a6

În subsolul infernului

Ştefan Bolea

Poarta Albă, 2014, regia Nicolae Mărgineanu; scenariul de Oana Cajal şi Nicolae Mărgineanu; cu Cristian Bota, Sergiu Bucur, Bogdan Nechifor, Marius Turdeanu, Mihai Bica ş.a.

          Icoana pruncului Iisus cu zeghe ce deschide filmul Poarta Albă ne trimite la ideea captivităţii omului Dumnezeu, mai exact la principiul care ne relevă că prizonieratul este condiţia ontologică a existentului. De ce ar fi Iisus un simbol al prizonierului? Pentru că în viziunea creştină, lumea aceasta, superba şi blestemata lume nietzscheană a imanenţei, heracliticul şi „mutabilul“ Erde căruia trebuie să i fim fideli, lumea însăşi este un antrenament pentru pierzanie sau mântuire, pentru adevărata lume: lumea asta este nimic. Considerând că lumea sensibilă este o închisoare, trebuie să remarcăm că Iisus nu este numai un prizonier (el îmbracă zeghea tocmai pentru a experimenta imuabila noastră condiţie de captivi), cât mai ales un nucleu al eliberării. Iisus moare ca prizonier, moare cu disperarea şi orbirea încarceratului, căruia zăbrelele îi obturează adevărata privire („Eli, Eli, lama sabahtani?“: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M ai părăsit?“ Mt 27:46) şi – probabil – renaşte ca supra Dasein liber. (Dar dacă nu există nicio lume după închisoare? Dacă nu există nici răsplată, nici mântuire, nimic altceva decât infern imanent?)
Dacă Iisus experimentează condiţia de prizonier pentru a înţelege esenţa existenţei umane, Satan este brigadierul (deţinutul de drept comun, de multe ori criminal; în timp ce deţinuţii politici de fapt nu aveau nicio vină morală) care îngreunează situaţia prizonierului, care l sabotează, îl hărţuieşte, îl trimite să „stea la coadă pentru o bătaie“. Atunci când Adrian (Cristian Bota) îşi pierde controlul şi îşi urmăreşte tartorul cu un târnăcop, brigadierul îşi dezvăluie adevărata faţă: laşitatea teribilă a monstrului care şi urăşte semenul şi profită de slăbiciunea lui. Este relevantă scena în care soldatul nu vrea să şi descarce puşca în Adrian şi – mai mult – îi aruncă o ţigară clandestină, pentru că armata se folosea de brigadieri nu fără a i dispreţui pentru solicitudinea lor ticăloasă. (Raportul între conducătorii lagărului şi brigadieri aminteşte de episodul naziştilor din Franţa, care erau exasperaţi – într un episod ratat de E. Jünger – de frecvenţa entuziastă a denunţurilor antisemite. Brigadierul este un prizonier ratat, care nu se foloseşte de tragedia condiţiei de încarcerat pentru a transcende şi a se elibera interior. Scopul brigadierului este cel de a asigura căderea fratelui său.)
Dacă Cioran visa în 1936 la „schimbarea la faţă“ sau transfigurarea României, asistăm mai ales în anii 1945 ’55 la o adevărată „întunecare“ a României, la căderea ţării în cel mai negru şi odios infern. Cum spune tot Adrian în conversaţia de la carceră (citez aproximativ): „Înainte închisoarea era pentru hoţi şi criminali, nu pentru dascăli sau studenţi…“ Totuşi, Poarta Albă nu este un Auschwitz sau un Dachau. Infernul românesc are derogări balcanice, parodiază numai eficienţa infernului germanic. Gardianul tău îţi mai aruncă o ţigară, carcera este de fapt un fel de dulap pe care îl poţi zgâlţâi şi aşeza într o poziţie oarecum confortabilă pentru somn, poţi să ţi găteşti supă de şarpe etc. Moartea însă nu are nimic parodic şi este la fel de terifiantă ca în cunoscutele producţii cu lagăre naziste. Scena în care Adrian intră în improvizata morgă pentru a şi lua rămas bun de la Ninel (Sergiu Bucur) ne arată că în prizonierat moartea este regula, nu excepţia.
Regizorul Nicolae Mărgineanu atinge sublimul în două scene, care singularizează Poarta Albă printre filmele româneşti contemporane. În primul rând, trebuie menţionată scena vorbitorului, în care toţi încarceraţii stau la aceeaşi masă faţă în faţă (despărţiţi de un cordon de supraveghetori) cu toate rudele lor. Nu există spaţiu privat sau singularitate, regizorul ne arată condiţia universală a prizonieratului, strigătul colectiv de durere pe care l au auzit Buddha şi Zarathustra. Şi această scenă are un subtext, un sens obscur: „dialogul“ dintre sora sau soţia unui deţinut, care i spune să „se ţină tare“, „să lupte“, şi „răspunsul“ său tacit, mut de martir, al celui care a depăşit această viaţă, al celui căruia în închisoare i s a spart codul. „Ce i aţi făcut?“ este protestul animei care a înţeles prea bine condiţia de condamnat, de mort în viaţă a rudei sale.
Până acum moartea pare supratema acestui film: moartea lui Ninel, a martirului din scena vorbitorului, moartea unei elite, unei generaţii, moartea pe cruce a prizonierului Iisus etc. Prezenţa numinosului din scena care încheie filmul este arhetipală, explozivă: aş compara o cu ultima scenă din Cuvântul lui Carl Theodor Dreyer. Adrian îi cere lui Arsenie Boca (Bogdan Nechifor) o lumânare în amintirea prietenului său. Părintele îl invită pe Adrian şi, apoi, pe ceilalţi deţinuţi – chiar şi pe brigadieri şi pe gardieni – să vegheze somnul unui copil (a cărui prezenţă rămâne inexplicabilă), care se odihneşte într o rază de soare în subsolul acestui iad. (Ne amintim de aforismul nietzschean Prizonierii, care este răsturnat şi transgresat în viziunea lui Mărgineanu.) Reflecţia lui Hölderlin e potrivită în acest punct: „Wo aber Gefahr ist, wächst/ Das Rettende auch“. Acolo unde infernul îşi atinge punctul de fierbere, acolo unde negritudinea devine virală, există şi posibilitatea mântuirii. Pentru a încheia argumentul din primul paragraf, trebuie să acceptăm condiţia prizonieratului (una teandrică!), trebuie să coborâm infern împreună cu pruncul Iisus, pentru a lucra la propria noastră mântuire.