitriu, pulberea euro-asiatică, similară cu „socialismul tătar“, ruso-asiatic, acoperă fundamentul autohton al pământului dobrogean. În această direcţie, în modul cel mai surprinzător, Petru Dumitriu se înrudeşte, în ultimă instanţă, cu Andrei Platonov, la care, de asemenea, „stepa aralo-caspică“, înspăimântătoare prin vârtejurile ei de praf, cu văzduhul gol deasupra, intră în relaţie cu aberanta „cosmogonie proletară“, şi „bolşevismul tehnic-utopic“.
Relaţia aceasta e insinuată în mod perfid şi înăuntrul molozului discursiv din Drum fără pulbere. Aici are loc, la un moment dat, a lui Gheorghiu-Dej, narată în cel mai roz şi duios stil. Oamenii din Bărăganul sterp, îi asigură prim-secretarul, „o să trăiască în socialism (…) ca în grădina lor“. Imediat, însă, după plecare conducătorului – întrucât „tovarăşul Gheorghiu-Dej a criticat cu asprime felul cum ne-am lăsat pe tânjeală“ – se anunţă şedinţa Comitetului judeţean de partid dedicată Canalului şi şantierelor lui. Membrii Comitetului îl ascultă pe secretarul de partid, care le ţine un discurs ireproşabil ideologic. Imagistic vorbind, secvenţa sugerează cu totul altceva: obiectivul este focalizat pe figura activistului, care vorbeşte asistenţei aşezat cu spatele la fereastră; or, dincolo de aceasta – conştient sau inconştient? – se profilează împletiturile de sârmă ghimpată şi gratiile unui lagăr marin, schiţat din „catarge subţiri negre, cu păienjenişul de frânghii şi sârme“ şi proiectat sub un semn apocaliptic şocant de vizibil: „Tot cerul era roşu, roşu ca sângele“. Imaginea aceasta însângerată e reluată leit-motivic: capul umbrit al comunistului apare ca un cap aureolat şi învăpăiat de ucigaş, sub un asfinţit de foc şi sânge“ şi sub reflexele unui „cer de sânge“.
Autorul romanului-palimpsest, cu o construcţie circulară simbolică şi al şedinţei de partid văzute ca o adunare de assasini, îşi face pentru o clipă, el însuşi, apariţia. Şi nu fără un sens anume. Prilejul i-l oferă recepţia de adio pe care o dă clanul Vorvoreanu, în casa sa bucureşteană. La sfârşit, musafirii împachetează mobilele şi obiectele de interior; în miez de noapte rămâne doar o casă goală după un auto-jaf, ca un succedaneu de sinucidere, început cu un gest simbolic: primul obiect dat jos şi împachetat este pendula, căci timpul s-a oprit pentru Vorvoreni, ca şi pentru aristocraţia şi marea burghezie românească. La recepţia din urmă participă şi un individ insolit, bine pigmentat histrionic: Muţi Grigoriu – poreclit „baronul“, deoarece, pe linie maternă, descinde dintr-o „baroană austriacă“ – un tânăr „de o statură neobişnuită, şi cu părul buclat în chipla fel de neobişnuit“, anume „coafat à la Titus“. Tânărul neobişnuit de înalt e un „gazetar cunoscut„, care frecventează lumea „foştilor“, un „găligan“ despre care o parte din lumea bună declară cu dispreţ: „Ăsta, comunist?… E o hahaleră…“. Sunt aici indicii ludice, lesne recognoscibile. Renumitul ziarist Muţi Grigoriu nu e decât autocaricatura scriitorului (într-adevăr, „coafat à la Titus“, după cum depun mărturiile fotografiile şi caricaturile din ziarele vremii), căruia, de altfel, în familie i se spunea „Muţi„. Je est Jeu, exclamă scriitorul. Or, printre molozurile mizerabile ale Drumului fără pulbere avem de-a face cu o „hahaleră“ şi jocurile sale: de aici amestecul de pseudomesaje şi mesaje criptice reale.
