a8

Poeme de Armina Flavia Adam

Şarpele

Şi Dumnezeu i-a spus şarpelui:
„Sămânţa ei îţi va strivi capul,
iar tu îi vei muşca călcâiul!“

De trei ori a tunat,
răul s-a prăvălit în negură
cu un ţipăt sfâşietor,
în chinuri şi-a născut Eva fiii,
primii copii ai pământului,
sângele nevinovat al lui Abel
a mânjit pumnalul
cu împlinirea Cuvântului,

Sodomă şi Gomoră
s-au făcut toate,
oamenilor le-au crescut solzi
pe inimă
şi cozile lor de şerpi
au ajuns până la Dumnezeu –
foc şi pucioasă
zvârcolindu-se peste umerii împietriţi
ai Sarei.

Izgonirea dintre cei vii

Pleacă, hai, pleacă,
aici nu e loc pentru morţi,
în casele ridicate în lut
locuiesc
numai cei închinaţi în duh şi-adevăr,

nu te-am văzut niciodată să umbli-n genunchi
prin mlaştini de fericire,
să-ţi mături inima până se face curată,

mi-e milă, nu zic nu, dar, vezi bine,
aici abia mai e loc
să scriem fiecare câte-un amărât de poem,

adevăraţii vii
sunt cei ce-au murit de câteva ori.

Urme albastre

De mult
nu am mai spart nuci în pumni,
nu ştiu de ce,
dar azi m-a durut mai mult
ca oricând,

poate am mai crescut eu puţin
sau poate coaja nucii s-a înăsprit,
de mi-a lăsat urme-albastre în palme,

mă gândeam că e cam aceeaşi treabă
şi cu inima,
trebuie să fii antrenat
să-i poţi dezveli miezul.