a22

Maşina de luptă a lui Gherasim Luca

Ştefan Bolea

„Gherasim Luca est un grand poète
parmi les plus grands: il a inventé un
prodigieux bégaiement, le sien.“
(GILLES DELEUZE)

          O veche legendă spune că regele Midas a urmărit multă vreme în pădure pe înţeleptul Silen, însoţitorul lui Dionysos, fără a-l putea prinde. Când în sfârşit Silen i-a căzut în mâini, regele 1-a întrebat care este pentru oameni lucrul cel mai bun şi cel mai prielnic. Demonul a tăcut, rigid şi nemişcat; până la urmă, constrâns de rege, a spus următoarele, izbucnind într-un râs strident: „Neam netrebnic şi muritor, fiu al hazardului şi al trudei, de ce mă sileşti să-ţi spun ceea ce nu e bine pentru tine să auzi? Ceea ce e binele suprem, îţi este inaccesibil: a nu te fi născut, a nu fi, a fi nimic. Binele imediat următor ar fi pentru tine… să mori curând!“

          Am putea numi, după Milan Kundera, punctul preliminar al studiului nostru insuportabila durere a existenţei. Extrasul din Naşterea tragediei (1872) rezumă principiul de funcţionare al nihilismului. Dacă viaţa este echivalentă cu durerea, anestezia morţii are valoare pozitivă. Binele suprem are trei faţete: „a nu te fi născut“ (să nu intri niciodată în uterul prefiinţial), „a nu fi“ (expresia sintetică a nefiinţei: să-l pui pe „a nu fi“ deasupra lui „a fi“ înseamnă să condamni pe vecie valorile vieţii; monologul existenţialist hamletian nici nu ar fi avut loc; din perspectiva lui „a nu fi“ (nicht zu sein), naşterea este singura crimă (Schopenhauer) şi moartea singura mântuire; „a nu fi“ prilejuieşte imperative gnostice: să nu generezi, sub orice circumstanţe; orice genitor este odios, ticălos, criminal (Cioran), „a fi nimic“ (de la nicht zu sein la nichts zu sein sau de la „nefiinţă“ la „neant“: fiinţa nimicului mi s-a părut întotdeauna – înainte de a fi o consemnare (me)ontologică – o revelaţie teologică; dacă nihiliştii ar avea o biserică, obiectul adoraţiei lor ar fi secundele sau poate eonii dinaintea Big-Bangului). Binele „imediat următor“ este „să mori curând“ (bald zu sterben). „Pe drumuri delirând,/ Pe vreme de toamnă,/ Mă urmăreşte-un gând/ Ce mă îndeamnă:/ – Dispari mai curând!“
Din punct de vedere nihilist, important nu e numai să mori, ci s-o faci cât mai grabnic. Pentru că existenţa are farmecul ei (numit de indieni maya), care te prinde în mreje şi care te poate transforma într-un serv. Mai mult, „adiaphoria“ nonexistenţei este de preferat dintr-un calcul – aşa-zis – raţionalist, pentru că atâta timp cât eşti în viaţă, vei plăti tribut în durere. Să fim atenţi: Silen ne spune că dăunează intereselor noastre să cunoaştem esenţa blestemată a existenţei. Cunoaşterea este o „fatalitate“ (Cioran), ignoranţa – „o binecuvântare“: „cel ce-şi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa“ (Ecl. 1, 18). Este bine pentru noi să nu ştim că nu trebuia să ne fi născut, să nu fi existat, că e preferabil să fim obliteraţi cât mai grabnic. Odată ce conştientizăm că la rădăcina vieţii stă chinul, toate bucuriile noastre sunt otrăvite de anxietate: ramurile pomului cunoaşterii sunt numai bune pentru a ne agăţa în ele ştreangul. Cunoaşterea este o maladie, dar dacă am fi ales calea ignoranţei, nu am fi ieşit nici până azi din creşa Eden, unde eram prizonierii „necesităţii naturale“ (Hegel): am fi rămas pe veci animale.
Pornind de la primatul nonexistenţei asupra existenţei, de la insuportabila durere a existenţei, sunt posibile cel puţin trei atitudini. Prima este cea a lui Schopenhauer – şi pe urmele sale, a lui Cioran –, care neagă viaţa şi pune accentul pe renunţare, pe incendierea voinţei, pe „repaosul“ nirvanei. A doua atitudine este cea a unui Nietzsche matur, care transgresează revelaţia nihilistă din Naşterea tragediei: „viaţa este un coşmar de care nu-mi este teamă! Este şi un vis frumos, să-l visăm mai departe“. Cu tot arbitrarul, cu toată contingenţa ei, cu toată mizeria, trebuie să trecem testul eternei reîntoarceri, trebuie să trăim această viaţă ca şi cum ne-ar fi hărăzit s-o repetăm la infinit.

