a23

 CLUB REBREANU

          Proiectul continuărilor proiectelor prozastice ale lui Liviu Rebreanu inaugurat în Apostrof sub genericul Club Rebreanu continuă printr-un nou debut în proză. Elisa Barbur semnează, de astă dată, o proză inspirată de două însemnări fugare din notiţele rebreniene; ambele brodează pe tema dragostei, dar îmbinarea motivelor disparate din moştenirea marelui clasic dau o nouă complexitate prozei autoarei. O despărţire şi Păcatul se resorb osmotic, într-o reelaborare inedită, în nuvela Iubiri a talentatei Elisa Barbur.  (OVIDIU PECICAN)

Iubiri

Elisa Barbur

          Prima bătaie a clopotului au auzit-o toţi, deşi înţelesul său prim, chemarea la slujba vecerniei, mult mai discret decât simplul afiş temporal, s-a pierdut pentru mulţi. Mădălina se grăbea, era deja târziu, mai avea cel puţin cinci minute până să ajungă la biserică şi doar îşi propusese de atâtea ori să fie acolo de la începutul slujbei, nu reuşea nicicum, deşi acum era singură, copiii erau amândoi la bunici şi Matei, soţul ei, abia la noapte urma să se întoarcă din delegaţie. Alungă cu mâna stângă şuviţa ce-i cădea în ochi, era cazul să se tundă, sau  măcar bretonul, asta dacă-şi făcea timp săptămâna viitoare, era cazul să-şi mai facă timp şi pentru genul ăsta de chestii. Grăbi pasul.
Delia era deja la biserică când bătu clopotul, la locul ei, în strană. Chipul ei de şoricel cuminte, cu trăsături fine şi ochi rotunzi de gâză, nu-i expunea niciodată sufletul, după cum nici acum nu lăsa să transpară neliniştea ce-i cobora cangrenar din minte în inimă. Seara trecută îi spusese lui Fabian adevărul, iar el urma acum să ia o decizie. Fabian e un om dintr-o bucată, unul din puţinii. Mulţi s-au mirat când au aflat că vorbeşte cu o fată. Foarte puţini ştiau că mai fusese îndrăgostit o dată înainte de Delia. Luni de zile o curtase, discret dar asiduu, cutreierând săptămânal tot căminul ei pentru a aduna materialele necesare articolelor sale din Filocalia, pagina studenţească a periodicului Renaşterea. Când ea, aflând conjunctural intenţiile sale, l-a respins, el a promis că nu mai pune piciorul într-un cămin din Haldeu. S-a ţinut de cuvânt. Apoi a apărut Delia. Dar Delia nu era cea care părea, iar Delia cea care era se stingea acum în strana cu lumini aprinse, discret, aşa cum era întreaga ei fiinţă, la gândul că Fabian nu va veni.
Ana şi Dan erau în maşină, conducea Ana, ca niciodată, oricum de-acum avea să conducă doar ea, el pleca să lucreze în Franţa, obţinuse un contract frumos pe un an de zile, Ana trebuia să-l urmeze peste şase luni, dar nu era nimic sigur, era oricum o şansă grozavă pentru ei, medici rezidenţi subzistând în ţară din salarii de bugetari, era o şansă. Mai era încă mult până să plece trenul, ajungeau cam devreme, băteau clopotele, oare la ce oră e vecernia, Ana nu-şi amintea de când nu mai fusese la biserică, în copilărie mergea totuşi frecvent, dar, în mod sigur, e prea devreme, ăsta e stilul lui, să stăm juma’ de oră în plus în gară, de ce nu, la asta se gândea Ana, sau la asta încerca să se gândească. Lui Dan nu-i plăcea să întârzie nicăieri, dar mai ales când pleca în călătorie, oricum avea multe bagaje şi niciodată nu poţi şti dacă găseşti loc de parcare, iar Ana, mai ales, ea nu poate parca oriunde. La asta se gândea Dan, sau la asta căuta să se gândească.
