a15

Portret Grigore Arbore

Mircea Popa

          Miercuri, 15 aprilie a.c. a avut loc la Universitatea „Babeş Bolyai“ din Cluj Napoca ceremonia acordării titlului de doctor honoris causa unuia dintre scriitorii şi importanţii oameni de cultură pe care i mai avem în străinătate, respectiv poetului, traducătorului şi specialistului în istoria artelor din Italia, Grigore Arbore Popescu. Născut la 11 iunie 1943 în comuna Petroşiţa de lângă Ploieşti, el urmat studiile liceale la Târgovişte, optând să şi continue studiile superioare la Facultatea de Istorie din Cluj, unde a urmat primii doi ani de studii, după care s a transferat la Bucureşti, la Secţia de istorie veche şi arheologie. Şi a completat studiile la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu“, beneficiind şi de un stagiu de specializare de doi ani (1973-1975) la Pisa în istoria artelor, devenind, alături de Ieronim Stoichiţă din Elveţia, cel mai reputat istoric al artelor originar din România din câţi trăiesc astăzi în mediul occidental de cultură. La absolvire, a lucrat în capitală în presa culturală, părăsind ţara în 1987, spre a se stabili în Italia, unde a lucrat la Consiglio Nazionale delle Ricerche, colaborând cu mai multe universităţi din zona de nord, lombardă, cu studii care i au adus o unanimă recunoaştere. A lucrat la Pisa, apoi la Milano şi Veneţia, funcţionând din 1991 ca superexpert, apoi director tehnic la CNR al Italiei, primind numeroase distincţii din partea statului italian, cum ar fi acelea de Cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Italia (1982). Anul trecut, Muzeul de Artă din Cluj Napoca l a sărbătorit la împlinirea vârstei de 70 de ani, ocazie cu care a lansat una dintre frumoasele sale cărţi, Iisus între cei doi tâlhari.
În discursul său de răspuns la Laudatio făcută de acad. Marius Porumb, Grigore Arbore Popescu a rememorat anii săi de studii clujene, amintind, printre altele, faptul că debutul său poetic a avut loc în 1960 în ziarul Făclia din Cluj, unde redactorul Teofil Bălaj i a propus ca în locul numelui comun de Popescu să l adopte pe acela literar de Arbore. Acceptând, tânărul poet l a păstrat în continuare şi la debutul din Luceafărul din 1963, şi la volumul din colecţia „Luceafărul“, Exodul (1967). De atunci, volumele sale s au înmulţit, lista sa de lucrări înregistrând titluri precum: Cenuşa (1969), Auguralia (1972), Poeme (1974), Averse (1976), Stolul de argint (1979), Retrageri (1982), Din toate părţile (1984). E vorba, după cum se poate vedea, de o activitate poetică intensă, şi chiar dacă omul de ştiinţă şi specialistul a început să prevaleze în activitatea sa, totuşi frecventarea muzei poetice a rămas o trăsătură distinctă a modului său de a exista spiritual în lume. Tocmai de aceea ne am propus să întreprindem în cele ce urmează popasul de faţă.
