a17

Declanşarea Primului Război Mondial sau abandonul clarviziunii

Damian Hurezeanu

          Dincolo de orice conexiuni, declanşarea Primului Război Mondial pe temeiul atentatului de la Sarajevo, soldat cu decesul prinţului moştenitor al Austriei, Franz Ferdinand de Habsburg, şi al soţiei sale, a fost, din partea împăratului Franz Iosif, o stupiditate.
Nu spun că între cele două blocuri politico militare – Antanta (Tripla Înţelegere) şi Tripla Alianţă – nu existau controverse şi contradicţii; nu spun că în orizontul istoriei mondiale ele nu ar fi dus la izbucnirea unui război.
Blocurile politico militare din Europa se definiseră. Motivele adversităţii se profilaseră de mai multă vreme. Istoria rostogolea aceste adversităţi, care lansau, nu o dată, semnale.
În esenţă, ele traduceau, pe de o parte, neîmpăcarea Germaniei cu condiţia ei de putere mondială încorsetată de puterile Antantei spre a accede către un alt statut, eventual dominant, în acord cu energiile şi potenţialităţile sale militare, economice şi spirituale, şi Tripla Înţelegere, în care fiecare beneficia fie de uriaşe teritorii coloniale, fie de imensitatea unui imperiu care aglutina popoare şi teritorii peste cele care îi aparţineau, prin succesiva extindere peste şesurile infinite de la Pacific până în creasta Carpaţilor.
Geografia şi trecutul ţinuturilor peste care se întinsese Rusia erau parcă o invitaţie la extindere: fără graniţe despărţitoare muntoase, fără populaţii de mare densitate, fără blocaje maritime. Rusia s a edificat prin neîngrădirea extinderii de către adversari puternici şi prin incluziunea în spaţiul civilizaţiei europene iniţiată şi promovată energic de ţarul Petru cel Mare.
S a construit fiind însă prevăzută cu o particularitate semnificativă: ea a conservat structura politico militară a autocraţiei ţariste, înlesnită şi de ambiguitatea comportamentului forţelor burgheziei şi al altor pături mijlocii ale populaţiei. Acestea au acceptat convieţuirea cu autocraţia, datorită faptului că erau, pe ansamblu, încă insuficient de puternice, iar, pe de altă parte, pentru că ţarismul le asigura predictibilitatea unor condiţii şi unor venituri confortabile. Burghezia şi liberalismul din Rusia nu au devenit, astfel, forţe autentic transformatoare, revoluţionare.
Pe acest fundal s a dezvoltat structura social democraţiei revoluţionare conduse de Lenin, care a reuşit, în contextul crizei social politice din vremea Primului Război Mondial şi al spiritului de revoltă al ţărănimii – tradiţional în Rusia –, răsturnarea revoluţionară din 25 octombrie (7 noiembrie) 1917. Revoluţia din Octombrie a marcat întreaga evoluţie ulterioară a istoriei, din interiorul şi din afara Rusiei, până la prăbuşirea eşafodajului sovietic în Europa, inclusiv în nucleul central al acestuia.
În construcţia blocurilor politico militare de la sfârşitul secolului al XIX lea şi începutul secolului al XX lea, tocmai veriga sa cea mai slabă – Austro Ungaria – a adoptat iniţiativa declanşării Primului Război Mondial.
Sigur, era o chestiune de orgoliu şi de prestigiu. Este însă surprinzător cum un împărat vârstnic, cu o experienţă de peste şaizeci de ani de domnie, să accepte varianta conflictului militar, despre care ştia că nu se va limita la litigiul dintre Austro Ungaria şi Serbia.
Cercurile politice austro ungare au urmat cu o obtuzitate inexplicabilă verdictul dictonului: „Decât o grozăvie fără sfârşit, mai bine un sfârşit groaznic“. Este drept, nu toate cercurile politice (mai ales politicienii lucizi maghiari) înclinau spre declanşarea războiului. Acestea au căutat să tergiverseze confruntarea, admiţând că ea nu se va limita la triunghiul local Serbia Austro Ungaria.
Şi, în adevăr, mecanismele înfruntării decisive a celor două alianţe globale au intrat, parcă la un semnal, în funcţiune. Nu cred că a fost o patimă a declanşării iminente a războiului. A fost o precipitare emoţională a situaţiilor. Una a potenţat o pe cealaltă, până s a ajuns la transferul lor din adversităţi punctuale într o conflagraţie mondială, având în epicentru tocmai Marile Puteri ale lumii, grupate toate geografic în Europa. Cu excepţia Statelor Unite, bineînţeles, a căror antrenare în război a decis, după părerea mea, soarta acestuia.
Tălmăciri privitoare la direcţia deznodământului au fost multe. Grupările radical naţionaliste din Germania au văzut cauza esenţială a prăbuşirii acesteia în propaganda cercurilor antinaţionale de stânga, care a slăbit coeziunea interioară a poporului şi hotărârea forţelor militare în a şi concentra energiile pentru impunerea păcii victorioase.