Alina spăla vasele, era cu spatele la Tudor, dar simţea privirea lui electrizându-i părul, umerii, braţele. Are 15 ani Tudor şi trăieşte într-un sătuc uitat de lume pe care Alina îl vizitase pentru a-i cunoaşte pe bunicii lui Andrei, soţul ei. El îl chemase pe băiat la sfârşit de vacanţă de vară să petreacă un weekend la oraş. Aglomeraţia aceasta perfectă de suflete şi beton trezea în Tudor în acelaşi timp acea fascinaţie a copilului ce îşi descoperă lumea întretăiată de accente de spleen, trăire absolut inocentă pentru el, căci îl sufoca micuţul apartament al Alinei şi al lui Andrei. Din plictis, şi mai probabil datorită hipersecreţiei hormonale a vârstei, s-a apucat, în ultima zi, să flirteze cu Alina. Ea s-a simţit, pe rând, surprinsă, amuzată, măgulită, tulburată. Starea de tulburare, mai ales, Alina nu şi-o explica, bărbaţii încercau adesea să flirteze cu ea fără ca asta să-i mai trezească vreo emoţie, era ceva curent şi banal. Cu puştanul ăsta însă era altceva. Tocmai aşeza cu o mişcare căutat graţioasă, la naiba, ce mai era şi asta, de ce îşi regiza mişcările, şi ultima farfurie în suportul de vase când a auzit bătaia clopotelor, n-avea rost să meargă la vecernie fără Andrei, Tudor n-ar fi avut răbdare, apoi şi-a întors privirea în cameră. El o privea.
Maria îmbrăcase acea rochiţă de casă în care ştia că Ovidiu o găseşte atrăgătoare. Erau certaţi. El vrusese să meargă în weekend pe munte cu băieţii, iar Maria nu-l lăsase, pe motiv că era absurd ca, după o săptămână grea la serviciu, să se expună unei extenuări suplimentare, şi apoi adusese firesc în discuţie copiii şi faptul că dacă cineva avea nevoie de o vacanţă, era ea, care după două sarcini etc., etc. Ovidiu nu asculta niciodată mai departe de cuvântul „sarcină“, verdictul era dat. După ce adormise copiii, se retrăsese la birou să definitiveze un proiect pentru serviciu, nu era neapărat supărat pe ea, pur şi simplu nu avea chef de vorbă; în ultimul timp lucra mult şi acasă, ei nu-i plăcea, dar nu se puteau certa încontinuu din orice. Maria intră discret, tocmai pe când clopotul bisericii bătea întâia oară, apoi se aşeză pe canapea cu o cărţulie în braţe, într-o poză de o studiată indiferenţă. Ovidiu îşi ridică în treacăt ochii şi înţelese fulgerător povestea ce-o spunea rochiţa ei.
Adriana era cu o mână pe mouse, iar cu cealaltă textuia; fire retrasă, îşi întreţinea relaţiile cu prietenii prin intermediul reţelelor sociale. Raul încă nu se întorsese din excursia de pe munte, deşi îi promisese că va fi acasă la cinci cel târziu. Adriana încerca acum să se alieze cu soţiile prietenilor lui Raul împreună cu care acesta plecase, în speranţa lansării unei insurecţii generalizate la adresa băieţilor care, fie erau într-o zonă fără semnal, fie pur şi simplu îşi închiseseră telefoanele. În realitate, era singură. Fiecare minut în plus de aşteptare îi accentua imploziva stare de furie şi neputinţă. Ca şi Maria, încercase şi ea să-i interzică lui Raul să plece, dar ei nu-i prea ieşeau aceste tentative, Raul nu era uşor de supus, sau numai nu găsea ea metoda potrivită şi, deoarece el număra cu trei ani mai puţin decât ea, Adriana se revolta oricui o asculta pe motiv că mai avea încă un copil de crescut pe lângă fetiţa lor de doi ani, care îi era deja prea suficient. I-auzi, bate clopotul, fir-ar să fie, e deja 6, unde mama zborului eşti, Raul, de ce nu răspunzi la telefon?