Ceea ce izbeşte de la bun început în poezia lui Grigore Arbore este puţina sa aderenţă la lirismul practicat îndeobşte în anii debutului, cu vizibile deosebiri chiar faţă de unii dintre colegii săi de generaţie, cum ar fi Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag sau Ana Blandiana, ba chiar am putea spune, ruptura evidentă de această poezie, separarea ostentativă faţă de fluxul general al poeziei practicate atunci, refuzând exuberanţa şi vitalitatea existenţială, proslăvirea omului socialist sau preeminenţa sentimentului patriotic, printr o retranşare vădită într un orizont poetic intelectualist, expresionist, evazionist, ermetic, de sorginte livrescă, clasicist parnasiană. Tânărul poet reînvia tradiţia odei, epistolei, scrisorii, imnului etc., cu toată încărcătura lor de solemnitate şi retorică adiacentă, trimiţând spre zariştea unei atmosfere atemporale, a unui tumult geologic nedefinit, pândit de cataclisme şi spaime ancestrale. Poezia lui nu lasă deloc sentimentul unei împliniri virtuale, nici bucuria expansivă a unor trăiri miraculoase, ci, dimpotrivă, proiectează asupra existenţei expresia unei neîmpliniri permanente, a unei temeri, a unei stări de disconfort. Iată, de pildă, o strofă din paginile volumului de debut, Exod, titlu şi el în vădită disonanţă cu celelalte care apăreau atunci: „Bat clopotele a primejdie din patru orizonturi,/Convoaie vin şi pleacă şi nimeni nu deschide./ Sub ziduri focuri paşnice şi turme se rotesc/Şi cresc livezi în juru mi cu ramurile vide“ (Asediata cetate). Şi în alte poezii, întâlnim metafore ale stingerii şi primejdiei: „stele stinse şi păduri pustii“, „gheaţa deasă şi neprimitoare“, „aspra nvolburare“, „cruci surpate“, „cale neguroasă“, „împietrită melancolie“, „Tăiem fântâni şi grote unde ne prăbuşim singurătatea“ etc. Nu există în întreg volumul o cale de comunicare cu semenii, o zare de optimism, un sentiment de colectivitate glorioasă. Dimpotrivă, poetul apelează la sintagme care trimit la o altă stare a fiinţei: „umblăm spânzuraţi“ „implacabil destinul ne ajunsese“, „soare greu“ („Astăzi un soare greu se lasă peste culmi/ şi o pasăre bolnavă de dorul depărtării“), „privighetorile înnebunesc în cer“ etc. În câteva poezii apare cuvântul „vid“, în altele „tăioasele singurătăţi“ sunt mereu prezente, încât ai impresia că înaintăm într o lume bântuită de rele, care reface ţipătul visceral din volumele lui Blaga din ultima sa etapă, Corăbii de cenuşă şi Vârsta de fier. Aceeaşi lume lipsită de orizont, acelaşi frison de spaimă abisală: „Tristeţea mea e că nu pot să stărui/De a pururi călător prin acea clipă./Bătând un vânt grozav, neostenit şi nobil/A nstrăinat lumina din lumină“ (Ca pe un scut). Atmosfera aceasta opacă şi aseptică, am spune, este menţinută şi în cel de al doilea volum, Cenuşa (1969), încât ne mirăm chiar că cenzura nu a funcţionat deloc în cazul său spre a l obliga să scrie ode închinate patriei. Pentru un poet care proclamă „Se prăbuşeşte din nou planeta n asfinţit“ (Prin ziduri), că „pătrund în case şerpii“, că „Ziua e strânsă n cearcăne de piatră“, că „somnul groazei [e] incizat pe sternul înfierbântat“, că „vocea beznei se ncordează/molatecă vibrând în încăperi“, sentimentul general pe care îl degajă este unul al unei maxime neîmpliniri, al plonjonului într un timp revolut, nesigur, ameninţător: „Iarăşi bufnesc prin păduri avalanşe de platină“ (Iarăşi). În acest registru sumbru, după Cenuşa urmează la rând Averse (1976), după ce în chiar poezia cu care deschidea volumul Poeme, proclama anxios: „O noapte nouă urcă hăituind“ sau „Un vânt zăngănitor/umblă decapitat pe coasta tracă“. Atrag atenţia cititorului precum că citatele alese nu sunt căutate de mine cu lumânarea, ci ele se pot întâlni la tot pasul în poezia lui Grigore Arbore, definind o stare de spirit, un mod de a fi cu totul altfel