a1

Însemnări pentru un eventual jurnal (III)

Ileana Mălăncioiu

          Comunicarea mea cu Marin Preda a început cînd eu abia debutasem, iar el ajunsese deja un clasic în viaţă, cu toate că era încă tînăr. Publicasem în revista „Argeş“ o tabletă intitulată Eu, Niculae al lui Moromete şi el a ţinut să-mi spună că i-a plăcut foarte mult şi să-mi mulţumească. Lucru la care nu m-aş fi aşteptat, pentru că la vremea aceea era lăudat de toată lumea bună. Întîmplarea a făcut ca ulterior să stau deseori alături de el la mult discutata masă din colţ, considerată după aşa-zisa revoluţie o mare favoare făcută celor trei, patru personalităţi ale vremii care mîncau îndeobşte la ea. Slavă Domnului că între timp totul s-a rezolvat, îmi spun; nu mai există nici masa aceea, nici Casa.
În tableta la care m-am referit identificam familia mea cu a Moromeţilor şi în cele din urmă spuneam că, după ce i-am citit romanul care l-a consacrat, aş fi vrut să-l opresc odată pe Marin Preda şi să-l întreb: de ce ne-aţi mutat în cîmpie, de ce m-aţi făcut băiat şi pe Bisisica de ce aţi făcut-o oaia năzdrăvană a turmei lui; vă spun că oaia aceea era, de fapt, un berbec, care m-a împuns şi mi-a lăsat un semn adînc în frunte, şi dacă nu mă credeţi vă arăt semnul. Dar nu m-am încumetat să-i pun nici o întrebare, fiindcă ştiam că Moromete răspundea ceva cu glas tare, dar în gînd spunea: Să se mire proştii!
Dacă unora le spunea aşa doar în gînd, fiului său Nilă, care îl va întreba de ce trebuie să taie salcîmul, îi va răspunde cu glas tare: „Într-adins, Nilă, îl tăiem, înţelegi? Aşa. Ca să se mire proştii!“… „Cum să se mire proştii?“ va întreba acesta, supărat că tatăl său nu vrea să ştie şi ce crede el despre ce a hotărît să facă. „Vrei să ştii în ce fel au să se mire proştii?“, continuă Moromete, „Să se uite şi să se mire pînă li s-o apleca“.
Deşi tăierea salcîmului – care a trebuit să fie vîndut pentru plata dărilor – are loc înainte de a se face ziuă, din cimitir se aud bocetele celor ce îşi pomenesc morţii. Cînd se trezeşte Paraschiv, care îl întreabă şi el pe un ton ameninţător de ce a tăiat salcîmul, Moromete îl pune să-l întrebe pe Nilă, că el ştie. Iar Nilă îl va imita pe tatăl său şi îi va răspunde: „Să se mire proştii!“, zîmbind nătîng la gîndul că a reuşit să-l prostească şi el o dată pe fratele său cel mare.
Scandalul declanşat de faptul că salcîmul tăiat nu ar fi fost al lui Moromete, ci al surorii sale Guica, mi-a amintit că şi în familia noastră au existat discuţii pentru pămîntul moştenit. Tata, care era cel mai mic dintre fraţii din a doua căsătorie a bunicului meu şi avea datoria să-şi îngrijească părinţii cînd n-au să mai poată munci, a primit o parte mai mare din grădina casei. După moartea bătrînilor, unchiul meu care se considera nedreptăţit băga caii noaptea să pască la noi, dar nu recunoştea lucrul acesta. Găsindu-i în grădina noastră, tata l-a prins pe cel mai frumos dintre roibii lui şi i-a tuns jumătate din coamă. Lumea din sat rîdea cînd îl vedea, dar mama se gîndea că nu rîde doar de calul sluţit, ci şi de noi, şi-i spunea tatei: Cu frate-tău ai avut ce-ai avut, dar bietul cal ce rău ţi-a făcut?! Ca să se răzbune, unchiul a cojit cireşul nostru cel mai mare şi mai roditor, spunînd că ar fi trebuit să fie al lui. Coama calului său a crescut la loc, dar cireşul acela, care făcea cele mai bune cireşe din lume, s-a uscat. În fundul grădinii mai era unul, răsărit întîmplător printre alţi copaci. Pe cîţiva metri din tulpină nu avea nici o creangă. Ca să ajungi la coroana lui, care nu era prea bogată, trebuia să iei cireşul în braţe şi să urci încet, cucerind centimetru cu centimetru. Eram singura care mă încumentam să fac lucrul acesta şi eram mîndră de mine, dar mîndria costă. După ce culegeam puţinele cireşe la care puteam ajunge, într-o oală de lut smălţuită, pe care o coboram cu o frînghie, ca să n-o sparg, îmi dădeam drumul în jos, pe tulpina aceea zgrunţuroasă. Pînă ajungeam la pămînt mi se cojea toată pielea de pe braţe. După ce mă chinuiam o vreme, îmi creştea alta la loc şi în anul următor eram gata să o iau de la capăt. Într-o seară, cînd m-am întors de la Cîmpulung, bătînd pe jos cei 9 km dintre liceu şi casă, tata a constatat că mă făcusem mare degeaba, fiindcă eram tot cu gîndul la cireşul acela, pe care mi-am lăsat mai multe rînduri de piele. Aşa că s-a hotărît să-l taie, înainte de a se lumina de ziuă, aşa cum a tăiat Moromete salcîmul, ca să poată fi cules pentru ultima oară fără să-l mai iau eu în braţe şi să mă caţăr pe el ca un băiat.