O despărţire

          De când se cunoscuseră, Ana şi Dan nu au petrecut niciodată mai mult de 72 de ore departe unul de celălalt. Evidenţele acestea le ţinea Dan. Prieteni de la începutul facultăţii, s-au despărţit de vreo trei ori pe parcurs, niciodată pentru mai mult de 72 de ore, iar după terminarea studiilor s-au căsătorit. Aveau un băieţel de trei ani, erau fericiţi, n-aveau niciodată bani, se certau şi se iubeau adesea.
Dan a urcat în vagon şi şi-a aranjat meticulos bagajele timp de patru minute şi jumătate, se uitase întâmplător la ceas chiar înainte să înceapă şi apoi chiar când terminase. Anei i-a părut o jumătate de oră. Şi asta după ce vreun sfert de oră căutaseră parcometrul, îl găsiseră într-un final la cuca măcăii, asta e România, dar nu aveau ce face, nu parcaseră niciodată într-un loc cu plată fără să plătească, aşa erau ei, nu intraseră la niciun spectacol pe uşa din spate, nici măcar în studenţie. Când el a terminat cu bagajele şi şi-a oprit ochii asupra ei, Ana i-a zâmbit. El a coborât, a îmbrăţişat-o, a sărutat-o. „O să fie bine!“ i-a şoptit, „Să mă suni când ajungi“ i-a răspuns ea, „Să fii atentă la gaz, ochiul mic se stinge tot timpul când îl dai la redus“, ea încuviinţă cu un surâs. Îşi sărbătoreau în fiecare an toate aniversările, data primei întâlniri, prima dată când au făcut dragoste, ziua nunţii. Dan venea acasă cu flori, pe care Ana nu le arunca apoi o lună, căci îi erau drage şi uscate, le arunca tot el, supărat, jurând că n-o să-i mai aducă niciodată. Îşi călca apoi de câteva ori pe an jurământul.
Fluierul conductorului a răsunat în aerul viu dintre ei, înnegrind înserarea de sacadare. Dan a urcat în vagon, Ana a rămas. Amândoi surâd, se arată bucuroşi de acest nou început, fiecare face asta pentru celălalt, Ana ştie să joace teatru, doar minte de mult şi minte bine, o Doamne, acum cred că nu-mi iese, de ce nu-mi iese, de ce dintr-odată îi vine aşa de greu să disimuleze, oare? Îşi simte mâinile moi, trupul fluid, inconsistent, ar vrea să urle sau să plângă încet, simplul fapt de a respira îi cere un efort continuu, Doamne, ce mi se întâmplă, privirile lor se întâlnesc o fracţiune de secundă în contrapunctul incipientului ei atac de panică şi înţelegerea plină de compasiune a celuilalt, nu, nu se poate, se sustrage ea brusc acestei întâlniri, regăsindu-şi dintr-odată eul profund, mincinoasa profesionistă, şi surâde apoi calm, convingător, încrezător, fericită pentru acest nou început.
Trenul se pune încet în mişcare, Dan îi face semn cu mâna, Ana abia îşi ridică mâna la brâu, dar zâmbeşte în continuare, zâmbeşte încontinuu, e ca şi cum zâmbetul i s-a încleştat pe chip şi nu-i cale să-l alunge, zâmbeşte amar, simţindu-şi în tot acest timp colţurile gurii dureros de ridicate… Va fi bine, va fi bine, se va întoarce.

