a16

Sunt citit, deci exist!

Doru Pop

          Trebuie că există o anxietate a singurătăţii, o spaimă cumplită de tăcere şi indiferenţă, pentru orice scriitor. De fapt, habar nu am ce simt alţi scriitori. Eu asta simt: o frică înfiorătoare în faţa distanţei dintre scrisul meu, eul meu şi cel care citeşte rândurile rupte din mine. De aceea „Cititorul ideal“ este, pentru mine, o întrupare a speranţei – copilăreşti – că undeva, există cineva, o conştiinţă străină, un altul care va putea să mă înţeleagă. Trăim cu această nevoie, a prezenţei cuiva care să exclame: „Da, deci tu exişti?! Eşti adevărat! Şi eu exist. Ce straniu că suntem, simultan, pe lume“. Acest cineva care să confirme că trăiesc şi că nu e totul inutil îmi este necesar. Mult timp am trăit cu spaima aceasta – şi o resimt în continuare. Inutilitatea gestului de a scrie.
Deşi ştiam că „sunt citit“ – iar pe această cale le mulţumesc tuturor celor care au făcut efortul de a citi cu atenţie şi grijă Telenovela socialistă (în ordine cronologică a publicării: Alex Goldiş, Claudiu Turcuş, Gabriela Gheorghişor, Mihnea Măruţă, Eli Bădică, Péter Demény, Andrei Simuţ, Gelu Ionescu) –, tânjeam după un cititor ideal. Un cititor desăvârşit şi anonim, un altul care să ştie cine sunt eu, fără ca eu să îl cunosc.
Pe când credeam că el nu există, el a apărut. Aşa se întâmplă întotdeauna. Când te aştepţi mai puţin, ceea ce doreşti să se întâmple se întâmplă. Într-o bună zi, pe un site de promovare de carte, am citit un mic „comment“, un text aproape nesemnificativ, doar câteva rânduri. Şi mi-am dat seama că cititorul meu exista! El îmi cunoştea limba, era, după cum spune chiar el (sau ea), „un vechi amic“ sau un „viitor amic“ cu care abia am făcut cunoştinţă. El nu este un inamic, e clar. Nu vrea să găsească slăbiciuni, defecte sau inadecvări.
Cititorul meu nu este însă nici un înger. El cunoaşte, ca şi mine, invidia. Este invidios pe mine, iar invidia lui este frăţească, şi eu pot să o îmbrăţişez. E o invidie bună, a celui care te iubeşte pentru că te invidiază. Mă citeşte pentru că vrea să mă cunoască şi vrea să se cunoască pe sine. Ştie despre ce vorbesc şi dialogul nostru este viu. Ştie că scriu pentru că sunt viu. Nu pentru că vreau să-l impresionez sau să obţin cine ştie ce onoruri.
Cititorul meu e viu! Nu e un străin. E de-al casei, intră în universul meu fără să se şteargă pe picioare pentru că nu e murdar. Ştie că ceea ce îi spun eu sunt „nimicuri“, dar nimicurile acestea fac viaţa să fie, după cum îmi permit să îl citez, „de amploarea unor simfonii de semnificaţii“.
Te îmbrăţişez şi eu, Cititorule! Îţi mulţumesc că eşti.