Cititorul meu sceptic (care a citit cândva, poate nu prea atent, romanul) şi cel răuvoitor (care, de altfel, nici măcar nu l-a răsfoit vreodată) ar putea spune că interprearea pe care o dau segmentelor codificate ale romanului sunt, pur şi simplu, speculaţiile mele subiective. De acord. Trebuie însă să precizez că, în epocă, post-cenzura stalinistă, a reacţionat prompt. Aşa că în ediţia a doua a romanului, apărută în anul următor, au dispărut exact lucrurile pe care le-am semnalat şi analizat mai sus: schela circular-simbolică a cărţii a fost demontată, incipitul teribil despre stepa invincibilă a dispărut, finalul cu „mormanul de pietrărie sfărâmată“ şi norul de praf de asemenea, iar şedinţa de partid ţinută sub „cerul de sânge“ a fost şi ea expulzată. E proba că viclenia „hahalerei“ a fost, în cele din urmă, descoperită de cenzorii primei ediţii. Paradoxul e că cenzura anilor ’50 a citit romanul cu mai multă acuitate decât a făcut-o, până astăzi, „critica leneşă“, orbită de zgura moştenitelor clişee resentimentare. Totodată, o critică mai „harnică“ ar fi putut găsi cu uşurinţă în eseurile religioase codurile care lămuresc rostul imaginilor arhetipale din Drum fără pulbere, dar apărute deja în Bijuterii de familie şi Vântul de martie (viitoare capitole ale Cronicii de familie), avându-şi însă originea în proza de început Argonautica. Căci, întinderea „deşartă, sumbră, morocănoasă“, aflată sub „tavanuri umede“ de nori şi de „întinse lespezi de aburi“ şi sub o „mare tăcere“, reprezintă lumea imanentă, închisă în sine, separată de Dumnezeu. După cum, tot fiind mai „harnică“, critica ar fi putut afla din Au Dieu inconnu chiar cifrul de lectură al Dumului fără pulbere: „Acum un sfert de secol contribuiam la edificarea socialismului, scriind o carte despre una dintre aceste «mari lucrări inutile», de altfel dispărută între timp în stepă.(…) Toate cărţile despre marile şantiere ale socialismului sunt palimpseste, cu o scriitură invizibilă între rânduri…“. Într-o povestire din volumul Mon semblale, mon frère, Petru Dumitriu, descriind reuniunea unor prelaţi, în sala de conferinţe a unei arhiepiscopii, face o neaşteptată trimitere la şedinţa de partid „sub cerul de sânge“ din Drum fără pulbere: „Este uşor să-i imaginezi. Este suficient să fi participat la o conferinţă regională a activului de Partid, cu sindicatele, organizaţiile de tineret, organizaţia de femei. Aici este acelaşi lucru, în versiune inocentă, pură, liniştită. Imagine cenuşie aici, în opoziţie cu imaginea cenuşie cu licăriri roşietice de acolo, de incendiu şi de sânge“. Petru Dumitriu n-a îndrăznit să nu scrie până la capăt Drum fără pulbere, dar a îndrăznit să prezinte chiar acolo adunarea comuniştilor ca pe una de asasini. Un paradox demn de păcătosul care scrie în timp ce îşi cere iertare. Căci gestul de a descrie pe două pagini aşa ceva era, în anii ‘50 ai terorii staliniste, un act mult mai grav decât acela de a-şi fi abandonat la jumătate romanul. Fariseii care astazi îl insultă n-ar fi îndrăznit să scrie şi să publice în acei ani asemenea pagini. Scriitorul, în schimb, nu s-a lăudat niciodată cu ele şi nici nu şi le-a invocat în apărarea sa. Fiindcă: „Nu pot să mă bat cu pumnul în piept, sunt un ticălos de vameş. (…) Ştii vorbele Fariseului în templu: «Doamne, îţi mulţumesc că m-ai făcut aşa grozav»…. Şi alături, Vameşul: «Iartă-mă, Doamne, că sunt un ticălos de vameş»“.