O revedere

          Mădălina asculta slujba cu jumătate de suflet, cealaltă jumătate i-o dăruia lui Matei de câte ori se despărţeau dimineaţa. El era adesea în deplasare, serviciul îl obliga, altfel el n-avea drag mai mare decât să stea acasă şi să joace lego cu băieţii lor, cu ea în camera de alături, scriindu-şi teza de doctorat. „Singurătatea mea începe la doi paşi de tine“ îi citise el cândva un vers şi Mădălina interioriza relaţia lor sub semnul acestui aforism puţin siropos, puţin instabil emoţional, dar de o realitate uşoară şi constantă.
Strana cânta dintr-odată foarte frumos, ce o fi? a, da, „Lumină lină“, sună altfel, modificaseră poate câteva acorduri, sau doar i se părea ei, dar suna cu totul altfel azi, a întors capul să audă mai bine, să audă şi cu ochii şi atunci l-a văzut. Matei. Era chiar lângă strană, în dreapta, unde stă el de obicei. S-a întors mai devreme, s-a întors, îi scăpără Mădălinei un gând mic de o copilăroasă bucurie.
Şi dacă cineva s-ar fi găsit atunci chiar în spatele ei, dar aşezat suficient de central încât să poată zări marginal şi ţinta privirii ei, ar fi putut să fie martorul a ceva neobişnuit, rar: lumina privirii unei femei de şapte ani îndrăgostite care, între timp, ajunsese să şi iubească obiectul înamorării sale. Nu era privirea aceea adolescentină, nu, avea privirea Mădălinei ceva din duioşia maternă, ceva din admiraţia infinită a învăţăcelului, ceva din uimirea zglobie a copilului, ceva din dragostea statornică a femeii fericite. Lumina chipului îi izvorî din ochi, fulgerător dar discret, coborî apoi îmbujorându-i pomeţii şi abia apoi îi cuprinse buzele, deschizând abia perceptibil parantezele acelor riduri fine de la marginile gurii care apar în timp la femeile foarte subţiri cu surâs încăpăţânat. Şi dacă cel ce o privea pe Mădălina s-ar fi dat cu un pas înapoi, pentru a-l încadra bine în perspectivă şi pe Matei, ar fi putut focaliza ceva frumos şi rar, o fâşie de lumină vie şi plină ce circula fulgurant între ochii ei şi ai lui… S-a întors mai devreme,
s-a întors.

O ceartă

          Intrând pe uşă, Raul a inspirat adânc, pregătindu-se pentru tirul de întrebări şi invective. Previzibil, Adriana a început cearta in ascensio, dar de undeva de la jumătatea drumului, ceea ce denota că se certa cu el în cap deja de mai bine de o oră. Întrebările agresive se rostogoleau transformându-se în injurii, argumentaţia aparent raţională se împletea cu furia nestăvilită a celui neputincios, iar aceasta la rândul ei devenea explozie de emoţii ce sfârşea apoteotic în lacrimi şi ţăndări.
Adriana ştia să facă scandal. El nu făcu nimic spre a o potoli. Nu făcea de obicei. Era răzbunarea lui. O lăsa să facă scandal după pofta inimii. Asta o înverşuna cumplit, începu să arunce în el cu cărţile de pe birou, cărţile lui, la care ţinea, Adriana făcea tot timpul distincţia  între lucrurile lor, iar el, ca s-o oprească, o apucă de braţe şi bruscând-o, o aruncă pe birou, probabil că o dorea, cert e că îi era mereu dor de ea, însă ceea ce Adriana voia cu toată fiinţa era să câştige, iar în punctul ăsta să câştige însemna să-l scoată pe el din minţi. Se încuie în camera lui lăsând-o să facă praf casa pe care părinţii ei o cumpăraseră şi plătiseră pentru ostenita ei mobilare. Din spatele uşii închise ea îi interzise să mai folosească maşina o lună, era în fond maşina ei, tot de părinţi cumpărată, chit că ea nu şofa.
Când era mai furioasă, Raul o anula pur şi simplu cu indiferenţa sa şi atunci Adriana nu-şi putea reafirma fiinţa decât prin ţăndări, singurul lucru care o oprea să distrugă într-adevăr casa, singurul apel la raţiune rămânând convingerea că ai ei nu vor putea înlocui acea esenţă, acea armonie de valori estetice care-i populau universul casnic şi pe care îşi consola şi consolida nefericirea. Se lăsă să cadă pe scăunelul din faţa măsuţei de budoar, ochi în ochi cu reflexia ce o fixa obosită din delicat încrustata oglindă veneţiană, unde îşi desăvârşea în fiecare dimineaţă machiajul.
Bine măcar că s-a întors.