decât corul general al simţirii şi poeziei triumfaliste. Aici la Dunăre şi Carpaţi, sugerează poetul, viaţa are un aspect vetust, anacronic, dominat de relicvele unui trecut instabil, supus la mari primejdii şi ameninţări: „Cât de departe este tărâmul/ unde cuvintele se refuză. Din cerul lui/ nouri de zburătoare obscure/cad în falduri deasupra campanilelor“ (Cât de departe…). Aici „bivoli uriaşi răvnesc în codrii străvezii“ şi „Un trandafir delirează sub portalul traversat/de corăbi însingurate“ (Din spini şi rouă…). Poezia sa face trimitere la un ev scufundat, de mult apus, un ev în care războaiele şi cataclismele sociale ţintuiau populaţia într o stare primitivă, exasperantă, captivă, într un timp aluvionar, anacronic. În poezia sa nu prea e vorba de sentimente, trăiri şi participări la un timp anume, ci doar de elemente telurice, de inundaţii, de ploi şi vânturi vijelioase, de ierni scitice de tip ovidian, de destrămări şi dureroase declinuri. E o poezie arheologică, punând în mişcare un verb văituit, amorţit, fără clorofilă, inert, aglutinând simbolurile decepţiei şi stării de insecuritate. Cea dintâi calitate a acesteia este intelectualismul, starea de meditaţie, nevoia de confesiune, de denunţ al unei torpori psihice, prelungite, de notaţie a unor împrejurări defavorabile destinului uman, aflat mereu în convulsie, în stare critică, prin cultivarea voită a obscurităţii şi a unui permanent eşec. Elemente livreşti, de cea mai diversă factură: reziduuri clasiciste, simboliste, expresioniste, trimiteri la poezia blagiană sau argheziană, parazitează versul său lung, ornat, în stilul odelor clasice, cu o turnură afectată şi pesimism meditativ, dominat de preeminenţa simbolurilor curgerii, ale apei, ale unduirii, ale vâscozităţii şi stărilor lichide, de invocaţia golurilor istorice şi a unor beligeranţe interminabile. Atmosfera generală e aceea de crepuscul, ca în Pajerele lui Mateiu I. Caragiale, de vremuri tulburi, inconsistente, al unei umanităţi deşertice, stranii, de instabilitate profundă, cu trimiteri permanente la simboluri ale clasicităţii: Aheron, Cerber, Ceres, Temistocle, argonauţi, Dionysos, Orfeu etc., cu participarea cărora răzbeşte la suprafaţă imaginea unei fertilităţi concupiscente, a unei naturi răzbătătoare, polimorfe. Solul cutreierat de izvoare, de seminţe, de rodiri intempestive, de roiri pârdalnice: „E o forfotă nebună în glie dedesubt,/împing de a valma animalele materie/spre un culoar enorm, ce îşi revarsă brusc/precum vulcanii strânşi cenuşa/roasă de iertătoarea timpului bacterie“ (Printre galerii). Alteori materia compactă, pădurile, stânca, piatra sunt contrapuse stării pluvioase, născându se astfel o poetică a neantizării, vaporosului şi melancoliei, prin „cerneri de melodii rămase n oase/ din orele imemoriale“. În ciuda anumitelor stereotipii şi reluări tematice, poezia lui Grigore Arbore nu şi părăseşte solemnitatea, nici aerul vetust şi regresiv, mulat pe structurile unei clasicităţi îndătinate, din care el reface drumul unei afirmări poetice oarecum singular, aluziv, dar de o coerenţă interioară fără cusur. În logica sistemului său referenţial, poezia sa n a stârnit suspiciunile cenzurii, deşi era de departe una dintre cele mai „nocive“, mai subversive şi mai derutante faţă de altele atât de trâmbiţate. Drumul său poetic neostenativ, de clarobscur, propunând o poetică a reflexivităţii, cu o stilistică adecvată, bazată pe strategia retragerii şi închiderii, cum spune un prefaţator, lasă loc unei afirmări poetice de substanţă, care nu poate fi ignorată. Refăcând un itinerar poetic al spunerii clamoroase, cu suficiente trimiteri spre poetica barbiană, blagiană sau onirică, refugiul neoclasic al lui Grigore Arbore trebuie cuantificat ca o vădită replică alternativă la lirica oficială, dar şi la poezia prea politizată a generaţiei sale.