Scriind aceste note m-am gîndit cum spunea Alexandru George că doar celor născuţi la ţară, ca Eugen Simion şi ca mine, ne mai place Marin Preda. Sau că autorul Moromeţilor nu-i cunoştea pe ţărani. În ce mă priveşte, cred că e greu de presupus că i-ar fi cunoscut mai bine el, care-şi făcea un titlu de glorie din faptul că era bucureştean get-beget. Numai că ţăranii din Siliştea Gumeşti, vrînd să-l dea în judecată pe Marin Preda pentru că ar fi pus pe seama lor unele lucruri care nu s-au întîmplat în realitate, păreau să-i dea dreptate estetului Alexandru George. Dar, aşa cum spune Nicolae Breban, romanul e ficţiune. Chiar şi atunci cînd este autobiografic, aş adăuga eu. Fiindcă autorul nu poate lua nici întîmplările altora, nici pe ale sale direct din realitate, ca pe nişte felii de pepene, ci trebuie să le aştearnă cumva pe hîrtie. Din păcate, asta nu l-a împiedicat pe Ion Caraion să susţină că în Cel mai iubit dintrepământeni Marin Preda ar fi folosit viaţa lui şi că trebuia să primească drepturi de autor pentru acest roman. La rîndul său, Ion D. Sîrbu spunea că Victor Petrini a fost conceput după biografia sa, dar nu mergea atît de departe ca Ion Caraion, încît să creadă că romanul menţionat ar fi al lui. În accepţia sa, prozatorul ia de unde poate. Ca atare, nu-i reproşează lui Marin Preda decît faptul că, după tot ce i s-a întîmplat, eroul lui mai stă să se întrebe dacă l-a iubit sau nu l-a iubit vreodată Matilda. Cred că autorul romanului Adio Europa! nu şi-ar fi mai pus o întrebare ca asta, pentru că, după experienţa nefastă cu Matilda sa, el a avut norocul să dea peste o femeie ca Limpi, care îl face să reziste în Isarlîk, nu doar prin dragoste, ci şi prin umor şi prin tenacitatea cu care răzbate în pofida a tot şi a toate. Pe cînd cel mai iubit dintre pămînteni n-a avut şansa de a depăşi drama prin care a trecut şi a fost silit de împrejurări să constate că dacă dragoste nu e, nimic nu e.
Întîmplările relatate mai sus constituie încă o dovadă că e greu de spus cît e realitate şi cît e ficţiune într-un roman. Dacă mai era nevoie de o dovadă. Dar Nicolae Breban consideră că era, de vreme ce susţine că romanul e ficţiune, iar Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului nu e roman, fiindcă Marta Petreu vorbeşte despre părinţii ei. Bine, i-am spus eu, dar cu argumentul ăsta poţi nega orice romancier. Pentru că personajul principal din Moromeţii e tatăl lui Marin Preda, iar cel din Pădurea spînzuraţilor e fratele lui Liviu Rebreanu. Nu ai dreptate, mi-a răspuns interlocutorul meu, pentru că fratele lui Rebreanu şi tatăl lui Preda au fost doar modelele unor eroi de roman, pe cînd Marta Petreu scrie, la persoana întîi, chiar despre părinţii ei, cărora le spune mica şi ticu. Degeaba am încercat eu să-l conving că fetiţa prin ochii căreia e privită la început lumea din cartea Martei nu e autoarea, ci unul dintre personajele ei. Că, ulterior, aceleaşi lucruri vor fi văzute din perspectiva adolescentei, care se confruntă cu sora ei pentru a înţelege dacă părinţii lor erau chiar aşa cum îi vedeau ele în copilărie. Abia în cele din urmă avem de-a face cu eroina ajunsă la maturitate şi cu autoarea, care priveşte ca pentru ultima oară prăpastia căscată între părinţi, atît din cauza vremurilor străbătute, cît şi a faptului că tatăl său, Augustin, trecut la Martorii lui Iehova, aştepta venirea Apocalipsei, iar frumoasa ei mamă, situată la polul opus, ajunsese să-şi urască şi copiii – pentru că au fost făcuţi cu el – şi să se afunde astfel într-o singurătate soră cu moartea.