O împăcare

          Maria şi Ovidiu făceau rar dragoste, suficient de rar cât să devină un act de o semnificaţie aparte, cât să deschidă întotdeauna o portiţă înspre un univers mai spiritual. Pentru el. Pentru ea, rămânea invariabil o metodă de control. Al iubirii dintre ei, mai cu seamă, dar, până în final, al lui. Maria nu putea iubi integral ceea ce nu putea controla. Şi când, în miezul îmbrăţişărilor, privirile lor se întâlneau, iar ea citea în ochii lui dor împletit cu supunere, îşi găsea deodată acel „acasă“ căprui-liniştitor. Căci în siguranţă şi numai în siguranţă inima Mariei putea să iubească. „Noi toţi depindem de tine, Ovi!“, sună vocea ei egal şi blând în timp ce-i explică faptul că ea şi copiii au nevoie de siguranţa prezenţei lui, că nu-şi poate risca viaţa escaladând munţi când acasă îl aşteaptă un univers întreg de colorată emoţie, fragilă bucurie, infinită afecţiune, etc., etc. El înţelege. Sunt fericiţi. N-a plecat nici de această dată,
n-a mai plecat.

Păcat

          Alina se lăsă scuturată de privirea lui Tudor care îi înfiora pulsionar tot trupul. Trebuia să rupă ea legătura privirilor lor, să-i strivească între gene chipul de copil obraznic, căci el nu-şi muta defel ochii din ochii ei. Primul ei gând fu:
„Din cauza asta!“ Era obişnuită cu privirea flirtantă a bărbaţilor, dar aceea era o privire alunecoasă, încărcată de subînţelesuri, care nu-i zăbovea niciodată în ochi, ci-i alerga grăbită pe trup, repulsionând-o. Tudor nu i-a privit nici măcar o dată trupul, sau cel puţin ea nu i-a prins o astfel de privire, ci îi căuta necontenit ochii. Îndrăzneala lui de a o privi atât de direct, atât de deschis, lăsa nota aceea de sinceritate a privirii şi, da, asta o înfiora, lipsa aparentă de perversitate a flirtului, căci un gând cu adevărat spurcat determină şi-n cel mai neruşinat suflet nestatornicia privirii, fuga ei necontenită. Al doilea gând, cu ecouri reiterante, urmându-i îndeaproape celui dintâi, veni ca o revelaţie, un vers:
„Mi-aduc aminte, Daphnis, am mai trăit o viaţă!“ Dar oare cât timp trecuse de atunci? Zece, unsprezece ani? Alina nu mai flirtase niciodată cu nimeni în afară de soţul ei, oricât de neverosimil ar suna, nu-i plăcea să flirteze, nu-i plăceau oamenii care flirtau. Şi oricum, asta se întâmplase demult, o singură dată, avea douăzeci de ani, era în seara când s-au cunoscut. Trăiseră apoi o poveste de dragoste nebună, fulminantă, pentru ea intensă până la paroxism. Din nicio altă iubire nu s-ar fi căsătorit. Despre Alina, de altfel, asta spuneau toţi colegii ei de la Filosofie, că nu se va căsători niciodată.
Două gânduri însă nu pot umple decât o clipă, citise recent asta pe undeva, şi o clipă fu ceea ce Alina acordă tăcerii infinite dintre ei, înainte de a o deşira prozaic:
„Nu doreşti tort?“
„Nu, mulţumesc“, sosi prompt răspunsul.
„Sigur?“
„Vă mulţumesc, sigur nu“ întregi Tudor politicos, apoi îşi adânci din nou privirea în verdele mut din irisul Alinei.
Ea se lăsă o clipă în voia clipei.
„La mijloc era un fel de efort de a-şi aminti, de a retrăi ceva.
La mijloc era o subtilă teamă de a descoperi cine ştie ce.
La mijloc era nevoia să fie, oricum, tare frumos.“