Grigore Arbore nu e numai un poet remarcabil, ci şi un critic şi istoric de artă apreciat. Încă din anii tinereţii, când a avut ocazia să facă o specializare la Florenţa, el s a îndrăgostit de pământul plin de vestigii artistice al Italiei, iar rezultatul a fost publicarea susţinută a unor cărţi de artă, precum Chagall (1972), Estetica rococoului (1973), Piero della Francesca (1974), Futurismul (1975), Cetatea ideală în viziunea Renaşterii: Eseu asupra tipologiei formelor urbane (1978), Bellini (1978), Bernini şi stilistica barocului (1980), Forma ca viziune (1984), Paul Vasilescu (1987), Arta în timpul monarhiilor absolute (1997), şi a coordonat volume colective, precum cel intitulat De la Marea Adriatică la Marea Neagră: Veneţieni şi români. Trasee şi istorii comune (2003). Nu a rupt nicio clipă legătura cu ţara, ci, după 1990, a fost unul dintre comentatorii cei mai prezenţi în peisajul sociopolitic al mass mediei româneşti, ţinând o rubrică permanentă la ziarul Cronica română din capitală, unde a consacrat zeci de articole democraţiei noastre originale şi tranziţiei noastre prelungite, contribuţii publicistice adunate în volumele Libertatea fără democraţie şi „glonţul de aur“ (Rao Internaţional, 2005) şi Destrămări multicolore (Rao, 2007), cărţi izvorâte dintr o experienţă insolită de analist politic, dar înţeleasă ca o datorie patriotică de prim rang, făcută nu numai cu competenţă şi eleganţă, dar şi cu o verticalitate demnă şi echilibrată, pătrunsă de un înalt spirit civic şi o profundă convingere pusă în slujba slujirii devotate a adevărului, care impresionează şi cuceresc. Am citit cele două cărţi amintite mai sus cu creionul în mână, atent nu numai la înţelesul pilduitor al conţinutului exprimat, ci şi la oazele de lirism şi artă a evocării, pe care spiritul său treaz şi lucid le presăra din loc în loc, semn al păstrării în subteran a unor izvoare de ape freatice inepuizabile (iată, spre exemplu, un asemenea incipit: „Era o iarnă lâncedă, între ’67-’68, cu zăpadă murdară pe la colţurile gardurilor şi cu un Moskvici 404 răblăgit oprit pe un loc viran pe lângă Şoseaua Iancului“). Deja destinate mass mediei româneşti, cărţile sale păstrează câte ceva şi din erudiţia şi informaţia sa spectaculoasă, de o formaţie riguros academică şi exemplar asumată, cu deschideri multiple spre cultură, politică, sociologie, artă, literatură, istorie, religie, moravuri, întâmplări extraordinare etc., care te îndeamnă să fii atent şi la topica frazei, la ştiinţa spunerii şi a construcţiei, la arta gradării şi a retoricii textului. Scrise cu talent şi punând în circulaţie multă informaţie, cu trimiteri la oameni şi cărţi de pe întregul glob, eseurile lui Grigore Arbore educă şi moralizează în acelaşi timp, punând la curent publicul din România cu o serie de teorii, opinii, meditaţii, critici, reflecţii, pe care fiecare român ar trebui să le cunoască şi să le aprofundeze, pentru a şi consolida în cele din urmă cuceririle revoluţiei din 1989, furate şi deformate sistematic de o generaţie de membri PCR şi PCUS, reîncarnaţi în „ciocoi cu bodyguarzi“, după expresia lui Dinu Săraru dintr un roman apreciat de autor, sau profitori notorii „de pe urma încălcării regulilor noului sistem democratic în ai cărui exponenţi şi constructori legitimi s au erijat“. Cu oameni ca Mischie ot Gorj şi Vanghelie ot Ferentari nu se poate ajunge decât la o „caricaturizare a principiilor social democraţiei de către personaje cinice“. Eseuri ca Pseudourbanismul de asalt, Social cleptocraţia şi etica egoismului, Dictatura invizibilă şi cangrena statului paralel abordează problema cea mai gravă a României de azi, care a căzut în capcana de a fi condusă de o clasă politică infectă, de conducători politici demagogi, egoişti şi incapabili. Nu sunt ocolite nici probleme legate de tratamentul minorităţilor, în eseuri precum În deşertul literaturii, antisemitismul a devenit opinie sau Geo politica şi orfanii dualismului, texte exemplare pentru modul corect în care sunt puse problemele nazismului, lagărelor de exterminare, Holocaustului, politica Israelului astăzi, renaşterea mişcărilor de