a13

Fata sultanului

Magyary Ágnes

A fost găsit pe mal de primii oaspeţi. Zăcea întins pe nisip cu o înfăţişare tristă. Valurile se revărsau lin. Era mort. Apa sărată îi lipise de corp pantalonii albi şi cămaşa albastră. Marea îndepărtase complet papucul din piele de pe piciorul stâng.
Foarte curând a sosit şi comisarul Rot. A recunoscut mortul. Era îngrijitorul moscheii Sultanul Esma Han: Ardan Özcan. Cadavrul fusese găsit de nişte turişti nemţi. Rot nu vorbea nemţeşte; mai mult, îi ura pe nemţi. Cumva, nu avea încredere în ei. Un bărbat în costum de baie, care purta o pălărie de paie, s a oferit să fie translator. Lui Rot îi era silă de oamenii cărora le place să iasă în faţă, dar nu avea ce face. Evident, nu a aflat nimic. Nemţii ieşiseră de dimineaţă cu gândul să înoate, când au observat pe cineva culcat pe plajă. Nu observaseră pe nimeni altcineva.
Rot se uita cu neîncredere la individul cu pălărie. Nu avea încredere nici în el şi nici în calitatea sa de translator. Era sigur că va fi înşelat. Aşa că în lipsa unei idei mai bune, l a condus la secţie. Va putea fi bun ca posibil asasin, gândea el, în caz că nu vor afla nimic concludent. Ar fi vrut să i conducă şi pe nemţi la secţie, dar cunoştea mentalitatea şefilor: străinii pot fi implicaţi numai ca ultimă soluţie. Rot aştepta această cea din urmă soluţie, dar momentan nu putea face nimic.
Moscheea se afla în apropierea portului militar, departe de plajă. În plus, toată lumea cunoştea faptul că Ardan Özcan îşi petrecuse toată ziua în moschee. Nu prea obişnuia să se ducă nicăieri, în special în acea parte a plajei unde femeile umblau cu sânii goi. Dincolo de plajă era reşedinţa pescarilor greci, şi era bine cunoscut faptul că turcii nu cultivau relaţii prea apropiate cu aceştia. Totuşi, Rot s a îndreptat spre cvartalul grecesc.
Era o oarecare exagerare să numeşti cvartal acea casă unică în care trăiau grecii, dar cu toate acestea, toată lumea îl numea astfel. Mai mult, chiar şi în denumirea dată de greci era mai multă imaginaţie decât realitate, deoarece acolo locuia o singura familie: a lui Apostolos Martakis, despre care se zvonea că, în urma unei dispute verbale, ucisese fără voie pe cineva. Din această cauză, părăsise insula grecească însorită, venind în acest oraş plictisitor de la malul Mării Negre. Sosise împreună cu soţia sa, despre care gura lumii spunea că era de fapt verişoara lui, şi că din cauza ei fusese nevoit să ucidă. Totul era însă numai clevetire, având tot atâta bază reală ca şi denumirea de cvartal grecesc. De altfel, când cadavrul a fost descoperit pe ţărm, nici Apostol Martakis şi nici soţia acestuia nu mai erau în viaţă, iar în singura casă a cvartalului grec locuia acum doar fiica lor, Axia, împreună cu soţul ei. Comisarul Rot s a dus direct la Axia Martakis. Ca martor, l a luat cu el pe unul dintre jandarmii însoţitori. Axia, cu faţa îngrozită, le a deschis uşa.
– Unde ţi e soţul? a întrebat Rot.
– A ieşit în larg, a răspuns femeia.
În casă era semiîntuneric, abia dacă se zărea câte ceva.
– A fost ucis un om, a spus Rot.
– A plecat de mai bine de o zi, a şoptit Axia.
– Nu cred, a spus Rot.
Locuinţa lui Ardan Özcan era în apropiere de moschee, la etajul patru. De pe peretele casei scărilor cădea tencuiala, pe balustrade femeile uscau covoare, iar apa cădea monoton pe pietrele treptelor. Soţia lui Ardan Özcan nu mai trăia. Fiul său servise ca marinar pe vasul Sofia. Cel puţin aşa susţinea un vecin. Comisarul Rot a ordonat spargerea uşii locuinţei lui Ardan Özcan. Nu au găsit niciun obiect care să fi contribuit la progresul cauzei. Locuinţa era simplă, se aflau doar lucrurile strict necesare.
– Pe cine putea să deranjeze un astfel de om? s a mirat jandarmul.
S au dus la moschee. Erau aşteptaţi deja de câţiva bărbaţi. După părerea lor, fiul lui Ardan Özcan, Özil, fugise în Turcia fără gând de a se mai întoarce vreodată. Rot a examinat moscheea, negăsind nimic compromiţător. Chiar şi după părerea bărbaţilor, totul era rânduit ca de obicei. Rot s a interesat dacă în moschee era vreun obiect de valoare. Turcii se uitau tăcuţi la poliţişti. Nu scoteau nicio vorbă. Rot a repetat întrebarea: dispăruse cumva vreun obiect valoros de cult?
– În urmă cu patruzeci de ani, totul a fost luat de aici de poli…, a murmurat unul dintre bărbaţi, după ce a inspirat adânc, … autorităţile, nerămânând altceva decât aceste covoare.
Vasul pescăresc al grecului a sosit seara. Poliţiştii îl aşteptau. Întregul echipaj a fost condus la secţie, însă Rot era interesat mai ales de Kostas Martakis, soţul Axiei.
– Acest Kostas Martakis nu există – a raportat unul dintre poliţişti –, cel puţin nu există nicio urmă în documentele oficiale.