Citatele se învălmăşeau laolaltă cu gândurile proprii, era neclar unde începea şi unde se termina vocea ei, sau poate că gândea cu vorbele altcuiva, sau poate cartea de pe tăblia patului gândea în capul ei. La urma urmelor, ce înseamnă un flirt? Un flirt din ochi în ochi şi nimic mai mult… Cartea îi răspunse: „O murdărie. Însă: tare gingaşă“. Acest lucru e important, el ar putea fi doar visceral, sau doar obscur, sau pur şi simplu artificial, dar câteodată flirtul poate fi o murdărie tare gingaşă. „Din cauza vârstei. N-a avut timp să adune mizerie în suflet“. Cartea o urma îndeaproape: „dat fiind că nu suntem ciorapi, ci oameni, nu ne aflăm aici cu scopul principal de a fi curaţi“, trebuia să renunţe la obiceiul ăsta de-a citi noaptea, nu-i făcea bine să-şi impregneze mintea cu gândurile altora.
Se întrebă dacă prietenele ei mai flirtează vreodată, acum că sunt măritate şi au copii: Mădălina, probabil că nu, ea e mult prea integrată relaţional, flirtul presupune existenţa a două persoane distincte, în vreme ce cuplul lor e indivizibil, nu merg nicăieri separat, îşi telefonează de trei ori pe zi de la serviciu doar să-şi spună „Te iubesc“, relaţia lor a trecut într-o etapă în care direcţia privirii de la unul la celălalt e ceva superfluu, de un inutil absolut… Ana, poate, da, Ana şi Dan îşi susţin încă unul altuia privirile, îşi aminteşte limpede acum, i-a văzut o dată de ziua ei, oare azi trebuia să plece Dan, o sun diseară, trebuie că-i vine greu, dar vor rezista, ei sunt singurul cuplu matur pe care îl cunosc. Maria? ah, Maria regizează cadre în care poate iubi în siguranţă, o fortăreaţă numai a lor, în care aproapele e prizonier, ea are relaţia perfectă, nu poate s-o rişte acordând celuilalt libertate. Iar Adriana trăieşte în propriul „castel de furie“, îşi interzice să iubească, se teme că cine iubeşte cel mai mult pierde cel mai mult şi ea nu-şi permite acest lux prostesc, căci are nevoie să-l învingă întâi pe celălalt pentru a-l putea iubi cu generozitate apoi, şi pierde, pierde invariabil, de fiecare dată.
Şi atunci, care e sensul privirii ăsteia? De ce rămâne ea absolută, de ce mi-e atât de necesară pentru a valida relaţia? În fiecare zi, o dată la zece ani, o dată în viaţă, ea trebuie să aibă loc pentru ca relaţia să aibă loc. Totul se întemeiază pe această privire tăcută, deschisă, pe această căutare frenetică a celuilalt, a tot ceea ce este fiinţa celuilalt…
Cine ştie de unde, abrupt, îi veni deodată în minte Fabian. Da, Fabian, ţi-l aminteşti? Fusese prieten cu soţul său în studenţie, se pregătea să devină preot, dar mulţi credeau că va alege mai curând viaţa monahală. Fabian evita să privească chipul fetelor. Când se întâlnea cu ei doi, îl privea doar pe Andrei, iar în faţa Alinei îşi pleca ochii. Gestul ăsta, îşi aminteşte încă limpede, îi procura unele din cele mai înfiorătoare stări şi se scutura câte o jumătate de oră de „efectul Fabian“ după o întâlnire cu el. Avea un fel de a evita să privească o fată încât aceasta devenea timp de o clipă nesfârşită încarnarea ispitei supreme a păcatului. Printr-un joc al întâmplării, Alina era tot timpul foarte decent îmbrăcată când se întâlneau cu Fabian. Iremediabil, el îşi ferea privirea. O îngrozea. S-a simţit uşurată când a aflat că se transferase la studii în alt oraş. Recent auzise însă că e logodit cu o fată de la bisericuţa din Haldeu. Părea incredibil.
Oare pe ea o privea?

