a9

Poeme de Alexandru Ovidiu Vintilă

Chiar în timpul nopţilor albe

într-un leningrad străbătut
de la un capăt la altul
de un râu de vodcă

tremurător ca un şarpe
sau ca degetele alcoolicilor
dimineaţa

când totul pare a fi sau
chiar este joc şi groază

pe un câmp îngheţat
unde şuieră vântul
un gest zadarnic în duminica pildei
samariteanului milostiv
şi peste toate monumentul eroilor
lenin cu haina deschisă la piept
în bocancii lui grei
din granit masiv
apele adânci ale nevei
străzile luminate intens
afară în dreptul obeliscului din piaţă
cerul curat ca lacrima
pe un coridor lung de hârtie
mă preumblu

pregătindu-mă să mor încă o dată
în acest oraş
înecat în vodcă şi ceaţă când
pe sus zburau păsări negre
în zare se zăreau munţii
celălalt ţărm
domeniul interior al inimii
tăcerile noastre
la începutul iernii ninge aproape întotdeauna

în aceste castele intacte circulă dintr-o cameră în alta
o lumină fragilă şi blândă
strigătul unei şoapte zgomotul estompat al
unor lucruri
de îţi vine să urli Doamne
„în frigul adevărat al iernii morţii“
printre cuvinte
ninge cu fulgi mari de sânge
la leningrad
pe nevski prospekt
într-o noapte albă ca asta
anesteziaţi ne locuiam umbrele
şi anxietatea
singurătatea şi frica
doar sobrietatea clădirilor
bisericile intens colorate cupolele lor aurii
formele sublime ale frigului

într-un leningrad străbătut
de la un capăt la altul
de un râu de vodcă

tremurător ca un şarpe
sau ca degetele alcoolicilor
dimineaţa

când totul pare a fi sau
chiar este joc şi groază
şi doar iluzia
gestul unui nebun
o stranie amploare
a unui sentiment indescriptibil

***

Pe cer
trupul moale al unui singur nor
pe urmă o dâră însângerată de lumină

şi zorii unei zile obişnuite

dar e atâta linişte
e o mireasmă subţire şi oarbă

ca o linie melodică tot mai abruptă

dar dacă ar fi să vorbim despre toate
lucrurile utile despre golul deplin care
ne închide într-un cerc despre ploaia măruntă
a unor vorbe dinadins

când oscilaţia pendulului îţi adânceşte privirea
într-o rutină pur şi simplu

de la halucinantul dans al focului şi până la
apele alunecoase ale sângelui

iată cum trec anotimpurile
propoziţiile dense şi inegale

***

Pe tabla caselor
ploaia se aşază prelung
aceleaşi cuvinte goale de miez

cai alburii se precipită ireversibil

atunci s-a declanşat

paradiziaca formă a tăcerii

într-o zi de joi melancolia
te cuprinde până la sânge

mirosurile ascuţite ale frigului te izbesc
drept în piept

printre atâtea dezastre
în depărtare o fereastră închisă