dreapta etc. Critica unor astfel de moravuri este făcută cu argumente luate din arsenalul de mijloace politice internaţionale, dar şi cu trimiteri la legislaţia europeană, încălcată la noi în ţară chiar de politicieni care au trecut în ochii publicului drept democraţi. Autorul nu poate accepta astfel introducerea sistemului de dublă denominaţie a localităţilor, impus prin şantaj de udemerişti, căci, spune el, „În cartografia ştiinţifică actuală nu există posibilitatea infiltrării germenilor de propagandă şovină prin introducerea de elemente de diversiune istorică sau de insinuare a unei alte realităţi“. Cine călătoreşte prin Transilvania actuală are impresia „că se află într o ţară străină ocupată de români“. Şi mai departe: „Pe orice itinerar însă am merge spre Poiana Braşov (sau aiurea), dublarea în maghiară a toponimelor actuale nu numai că nu corespunde normelor filologice acceptate în cartografia internaţională, ci chiar denaturează realitatea istorico demografică a teritoriului“. Modul în care el analizează problema dublei denominaţii e de o logică imbatabilă şi de o justeţe intrinsecă, pe care politrucii noştri dâmboviţeni nu au fost capabili s o intuiască şi s o pună în parlament cu demnitate şi intransigenţă. Problemele României sunt multe şi ele sunt inventariate cu o forţă de persuasiune remarcabilă: raporturile noastre cu UE, cu Statele Unite, cu Franţa (de la De Gaulle la Chirac), privilegiile prefecţilor, reformele, privatizarea, condamnarea comunismului, jefuirea fondului forestier, autostrăzile, starea culturii, a presei, sărăcia, inundaţiile, luptele electorale, raporturile cu Rusia şi Turcia, genocidul armean, critica dură a unor mentalităţi şi apucături nenorocite care ne au plasat ţara sub semnul Şpagathon etc.
Ceea ce ridică mult ştacheta comentariilor sale politice este remarcabila cultură europeană a autorului, introducerea în spaţiul politic românesc a unor titluri de cărţi puţin discutate şi cunoscute aici, atestând drumuri şi orientări, direcţii de acţiune şi de gândire cu adevărat noi, atestând vizibile performanţe şi strategii de dezvoltare în curs de abilitare, cu o bună orientare asupra nivelului de dezvoltare al mai tuturor ţărilor europene (Croaţia, Serbia, Grecia, Estonia, Georgia, Germania, Italia etc.), fiecare cu plusurile şi minusurile sale. Dezbaterile despre „visul american“ şi cel european, disocierile întreprinse la capitolul mentalităţi, oportunităţi, construcţii economice, malversaţiuni şi malformaţii naţionale orientează pe cititorul contemporan în domenii şi strategii de acţiune bine venite. Tocmai pentru seriozitatea discursului analitic oferit, pentru buna cunoaştere a problemelor geopolitice la scară globală, comentariile lui Grigore Arbore reprezintă o lectură formativă de prim rang, recomandabilă atât celor care se aventurează în spaţiul politicii, cât şi, mai ales, celor care ţin aceste specimene sub control şi le vizează greşelile. Farmecul real al multora dintre aceste texte vine din modul ingenios în care ştie să alterneze planurile prezentului cu acelea ale trecutului, din suprapunerea de imagini trăite cu altele de tip livresc, cu integrarea amintirii şi a unor scene memorabile trăite cu mulţi ani în urmă în fluxul general al expunerii, aspecte care dau o notă stilistică distinsă şi elevată. Trăim astfel adevărate delicii de lectură atunci când incursiunile lui se opresc asupra unor scene din copilărie, asupra prieteniei cu Dan Marţian, a portretului lui Dinu Adameşteanu, a prieteniei cu Gregor von Rezzori, a frumosului medalion închinat lui Raoul Şorban sau lui Eugenio Garin, a evocării Orianei Falacci, a lui Vittore Branca, a contactelor sale cu mesagerii culturii noastre în spaţiul italian, a unor impresii de lectură prilejuite de cărţile lui Marin Preda sau Dinu Săraru etc. Zona literaturii este surprinsă adeseori din unghiuri inedite şi reconstituirea unor astfel de momente întregeşte în mod cât se poate de inspirat materia bogată în izvoare afective a scrisului său. Sunt elemente care vorbesc de la sine despre bucuria întâlnirii cu o conştiinţă superioară şi cu un combatant de prim plan.