Iertare

          Ieşi afară din biserică la mijlocul slujbei, nu mai făcuse de mult aceasta, dar efortul incredibil din ultima jumătate de oră de a se conţine o epuizase în aşa hal că vocea ei altădată caldă avea acum un tremur spart. Fabian nu era un băiat obişnuit, îşi dorea de soţie o „fată-fată“, cum îi visase bunica lui, iar Delia fusese într-o relaţie înainte de a-l cunoaşte. Nimic din înfăţişarea ori prezenţa ei nu trăda acest fapt, purta fuste lungi şi batic, venea zilnic la biserică şi participa la toate slujbele din cursul săptămânii. Avea un aer debordant şi copleşitor de boboc ce se deschide în primii săi zori către soare, dar Delia era o floare ruptă şi aruncată cât colo de un oarecare… Ezitase mult, mult până să-i spună lui Fabian povestea ei. Totul fusese atât de ciudat… În trecut, nu crezuse niciodată că s-ar putea îndrăgosti de un băiat de felul lui, şi mai probabil că nici nu luase act de prezenţa băieţilor de tipul lui pe lume, dar acum îi venea atât de greu să-şi imagineze un univers în care el nu exista, mai cu seamă să se imagineze pe ea într-o lume fără Fabian. El nu era deloc bigot, nebun, cum credeau mulţi, chiar dintre cei de la biserică, era doar suficient de sincer ca să se constate într-o relaţie de profundă dragoste cu Dumnezeu, relaţie care îl transforma pe Fabian în vasul arzător ce se făcea Deliei chemare nesfârşită, întocmai precum gâza e chemată de lumina flăcării, cu diferenţa că focul lui Fabian nu te ardea, ci te umplea şi pe tine de lumină, de mireasmă. Mireasmă de flori, de floare, Fabian în faţa ei, inima Deliei în sâni, în gât, în obraji. De unde apăruse? Se aşeză lângă ea pe băncuţă cu crinul alb în mână, de aici mireasma, un crin alb, gândi Delia, alb, ochii lui Fabian înlăcrimaţi în ochii ei, pomeţii ei înlăcrimaţi sub degetele lui, un crin între ei, cu petale înlăcrimate…
Nu va pleca.