Aţi zis voi unei plăceri vreodată — Da? O, dragi prieteni, atunci aţi zis Da oricărei dureri. Căci toate lucrurile sunt încopciate, împletite, îndrăgostite, – dorit-aţi voi cândva ca un acelaşi lucru să fie înc-o dată, aţi zis cândva: „îmi placi, o! fericire! Clipă, întoarce-te!“, atunci le-aţi vrut pe toate reîntoarse! – pe toate revenind, pe toate veşnice, pe toate-ncopciate, împletite, îndrăgostite, o! în felu-acesta voi aţi iubit lumea – voi,  înşivă-eterni,  voi  aţi  iubit-o  dintotdeauna şi-n eternitate: şi chiar durerii-i ziceţi: dispari, dar vino îndărăt! Căci plăcerea vrea – eternitate!

De la „nu“-ul declarat existenţei („mai bine ar fi să mori“) se trece la un „da“ spus chiar insuportabilei dureri a existenţei. De la nihilism pasiv se ajungem direct la antinihilism! Nietzsche ne sugerează că doar un supraom (metaforă pentru un existent care-şi pune viaţa în slujba excelenţei) poate accepta o viaţă care părea sinonimă cu suferinţa. Cum să înţelegem această idee nietzscheană din perspectivă existenţială? Cum s-o integrăm în viaţa noastră? Dilema nihilistă poate fi privită ca un conflict dintre Schopenhauer şi Nietzsche: dacă pentru Schopenhauer nonexistenţa este preferabilă existenţei (morţii, invitaţi să se întoarcă la viaţă, ar refuza, preferând somnul etern) – de altfel Cioran pledează o cauză similară –, pentru Nietzsche, viaţa, cu toată goliciunea, nonsemnificativitatea şi dezordinea sa, cu toată identitatea sa cu durerea, este preferabilă nefiinţei. Să remarcăm că trebuie să treci de tine însuţi ca să accepţi aşa ceva.
Mai este posibilă o cale, a treia atitudine, a treia soluţie la aporia nihilistă, la intuiţia caracterului coşmaresc al existenţei, la to be or not to be. Este calea lui Lautréamont, a lui Max Stirner, a lui Bakunin şi a lui Gherasim Luca. „Că-mi va fi dat să câştig o victorie dezastruoasă sau să sucomb, lupta, va fi totuşi frumoasă: eu, singur, împotriva omenirii.“ Când lupţi împotriva întregii umanităţi e ca şi cum ai lupta împotriva lui Dumnezeu: ne amintim onoarea samuraiului de fighting a losing battle (Robert Wicks), o luptă care nu ar putea avea ca deznodământ victoria. Existenţa este o losing battle, pentru că se încheie cu obliterarea ce are ca preludiu dezintegrarea („life is a process of breaking down“, cum spune F. Scott Fitzgerald), descompunerea şi umilirea noastră. Or, Lautréamont ne arată că trebuie să luptăm chiar dacă întreaga specie umană şi/sau divinitatea este împotriva noastră. Observăm că cea de-a treia cale, cea care face tranziţia de la nihilism la anarhism, ne învaţă că soluţia la aporia nefiinţei nu este renunţarea budist-schopenhaueriană sau transgresiunea supraumană nietzscheană (care are doar o aplicabilitate romantică, eroică, individualistă), ci declaraţia de război, crearea maşinii de luptă, sabotarea forţei netede deleuziene, crearea unei anomalii sistemice capabile să detroneze puterea hegemonică.