Nimic nu se putea descifra de pe teatrele de operaţii şi nimic nu anunţa că războiul va dura atâţia ani, va secătui popoarele europene, şi nu numai, de imense bunuri materiale, va face hecatombe de morţi şi de răniţi.
O previziune zguduitoare asupra evenimentului a făcut, la începutul lui, Take Ionescu. El a atras atenţia, într un discurs celebru, că războiul, abia început, va istovi societăţi şi popoare, iar în urma lui va avea loc „o cascadă de tronuri“.
Aşa a fost. Primul căzut, e drept acasă la el şi aflat încă pe tron, a fost regele Carol I, răpus de o boală mai veche, dar agravată de frământările şi zbuciumul de la începutul războiului. A încetat din viaţă, cum ştim, în septembrie 1914. A urmat împăratul Austro Ungariei, bătrânul Franz Iosif, la 1916; în martie 1917 a fost silit să abdice împăratul Rusiei, Nicolae al II lea; în noiembrie 1918 a abdicat împăratul Germaniei, Wilhelm al II lea, şi a renunţat la tron Carol I al Austriei. Premoniţia lui Take Ionescu s a împlinit cu asupra de măsură.
România a intrat în război, cum ştim, în august 1916. Scrierile străine abia dacă rezervă câteva rânduri privitoare la prezenţa României în război. O Istorie ilustrată a Primului Război Mondial, relativ recentă, având ca autoare pe Antonella Astori şi Patrizia Salvadori, aminteşte doar data intrării României în război – 27 august 1916; „o hotărâre catastrofală pentru ţară şi pentru Antantă“, ne spun autoarele (op. cit., Bucureşti: RAO, 2005, p. 97). Mai întâlnim în această carte ilustrată menţiunea că mareşalul Falkenhayn a înfrânt România în douăzeci de zile!
Cam puţin şi, până la urmă, cam nedrept!
Problemele Războiului Mondial nu se pot diseca în cuprinsul însemnărilor de faţă.
Totalul faptelor şi al aspectelor pe care le implică relaţia România – Primul Război Mondial ne cere, pentru adevărul istoriei, să spunem: România a fost slab, insuficient şi prost înarmată la intrarea în război. Situaţia se explică nu doar prin indolenţa cercurilor conducătoare ale ţării. Neajunsul este de adâncime şi ţine de precaritatea dezvoltării economice a ţării în epocă.
Misiunea generalului Berthelot, în a doua fază a războiului, a jucat un rol foarte important în reorganizarea armatei, în echiparea ei tehnică şi militară, în generarea unei noi stări de spirit la nivelul conducerii şi al comandamentului militarilor români. Nu a fost o misiune de convorbiri şi protocoale, ci una de implicare, de analiză, de susţinere efectivă, inclusiv prin dotarea armatei noastre cu armament şi tehnică de luptă trimise din Franţa, la insistenţele generalului Berthelot.
Evident, teatrul de operaţii pe aliniamentul Siret Suceava nu s a aflat doar în seama armatei române. Erau amplasate acolo şi destule unităţi militare ruseşti. În raza operaţiilor Mărăşti Mărăşeşti s au aflat, cel puţin la început, însemnate asemenea formaţiuni.
Istoriografia română când ţine să le menţioneze, supralicitând chiar, când le uită cu totul!
Meditaţia asupra războiului – în perimetrul său românesc – cere să evaluăm participarea ţărănimii îmbră-
cate în haine militare, ca o componentă covârşitoare a efectivelor de război. Nu discut aici aspectele concrete ale evenimentelor. În privinţa războiului ca destin, maniera în care ţărănimea priveşte un asemenea eveniment se poate însă discuta îndeajuns, şi este nevoie să se discute. Altfel nu vom descifra din plin nici acest război, nici şirul tuturor războaielor prin care a trecut poporul nostru, chiar dacă hotărârea asupra participării sau neimplicării în război, a retragerii sau şederii neclintite pe poziţie nu a aparţinut niciodată mulţimilor ţărăneşti. Cu excepţia, bineînţeles, a momentelor în care ţăranii şi au făcut ei înşişi istoria lor: la 1784-’85 sau 1907!
Către sfârşitul anului 1917 s au reaprins unele speranţe în cercurile militare germane asupra câştigării războiului, odată cu izbucnirea revoluţiei în Rusia şi, mai ales, cu încheierea Tratatului de pace (martie 1918) cu Rusia sovietică. Leon Troţki, trimis la Brest Litovsk ca negociator, era, în sine, împotriva încheierii unui asemenea tratat oneros. Lenin i a pus însă alternativa: „Închei pacea acum sau vei fi demis!“ Până la urmă a trebuit să execute directiva şi să semneze tratatul. România rămânea astfel absolut descoperită şi singură în faţa ameninţării germane. A trebuit să semneze şi ea un tratat dur la Bucureşti.
Între timp, comandamentul german a transferat trupe de pe frontul de răsărit pe cel de apus, principalul teatru de operaţiuni.