          Şi în acel moment, exact la ora 18 şi 36 de minute, dacă cineva şi-ar fi putut dintr-odată extinde prezenţa în întreaga elipsă ce începe cu bisericuţa din Haldeu şi cuprinde în perimetrul ei apartamentele Alinei, Mariei şi Adrianei în drumul său înspre Gara Centrală, ar fi gustat din marea clipă astrală ce coborâse peste un orăşel cu străzi înguste, cuprinzând în simfonia sa panglica fină ce sclipea cu disperare între ochii lor, el într-un tren ce-l alerga înspre un Occident care strălucea a noroc şi a bunăstare, ea pe un peron ce o ţintuia într-o lume de concret şi de fără-de-el, dar panglica, panglica aceasta se întindea la nesfârşit şi promitea să ţină cât îi ţinea lumina privirii pe amândoi, fâşia de lumină dintre ochii lor, sub corul îngerilor ce cântau „Lumină lină“, de data aceasta altfel decât îl auziseră vreodată înainte, iar vocile ce coborau de deasupra candelabrului, de deasupra turlei bisericii, de deasupra norilor ajungeau cumva până în urechile inimilor lor, iar ei le auzeau cu ochii, alături privirea fixă ce se ţintuie pe sine într-un infinit de înstrăinare şi singurătate, cruzimea fără capăt a relaţiei dintre o femeie frumoasă şi oglinda sa, mirajul acelor false dedublări estetice şi puneri în abis, care, mai ales, dar mai ales, nu există; există doar un clar de solitudine, durerea sticlei ce pătrunde în carnea unei iubiri ai cărei ochi nu au gură, da, exact asta nu au, gură, dar dincolo e unitatea aceea a conexiunii ochilor ce precedă exploziei de împlinire, cu ochii lui trupeşti alunecând devotat într-ai ei, repetând pentru a doua oară azi o mişcare de o repetitivitate nesfârşită, de un adânc de dor străvechi de reîntoarcere în fiinţa celuilalt, şi apoi tăcerea infinită a intensiei unei priviri încărcate electric, cu ocazionale scurtcircuitări epidermice, dar, paradoxal, fără discontinuităţi, o privire ce vine de departe şi trimite mai departe, în dorul vertical văratic de a fi, oricum, tare frumos, dar chiar şi dincolo de el, de a fi tu însuţi uroboric prezent în clipa nesfârşită a primei priviri care validează toate privirile ulterioare, şi, în sfârşit, întâlnirea ochilor mediată de o floare, privirea îndreptată nu spre celălalt, ci în aceeaşi direcţie cu el, contopindu-te în corola de frumuseţe albă, să-l regăseşti pe celălalt mai intim, mai adânc al tău decât ai fi putut-o face într-o difazică, i-mediată relaţionare a ochilor.
Şi numai când umerii unui străin ce aleargă bezmetic pe peron rup panglica firavă dintre ochii lor, iar distanţa se interpune fulger între ei, numai atunci ochii Anei se ascund în conul de umbră ceţoasă de lacrimi, dar nu mai contează, căci el nu poate vedea la distanţa aceea, el vede numai statura ei neclintită, da, şi mâna ridicată doar până la brâu, şi exact în timp ce preotul dă binecuvântarea iar şuviţa unui breton prea lung adumbreşte o privire prea îndrăgostită, două perechi de ochi se întorc, cuminţi, către altar, fericiţi de-a fi fost împreună la slujba de seară, iar o femeie singură şi îndrăgostită îşi descoperă primul rid dedesubtul arcului sublim al sprâncenei într-o oglindă de o prea crudă claritate, iată-l, chiar sub arcada uşor vânătă, nu, nu simţea niciodată durerea în timpul certurilor dintre ei, oare se lovise de birou, nu-şi amintea s-o fi lovit chiar el, în timp ce altă femeie admiră claritatea diamantului delicat de pe mâna ce se odihneşte în mâna soţului care, e limpede, o iubeşte, doi tineri, pe o bancă în amurg de vară şi un crin alb între ei, ca o spadă… „Şi toate acestea – toate – scăldate într-o simfonie de tăcere. Dacă cineva e în stare să şi le imagineze, atunci aşa trebuie să şi le imagineze“, născu această frază cu o claritate de gând propriu o viziune în mintea Alinei. „O tăcere infinită. Doar n-ar fi, de altfel, nimic, dacă nu s-ar avea în faţă infinitul.“
Uşa se deschise şi Andrei păşi în cameră. Alina îi căută cu înfrigurare ochii. Gândul îi răspunse prompt, revelatoriu, ca o dulce sentinţă „Căci eşti aici, o, Daphnis, blând înflorind lumine!“ Andrei dădu mâna cu Tudor, acesta sări brusc în picioare de pe canapeaua pe care mai înainte stătea lungit, apoi se apropie de Alina: „Iartă-mă că am întârziat, am trecut întâi să-l las pe Raul acasă“ şi ochii lui venind de foarte departe, dar nu, n-am uitat, aceştia sunt ochii, îi mângâiară irisul egeu. Si apoi, în cascadă, ecoul aceluiaşi gând fulgurant:
„Domnul meu, nu băgai de seamă, visat-am c-ai plecat,
Cupa de lothos viu cititu-mi-a cum c-ai întârziat;
Ochii închişi nu-ţi văd pe prag condurii de argint
Dar pregătitu-ţi-am în iatac cald aşternut de hyacint“
Nu, niciodată n-ai plecat.