Neputînd accepta afirmaţia lui Nicolae Breban potrivit căreia Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului nu e roman – iar dacă nu e roman, nimic nu e – ultimul argument adus de mine în favoarea autoarei a fost faptul că volumul ei de proză aflat în discuţie a avut comentarii foarte bune în toată presa literară şi a fost considerat cartea anului.
Bine, dar în 2011 mi-a apărut şi mie o carte – a spus cu seninătate marele prozator şi cartea anului a fost cartea mea. Nicolae, tu eşti un clasic, am continuat eu, pe tonul cel mai convingător cu putinţă, acum nu discutăm despre tine, ci despre scriitorii propuşi pentru un premiu cu valoare simbolică, pe care, în treacăt fie zis, mă mir că Marta Petreu nu l-a primit încă, deşi are un raft de cărţi de mîna întîi. Din păcate, nu s-a lăsat convins, ci a luat-o de la capăt. Atunci aş fi vrut să-l omor, dar cred că a doua zi mi-ar fi părut rău. Pentru că oricît m-ar contraria uneori prin afirmaţiile făcute ori prin lipsa lui de umor, ştiu că este un prozator de care nu putem să facem abstracţie.
De ce am intrat totuşi cîndva în conflict cu Nicolae Breban?! Fiindcă l-am văzut pe micul ecran spunînd că el şi Nichita şi alţi prieteni ai lor ar fi luptat încă de la paşopt împotriva comunismului, pe cînd autorul Întîlnirii din pământurişi al Moromeţilor ar fi fost un conformist. Atunci mi-am amintit că, după ce el a dat declaraţii împotriva tezelor lui Ceauşescu la Europa Liberă, asumîndu-şi riscul de a pierde toate avantajele pe care le avea, iar apoi s-a întors în ţară, deşi nimeni nu mai credea lucrul acesta, conformistul de Preda i-a publicat romanul Îngerul de gips şi i l-a prezentat la librăria editurii Cartea Românească. Or, aşa cum avea să spună mai tîrziu şi Paul Goma, într-o intervenţie din presă scrisă în apărarea lui Breban, atunci n-au fost alături de acesta marii săi prieteni de pe vremea cînd era în CC, ci cîţiva mai mărunţei. Adică viitorul disident şi soţia sa, Ana Goma, eu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu şi Daniel Turcea.
Dacă Preda s-ar fi putut apăra singur n-aş fi intrat într-o polemică, în care, după cum era de aşteptat, s-a ajuns la lucruri neplăcute, pentru ambele părţi. În ce mă priveşte, m-am străduit totuşi să nu folosesc nici un cuvînt de care ulterior să-mi fie ruşine. În schimb distinsul prozator nu s-a sfiit să spună că stilul meu ar fi grosolan şi să semneze: Academician Nicolae Breban. Cu toate astea, atunci cînd Uniunea Scriitorilor a publicat acel comunicat nedrept împotriva lui, în care era acuzat că ar fi colaborat cu Securitatea ca poliţie politică, fără să prezinte argumente demne de a fi luate în considerare, mi-am spus că o polemică îi priveşte în mod special pe cei care intră în ea, dar un comunicat dat împotriva unui mare scriitor priveşte întreaga noastră breaslă şi nu trebuie să trecem peste el ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Şi nu mi-am spus asta doar în gîndul meu, ci şi într-o conferinţă de la Casa Pogor, care întîmplător fusese programată chiar în săptămâna aceea. Faptul că o personalitate cu acoperirea morală a lui Alexandru Zub a înţeles de ce am renunţat la ideea de a vorbi despre poezie în contextul dat, pentru a-mi spune părerea despre ce s-a întîmplat, m-a bucurat foarte mult. Dacă anticomuniştii de după căderea comunismului prezenţi la acea întîlnire au fost contrariaţi de atitudinea mea, Nicolae Breban, care întîmplător se afla la Iaşi, pentru a participa la zilele Convorbirilor literare, a fost de-a dreptul şocat. Deşi nu avea de ce. Fiindcă nici atunci cînd am polemizat cu el nu i-am negat valoarea, ci dimpotrivă.