Speranţa într o victorie rapidă nu s a împlinit însă. E greu de spus dacă transferul trupelor germane din Răsărit a fortificat frontul împotriva aliaţilor francezi şi englezi ori a multiplicat stările de spirit defetiste de care acestea se contaminaseră pe frontul de răsărit. Fapt este că aceste stări de spirit s au accentuat, fiind intensificate şi de mişcările radicale socialiste şi procomuniste din Berlin şi din alte oraşe. Dar cauza principală a prăbuşirii frontului german a fost, cum am amintit mai sus, intrarea S.U.A. şi a Canadei în război, alături de aliaţi, împotriva Germaniei.
În rândurile armatei austro ungare defetismul se accentuase încă înainte; la fel şi în rândurile armatei bulgare. Se urmărea bulversarea lor. Pe acest fond, a acceptat o pace necondiţionată şi comandamentul militar german, care conducea, de fapt, Germania.
Aliaţii au impus Berlinului o pace dură, poate excesiv de dură. În retortele ei s a hrănit spiritul revanşei şi, pe fondul unei crize economice neobişnuit de puternice, s a deschis calea spre instaurarea dictaturii naziste, avându l în frunte pe Adolf Hitler. Un exaltat al ideii măreţiei germane, un însetat de revanşă, un antisemit fără limite şi un nestăpânit în năzuinţa de a asigura Germaniei spaţiu vital, care i făcea cu ochiul din întinderile nesfârşite ale Rusiei, aflată, în plus, şi sub un regim politic inadmisibil pentru Hitler, dar şi pentru cercurile liberale europene.

          Primul Război Mondial a creat o deschidere remarcabilă, naţională, socială şi politică, în istoria României.
Pe plan naţional a adus o dublă unire cu ţara: a Basarabiei şi Bucovinei, în răsărit, prin ocuparea şi apoi prin afirmarea unor mişcări naţionale în aceste provincii, apoi, în decembrie 1918, a Transilvaniei.
Războiul Crimeei, în 1854 1856, apoi războiul ruso româno turc în 1877 şi, în sfârşit, Primul Război Mondial au creat, fiecare, conjuncturi favorabile care au permis, pe valul unor mişcări naţionale, două uniri ale românilor în jurul nucleelor statale tradiţionale, precum şi dobândirea independenţei ţării, devenită reală, după 1859, dar blocată o vreme de adversitatea Turciei.
Războiul şi Pacea de la Versailles (Saint-Germain, Neuilly şi Trianon) au fost, cu siguranţă, momentul de glorie în istoria României. Ţării i ar fi trebuit probabil o sută de ani pentru a moderniza economia, a implementa funcţionarea unui autentic regim democratic, pentru a promova o politică naţională către minorităţi aptă să tempereze tensiunile printre acestea, ca şi pe cele revizioniste din afara graniţelor ei. Observaţia unui om politic al vremii este plină de adevăr: România avea doar Marea Neagră vecin agreabil. Mai era Iugoslavia, dar nu hotărâtă să militeze activ pentru interese în care nu era intens implicată.
Evenimentele s au precipitat însă în cascadă în sens nefavorabil atât României, cât şi întregii Europe: la începutul anilor 1930, continentul european, ca de altfel ansamblul economiei mondiale, a fost lovit de o criză economică devenită reper pentru efectele ei devastatoare în Europa şi America de Nord; s a dezlănţuit apoi politica revanşardă fascistă, iar principalii aliaţi ai României – Franţa, Cehoslovacia şi, eventual, Polonia – au fost loviţi vital; în sfârşit, U.R.S.S. (Moscova nu a semnat Tratatul de pace de la Paris) privea avid spre Basarabia, considerând că România a obţinut o profitând de o conjunctură favorabilă, iar nu pe căi corecte.
În 1939 Germania a dezlănţuit al Doilea Război Mondial. Repercusiunile lui asupra României au fost dure: în câteva luni România a pierdut aproape o treime din teritoriu şi o treime din populaţie, s au prăbuşit pilonii regimului liberal, s a instalat o dictatură regală de operetă, iar apoi una, pe bune, a generalului Antonescu. A urmat războiul (în două faze), instalarea regimului comunist, cu transformările previzibile prin însăşi esenţa viziunii sale, dar şi cu însemnele propriei fantezii, ajungând la regimul cultului personalităţii, la căutările intense ale creşterii producţiei industriale şi înnoirii oraşelor. Şi aşa, peste 43% din populaţia ţării trăieşte încă şi azi la ţară.
Colectivizarea agriculturii a făcut din ţărănime o adversară a regimului, iar din păturile avute şi evoluate intelectual, forţe inaderente la noul regim.
A venit, în sfârşit, după 1989, aşa zisa tranziţie. S a irosit, s a distrus sau volatilizat cea mai mare parte a bunurilor industriale, silvice şi naturale ale ţării.
Tranziţia, modernizarea, postmodernizarea, integrarea europeană sunt perfect rezonante zicalei româneşti: „Dumnezeu îţi dă, dar în traistă nu ţi bagă“. Istoria hedonismului şi a individualismului nu va suplini niciodată istoria raţionalismului, a ordinii şi a conştiinţei datoriei.