Am insistat nu întâmplător asupra analizei romanului celui mai blamat al scriitorului. În primul rând, deoarece, pentru ca cititorul să creadă în ceea ce Petru Dumitriu spune în Non credo, oro, trebuia ajustată imaginea preconcepută, cu efect deformant, care persistă despre Drum fără pulbere şi, în fond, despre întreaga lui creaţie românească. În al doilea rând, tocmai pentru că, din multiplele exemple pe care ni le pune aici la îndemână blamatul său roman , putem deduce că întreaga lui operă este construită pe baza principiului încifrării continue şi translării unor imagini codificate de tip creştin şi de tip subversiv anti-comunist dintr-o creaţie într-alta. Pentru că Petru Dumitriu este un scriitor identic cu sine, de la început până la sfârşit, dezvoltarea sa fiind consecinţa unei evoluţii de tip organic şi nu a unui proces de metamorfozare. De aceea, în Euridice. 8 proze se află germenele plăsmuitor al viziunii metafizice din creaţiile lui ulterioare. După cum, din amintirea primei lui rugăciuni de copil, pe o evocă adeseori chiar şi în Non credo, oro, se naşte pattern-ul său de relaţie cu Dumnezeu şi imaginea arhetipală subsecventă – pustietatea, cerul acoperit de nori, tăcerea – reperabilă în diverse ipostaze de-a lungul întregii opere: „…eu am fost probabil totdeauna un om religios, chiar şi când nu ştiam“, conchide pe bună dreptate scriitorul. Aşa că a vorbi despre aşa-zisa convertire religioasă a scriitorului şi despre „creştinismul lui, proaspăt descoperit“ – cum fac fariseii mai sus citaţi – e pur şi simplu o stupiditate şi un semn al unei profunde ignoranţe.
„Nu aveam nevoie de teologie; Biserica şi aşa era persecutată şi sufocată; eu aveam Biblia, Evanghelia şi Psalmii“, mărturiseşte scriitorul în Non credo, oro: „Nu aveam nevoie de nimic. Doar mă rugam, dincolo de orice lucru imaginabil şi cognoscibil, din disperare, cu inima frântă şi conştiinţa încărcată – conştiinţa vinii mele şi a faptului că nu avusesem cum să scap de ea, să o evit, deşi asta nu mă absolvea de vină“. Aceasta e stare spirituală în care Petru Dumitriu, la 33 de ani, scrie Justificarea care deschide Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane, şi care este datată în mod semnificativ „24 decembrie 1957“. Sub această dată simbolică, Justificarea se încheie cu o stranie şi criptică Notă a editorului, care prin repetarea anumitor cuvinte şi formule, precum şi prin triplul „Slavă!“ final pare, de fapt, un substitut de Psalm de laudă. În iarna lui 1991, când Petru Dumitriu a fost sărbătorit la Paris de Societatea Franceză a Oamenilor de Litere l-am auzit pe scriitor spunând că iniţialele „B. A. M.“ ale Colecţiei sale erau un cod secret pe care nu şi-l mai amintea. Căutând să găsesc cifrul pierdut, dintr-un glosar de termeni religioşi am aflat că termenul ebraic „bāmâ“ înseamnă „înălţime“, iar în sens cultic „altar“. În acelaşi timp, m-am gândit că „B. A. M.“ ar putea însemna pur şi simplu Bunăvestire, Anunţ, Mesaj, cu atât mai mult cu cât, încă din ţară, în mintea scriitorului începuse să se contureze proiectul lui Incognito. Sub această ultimă decriptare a codului ar putea sta şi Non credo, oro, ultima piesă a Colecţiei.
Petru Dumitriu şi-a asumat în mod limpede păcatele tinereţii sale artistice, plătindu-le printr-un exil zbuciumat, în care a urmărit să fie un mesager, un „hamal al sfinţilor“, care transportă dincolo solia disperată a celor rămaşi dincoace, purtând, în Incognito, ca probe „acele arhive ale unei lumi blestemate, sortite orbirii şi propriei ruini“. Dar destinul lui Petru Dumitriu stă sub semnul nefast al lui prea curând, al lui prea devreme. Prea curând a debutat, revelându-se dintr-o dată ca scriitor gata format într-o vreme complet neprielnică creaţiei; de aceea, prea curând a scris şi Cronică de familie (publicată zece ani mai târziu, Cronica ar fi arătat cu totul altfel). La fel, prea curând a plecat în Occident şi prea curând a publicat Incognito, într-o perioadă când intelighenţia europeană şi mai ales acea franceză nu era dispusă să-şi recunoască erorile în privinţa socialismului estic şi să recepteze cum se cuvine mesajul unui scriitor care nici măcar nu venea din Rusia, ci dintr-o ţară mică, neimportantă, practic ignorată. În consecinţă, deşi scriitorul a fost tentat să-şi considere viaţa ca pe un teribil eşec, el a descoperit până la urmă că mesajul lui din Incognito – „o carte magică“ – l-a salvat, la propriu, în trei momente decisive. Ultimele lămuriri asupra tuturor acestor lucruri le aflăm în Non credo, oro, confesiunea lui testamentară.