Ulterior, am constatat că şi Ion Vianu, ale cărui opinii contează foarte mult pentru mine, a ţinut să spună: nu mizaţi pe participarea mea la linşarea lui Breban. Nu oriunde, ci în revista 22, care era pregătită să dea semnalul pentru linşaj.
Dar, vorba lui Marin Preda, viaţa e ca o pradă, şi nu am nici o îndoială că ştie şi Nicolae Breban lucrul acesta şi că atîta timp cît va trăi va face tot ce poate pentru a se apăra. În ce mă priveşte, simt nevoia să mă opresc încă o dată asupra excelentei cărţi de publicistică a lui Marin Preda, la care am ajuns întîmplător. O iau din raft şi citesc dedicaţia: „Domnişoarei Ileana Mălăncioiu, Semisinistrată, îi urez un cutremur sufletesc urmat de fericire şi succes, Marin Preda, Mai 77“. Cuvîntul „Domnişoarei“ pare rămas din altă epocă, dar nu e folosit întîmplător. După ce am publicat volumul Crini pentru domnişoara mireasă, în zilele cînd era bine dispus, ori cînd nu-l contrariam prin ceva, Marin Preda îmi spunea: Domnişoară cu cărare. „Semisinistrată“ se referea la faptul că după cutremurul din 4 martie, calcanul de la sediul Ministerului Învăţămîntului de pe strada Nuferilor se deplasase cu vreo 20 de centimetri şi exista pericolul să cadă peste camera mea, situată la etajul întîi al clădirii de alături. Întrebînd pe cineva din comisia înfiinţată pentru evaluarea dezastrului dacă surparea acelui calcan ar putea dărîma acoperişul, mi-a răspuns: Nuuu… Apoi a adăugat: zidul ăsta cîntăreşte cîteva tone; în caz că se prăbuşeşte, face praf toată casa. Vreme de două luni, cît am stat sub acea ameninţare, Preda încerca să mă liniştească spunîndu-mi că unda seismului care a trecut pe sub camera mea a trecut şi pe sub biroul lui de la Cartea Românească, însă el crede că zidurile crăpate n-au să se prăbuşească. Cît despre succes, pot spune că mi-l dorea în mod sincer. Pentru că, la volumele Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, Dostoievski, Kafka) şi Sora mea de dincolo, a cerut, din proprie iniţiativă, să-mi fie mărite tirajele, considerînd că se adresează unui public mai larg decît cel format îndeobşte din cititorii de eseuri şi de poezie.
Dar să trecem peste aceste explicaţii cu privire la dedicaţie şi să ne amintim că, în deschiderea volumului Viaţa ca o pradă, Marin Preda făcea mărturisirea că aventura conştiinţei sale a început într-o zi de iarnă, cînd o anumită întîmplare l-a făcut să înţeleagă deodată că există. Rememorînd acea întîmplare spunea că în casă erau mai mulţi oameni care se uitau la el şi parcă îi spuneau cu ostilitate: „Te vedem, eşti de-al nostru, dar ce faci?“. Şi atunci a auzit o voce: „Lăsaţi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta“. Iar faptul că omul care rostise aceste cuvinte, în loc să-i smulgă cu forţa pîinea pe care o avea în braţe, aşa cum ar fi făcut altcineva, i-a mai întins încă una l-a trezit ca dintr-un somn. Atunci a pus înapoi pîinea pe care o luase instinctiv de pe masă şi toţi au început să rupă din ea şi să mănînce.
Întîmplarea relatată mai sus mă face să mă gîndesc că dacă la acel Crăciun la care eu am pus mîna pe una din urechile porcului, aflate pe masa noastră din bucătărie, mi-ar fi spus cineva: ia-o şi pe asta, poate că aventuraconştiinţei mele ar fi început şi s-ar fi încheiat la fel cu a lui Marin Preda. Dar mie mi-a fost smulsă prada din mînă după ce dădusem gata o bună parte din ea. Or, asta face ca urechea cealaltă a porcului să-mi apară şi acum în faţa ochilor de parcă ar fi rămas încă vie şi după ce a fost făcută piftie.