O declaraţie ce sintetizează genial filosofia anomaliei sistemice care hărţuieşte hegemonul este pledoaria pentru curaj, care trebuie să ne inspire la o „luptă pe viaţă şi pe moarte“ împotriva stăpânilor: „Ar fi prostesc să afirm că nu există puteri superioare mie. Doar că atitudinea pe care am s-o iau faţă de ele va fi [următoarea]: am să fiu inamicul fiecărei puteri înalte…“ (Max Stirner). Dacă creştinismul şi bunul-simţ ne îndeamnă să ne predăm atunci când suntem copleşiţi numeric, dacă toţi filosofii care se înclină în faţa atotputerniciei sistemului predică de fapt supunerea, Stirner, Lautréamont şi Luca cheamă la arme, atunci când latura represivă a hegemonului îşi pregăteşte tirul. Să fim înţeleşi, nu ni se promite victoria. Dimpotrivă, lucrurile se prezintă foarte prost. Cu toate acestea, vom muşca mâna care ne mângâie condescendent. Cel care nu luptă este la fel de scârbavnic ca omul care refuză confruntarea cu demonul său.
Dacă principiul anarhismului ne cheamă la lupta cu un adversar superior, la rezistenţa cu orice preţ, la fixarea maşinii de război pe frecvenţa sabotajului hegemonului, esenţa cea mai intimă a anarhismului constă în mesajul distrugerii creative. „Să ne încredem […] în Spiritul etern, care distruge şi anihilează, doar pentru că este izvorul incomprehensibil şi etern al vieţii. Pasiunea pentru distrugere este o pasiune creativă!“ (Sam Dolgoff, ed., Bakunin on Anarchy, 1971). Cum spuneam în altă parte, anarhismul este mijlocul prin care nihilismul devine pre-anti-nihilism, nihilismul este o propedeutică pentru propria sa distrugere. Distrugerea este creaţia dinaintea creaţiei. Nietzsche spune textual: „Putem distruge numai în calitate de creatori“.
A treia cale, a treia soluţie de ieşire din impasul nihilist, este deci o luptă împotriva speciei umane, mai ales o luptă împotriva umanităţii din noi (Lautréamont), o luptă împotriva Stăpânului (Stirner) şi o pledoarie pentru distrugerea creativă (Bakunin). Această triplă tendinţă o regăsim în arta poetică a lui Luca, Tragedii cari vor trebui să se întâmple (1933). Poemul este construit pe antiteza – mai întâi romantică, apoi lautréamontiană – dintre eu şi ceilalţi şi mizează pe înscenarea „apetitului distructiv“.

degetele mele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte gloanţe
au strâns cu putere gâtul alb de femeie
aşa cum poeţii vechi strângeau în obişnuitele lor accese de dragoste pentru natură
florile – oile – câmpul şi stelele
poeţii de azi, poeţii cu degetele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte
gloanţe
au fiecare acasă câte un gât alb de femeie care trebuie asasinat.

