a19

Leonard Nolens


Săptămîna

Ca o fiară îmi miros mereu zilele.
Mă învîrt în jurul lor, dînd din coadă, le adulmec, le răscolesc amuşinînd
Cu botul meu umed şi fierbinte de cîine scotocitor.
Mănînc din ele. Mă piş pe ele. Le arunc departe.

Luni pute a consternarea duminicală clasică
De fotbalişti îndureraţi şi a lecţii de pian mălăieţi în do major,
A izuri existenţiale de spermă, a probleme de concurs şi bezele.

Marţi are deja iarba în genunchi, marţi imploră să aibă puterea
De a abjura această viaţă de sfînt chiulangiu,
De a servi pe cineva cu ambiţii uimitoare de carierist.

Miercuri urăşte mirosul cald al dulciurilor, parcurile de agrement.
Mittwoch vrea după amieze adulte plin de civilizaţie planetară.
Taţii de miercuri le lasă moştenire o minte ascuţită familiei lor de  idioţi.

Joi se duce cu melancolie la curve, îşi înfige
Scula sa jalnică în personalitatea femeilor milostive.
Joi se ghemuieşte sub puf devreme ca să şi scurteze orele de luciditate.

Vineri stă cu prietenii la terasele din oraş
Sau scrie acasă pentru bani, pentru a fi consolat, pentru a scrie, pentru nimic.
Vineri seara, peşte sub ore, chefuieşte sau se spînzură.

Sîmbătă este prilejul de a şi spăla iar buricul într un mod creativ,
De a şi număra banii sub fustele umede ale mamelor emoţionate.
Sîmbătă este eu sau adaugă din plictiseală nişte copii.

Plecarea pe loc

Eşti tot timpul bărbatul care pune întrebări şi ascultă.
N ai nimic altceva de spus în afară de atenţia ta.
Audiezi tăcerea. Jefuieşti golul,
Monotonia sa, metronomul său, măsura mamă
Pe care de douăzeci de ani încerci s o imiţi.

Asta era libertatea, pe atunci, să te închizi aici?
Ca şi cînd ai putea decide ceva în vis!
Ca şi cînd ar fi existat alte camere, modalităţi, căi
În vin, în cinism şi călătorii. Nu, aici a fost o fugă curajoasă,
Casa laşă, plină de singurătatea sigură pe sine.

Şi aici, cu patosul auster al copilăriei tale,
Ai devenit încet încet un savant fără specialitate,
Un iubit credincios fără iubită, un preot
Fără Dumnezeu, poate o sămînţă care traversează deşertul,
Iar timpul, al tău, timpul asta, o lecţie pripită de răbdare.

Şi aici, unde citeşti Tao, cu ochii tăi nepricepuţi
Din Occident, şi Tora care nu ţi poate da viaţa,
Unde cauţi o muzică ca de Bach
Care să poată explica bătăile funcţiile creierului tău, de aici
Nu poţi pleca, aici trebuie să interoghezi albul, să audiezi
Pagina, să începi fiecare zi cu sfîrşitul visului tău.

Aici sînt casa şi călătoria ta. Aici este plecarea ta pe loc.

Asta

Asta vine spre dimineaţa, deşteptătorul s a oprit şi ştirile s servite.
Obraji spumoşi, briciul şi ochi atîrnă cositoriţi
În oglindă, din robinete şi găuri se scurge un sirop lent
De zumzet, şi limbile, mîinile se uită fără treabă.

Asta vine spre prînz, carnea este tăiată, vara este înaltă
În sticlele care trec din mînă în mînă şi tremură, niciun fel de sare nu mai poate opri sîngele.
Paharele ţipă şi se fac ţăndări fără zgomot, orbite
De zenit, şi animalele de casă, şi mesenii se contopesc într un singur chip.

Asta vine spre seară, asta vine cu precădere spre seară, nopţile.
Saliva veche îngheaţă pe limba celui care sărută, mîngîierea
O paralizează pe cea mîngîiată, visele ei evocă un somn fără vise
În patul de fier dintr un hotel îngheţat, dar trezeşte mă, trezeşte mă.

Asta i oboseala sănătoasă de dinainte şi după această viaţă
Care nu vrea să ne uite, asta i un fel de odihnă imperioasă
Care relaxează dureros muşchii şi forţează fruntea să se aşeze pe marginea
Mesei, o dorinţă fără fund să te adînceşti în cineva, în ceva.
Mesei, o dorinţă fără fund să te adînceşti în cineva, în ceva.

Traducere din limba neerlandeză de
DOINA IOANID & JAN H. MYSJKIN