Atmosfera acestui poem este rimbaldiană, amintind de introducerea la Un anotimp în infern: „Într-o seară, mi-am pus pe genunchi Frumuseţea. – Şi mi-a părut că-i amară. – Şi am înjurat-o. M-am înarmat împotriva justiţiei“. Mai multe elemente din declaraţia lui Luca amintesc de „je me suis armé contre la justice“. Maşina de luptă a lui Luca mizează pe „degetele […] scurte ca nişte/ gloanţe“ şi pe „buzunarele noastre [ce] […] conţin pietre de toate mărimile“ (s.n.). „Florile – oile – câmpul şi stelele“ alcătuiau subiectul preferat al poeţilor de altădată, care executau un fel de „masturbare pastorală“; libidoul poeziei de avangardă s-a mutat însă în zona strangulării. Crima (ca metaforă pentru separaţie, ca declaraţie de independenţă) stă la originea poeziei moderne: este o „crimă“, de pildă, separaţia de părinţi din adolescenţă, la fel cum detaşarea şi dezavuarea iubirii romantice, „înjurarea frumuseţii“ şi „asasinarea gâtului alb de femeie“, în aceeaşi linie de argumentare, tot o „crimă“. De ce este poetul modern un asasin? De ce „florile, oile, câmpul şi stelele“ nu mai sunt nici necesare, nici suficiente? De ce se înarmează şi de ce strangulează cu degete „tremurătoare“ şi „scurte ca nişte gloanţe“? Poate pentru că separaţia asasinului, care se rupe de tiparul „chipului şi asemănării“, creează un fel de individ postuman, care nu mai poate găsi satisfacţie în cultura şi civilizaţia existentă, în conceptul strâmt de „umanitate“ (dacă supraomul este un post-om, omul pare a fi – de multe ori – un sub-om) şi, de aceea, inventează o altă cale, transgresivă şi anarhică, dincolo de narcoticul nihilismului pasiv sau al antinihilismului, o cale deschisă spre lupta împotriva omului şi a creatorului său şi spre mistica şi estetica distrugerii.
Asumarea criminalităţii poetului aduce cu sine un sentiment de putere şi o conştientizare a libertăţii: „Sunt liber“, „Acum fiindcă suntem liber…“ Apare contrastul dintre „noi“, „poeţii de azi“, şi ceilalţi, oamenii obişnuiţi, care întotdeauna vor alege – ca să amintesc o dilemă dostoievskiană – fericirea în dauna libertăţii:

Odată cu noi au ieşit să se plimbe şi alţi oameni pe marile bulevarde ale oraşului
ei au degetele albe şi grase ca nişte bucăţi de slănină, ei au degetele în buzunare
şi alături de ele, pe lângă ultima fotografie a iubitei, şi o batistă plină cu muci.

Atacul lui Luca împotriva celorlalţi, reprezentanţii mediocrităţii, conformismului şi – am putea induce – ai consumismului, se produce pe trei paliere: a) spiritul lor este flasc şi unsuros, în timp ce spiritul poeţilor moderni este erect („degetele […] grase ca nişte bucăţi de slănină“); ceilalţi sunt nişte produse în serie, care reflectă mai degrabă subumanitatea, sunt nişte „suflete moarte“ care trăiesc în incubatorul inconştiinţei-de-sine; b) dacă „noi“ suntem asasini, dacă „noi“ am strangulat sentimentalismul şi iubirea romantică, ceilalţi sunt prizonierii şi – am putea spune – servitorii erosului (poartă în buzunar „ultima fotografie a iubitei“); c) alături de portretul iubitei stă „batista plină cu muci“, care are două semnificaţii: iubirea este o întâlnire cioraniană între „două salive“, trăgându-şi absolutul din „mizeria glandelor“. Mai mult, celălalt este dezumanizat, „batista cu muci“ devenind cartea sa de vizită.
Din punct de vedere psihanalitic, această prezentare teratologică a celuilalt, care are degete „ca nişte bucăţi de slănină“ şi este substituit de o batistă „plină cu muci“, simbolizează atât anxietatea lui Luca faţă de celălalt (acea anxietate ce stă la rădăcina furiei), cât şi dispreţul său compensator. Ceilalţi ar putea fi o proiecţie a laturii inferioare a poetului, ar putea fi umbra sa, pe care trebuie s-o integreze în ansamblul personalităţii sale, ca să evolueze. O manifestare similară găsim – conform lui Jung – la Nietzsche:

El vorbea despre Da şi trăia un Nu faţă de viaţă. Sila lui de oameni, anume de animalul om, care trăieşte din pulsiune, era prea mare. El nu putea înghiţi broasca râioasă, pe care o visa adesea şi de care se teama că trebuie s-o înghită […] Această pulsiune, Nietzsche nu a trăit-o, anume pulsiunea animalică de viaţă. În ciuda grandorii şi a importanţei sale, Nietzsche a fost o personalitate morbidă.

Dar este greu să-l priveşti pe celălalt ca pe sine însuşi, de aceea separaţia lui Gherasim Luca are ceva romantic, demonic şi mizantrop (postuman). Pentru a ne accepta în totalitate, trebuie să înghiţim totuşi broasca râioasă!

Poeţii de azi, poeţii cu degetele tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte
gloanţe
poeţii cu pietre de toate mărimile prin toate buzunarele
trebuie să ştie că singura greutate e spargerea primei vitrine întâlnite pe marile bulevarde
fiindcă celelalte vitrine se sparg de la sine
după cum e de ajuns să stingi o singură stea ca pe urmă celelalte stele să se stingă de la sine

Aici ne amintim de tendinţa lui Bakunin care milita pentru creativitatea distrugerii. Pasul de la persona la individuaţie sau – în termenii lui Heidegger – de la impersonalul „se“ la autenticitate constă în „spargerea primei vitrine“. Vitrina, metaforă pentru consumism, capitalism, sistem, dar şi pentru propria reflecţie – un alter ego, o umbră, care trebuie depăşite –, este un obstacol în calea propriei eliberări. Trebuie să distrugem înainte de a ne crea pe sine; trebuie să (ne) distrugem tocmai pentru a ne crea pe sine.

Cer iertare pentru comparaţia cu steaua
poeţi,
e o amintire din vremurile de altădată
[…] Poeţii de azi, poeţii cu degetele
tremurătoare ca nişte plopi şi scurte ca nişte
gloanţe
pot azvârli cu pietre în comparaţia cu steaua
va fi poate prima vitrină pe care veţi sparge-o
şi celelalte vitrine se sparg de la sine.

Ca să spargem vitrina, ca să facem rană în inima sistemului, trebuie odată pentru totdeauna să renunţăm la „masturbarea pastorală“, la „vremurile de altădată/ când mă extaziam în faţa pomilor înfloriţi şi leşinam la fiecare răsărit de soare“. Avem nevoie de o nouă viziune şi de un nou vocabular, la fel ca neofitul care trebuie remodelat înainte de a intra în Proiectul Mutilare al lui Palahniuk. Prima vitrină spartă, cea care deschide calea de la impersonalitate la individualitate, de la rea-credinţă la autenticitate, de la distrugere la creaţie, este strangularea comparaţiei cu steaua. Poemul lui Luca începe cu asasinarea iubirii sentimentale şi se termină cu asasinarea unui anumit limbaj pastoral şi cosmologic, care – este aproape inutil s-o mai spunem – coincide cu omuciderea unui anumit mod de a fi, a unei distincte dimensiuni ontice. Iubita trebuie să moară, limba trebuie să dispară, omul de azi trebuie evacuat. Ce va rămâne? Poate doar „surâsul ce pluteşte peste peisaje nimicite“, Vorlust-ul apocalipsei experimentate de pe Planeta Melancholia.
Gherasim Luca alege a treia cale de soluţionare a conflictului nihilist dintre nonexistenţă şi existenţă, calea care duce de la nihilism la anarhism. Dacă Schopenhauer, tânărul Nietzsche şi Cioran sunt vrăjiţi de nihilismul pasiv al resemnării, de „budismul european“, de repausul nirvanei, dacă Nietzsche la maturitate alege demersul „creaţiei dincolo de sine“, care semnifică transgresiunea supraumanităţii spre antinihilism, Luca – împreună cu maeştrii anarhismului şi cu antecesorii suprarealismului – se orientează spre modalitatea mai practică şi concretă a luptei împotriva hegemonului şi a fiinţei umane corupte, mizând pe puritatea, frumuseţea şi creativitatea distrugerii.