Marea era mai întunecată decât de obicei. Valuri uriaşe măturau ţărmul. Asta nu i deranja însă pe turişti. Uitaseră de mult de omor. Nimeni nu îşi mai amintea de Ardan Özcan, numai comisarul Rot nu putea dormi. Acest caz îl enerva cumplit. Dacă ar fi depins de el, ar fi interzis tuturor turiştilor străini accesul în oraş, ar fi ordonat interdicţie de părăsire a locuinţelor începând cu ora şase seara, ar fi închis ştrandul, iar moscheea ar fi transformat o într o secţie de poliţie. Evident, acestea erau doar vise, despre nimic din toate acestea nu putea fi vorba, deoarece şefii săi considerau turiştii străini ca pe nişte găini care fac ouă de aur, iar atracţia principală pentru ei erau tocmai ştrandul şi moscheea.
– Asta se cheamă turism, explica şeful său direct, iar noi aici, la poliţie, iubim turismul.
– Şi cu turcii cum rămâne? spunea nedumerit Rot.
– Acesta este multiculturalismul – explica şeful –, iar noi iubim foarte mult asta.
– De când? întreba Rot.
Trebuie spus în favoarea sa că încă din timpul copilăriei îşi îngrijora părinţii prin felul în care ordona după alfabet borcanele cu dulceaţă din cămară, căci spiritul său birocratic nu suporta alăturarea dulceţii de caise cu cea de vişine. Mai mult, o rugase pe mama lui să pună separat gemul de smochine, deoarece la ei în grădină nu creştea niciun smochin, astfel că aceste borcane nu puteau sta alături de celelalte. Nu era deci de mirare că nu înţelegea mare lucru din turism şi multiculturalism.
Axia Martakis şedea în camera întunecată. Era conştientă că toate acestea se petrec din cauza lui. Îl cunoştea pe Rot. Era sigură că Rot doreşte să pună crima în spinarea soţului ei. Se auzeau bătăi în uşă, dar nu s a mişcat.
– Deschide uşa, sunt eu, se auzi o voce bărbătească.
Axia nu s a sculat. Uşa nu era închisă cu cheia. Bărbatul a intrat. Axia s a uitat la clanţă, constatând că, cedând presiunii, ieşise din poziţia sa verticală. Uşa s a deschis. Rot stătea în faţa ei. Axia nu s a uitat la el.
– Nu te înţeleg, a spus bărbatul cu o voce înceată.
S a uitat în jur. Pereţii erau goi.
– Unde au dispărut crucea şi icoana cu Sfântul Chiril? a întrebat.
Axia continua să privească clanţa uşii.
– Ce ştii despre Ardan Özcan? a continuat s o interogheze bărbatul.
Femeia n a spus nimic.
– Şi aşa e bine, a spus calm Rot.
De câteva zile era cald. Nici vântul nu adia. Culoarea mării era neagră. Toată lumea era ameţită din cauza caniculei. Localnicii nu şi părăseau locuinţele în timpul zilei, iar turiştii rătăceau ameţiţi pe malul mării.
În birou, Rot era aşteptat de un poliţist.
– Ar trebui întrebată armata, a raportat acesta şefului său.
– Pentru ce?
– Dacă fiul îngrijitorului moscheii îşi îndeplineşte stagiul militar acolo, ei vor şti de ce.
– N a fost niciodată militar, a spus Rot, este inutil să pierdem timpul cu asta. Dar de Kostas Martakis te ai interesat?
– Tace, a spus poliţistul, ce să facem cu el?
– Nu găseşti curios faptul că bărbatul poartă numele soţiei sale? spuse gânditor Rot, şi că nicăieri nu există vreo urmă că ar exista un Kostas Martakis?
Poliţistul n a spus nimic. Rot bătea nervos cu degetele pe masă.
– Ai auzit despre Esman Han?
– Despre moschee?
– Despre fata sultanului.
Poliţistul privea nedumerit la Rot.
– Pregătiţi mi mărturia lui Kostas Martakis – a spus Rot –, iar eu voi aduna între timp dovezile.
Se zvonea că turcii ţin ascuns ceva. Povestea circula de câteva decenii. Dar de fapt ce anume, nimeni nu ştia. Doar atât că acel lucru este undeva în moschee. Pe vremuri, poliţia cercetase totul, negăsind nimic. După localnici, fata sultanului dăruise comunităţii o piatră preţioasă, gândindu se la vremuri mai aspre. Vremurile grele sosiseră, dar bătrânii colectivităţi păstraseră cu grijă cadoul lui Esma Han. Cel puţin aşa povesteau oamenii din port.
După părerea lui Rot, fiecare aşezare de pe malul mării ascundea câte o asemenea legendă despre comori secrete predate din generaţie în generaţie, dar în veridicitatea lor nimeni nu credea cu adevărat. Dar ce putea să ştie Rot, care abia la treizeci şi cinci de ani văzuse pentru prima oară marea.
Rot o iubea pe Axia Martakis. O iubea mai presus de orice, neputând să i ierte trădarea. Într o seară, aproape de momentul sosirii sale în acest oraş, se întâlnise cu ea pe ţărm. Nu era încă bine orientat la vremea aceea şi nu putea şti cât de repede se naşte şi dispare dragostea veşnică în preajma valurilor mării.
Axiei îi plăcuse la început hotărârea bărbatului străin, dar între timp făcuse cunoştinţă şi cu Gerhard, al cărui păr blond şi ochi albaştri o înnebuniseră de a binelea. Rot îl arestase imediat pe bărbat, de unde rezultase un scandal cumplit. Şeful lui, roşu de furie la faţă, urla în timp ce bătea energic cu pumnii în masă. Rot acuzase temperamentul arţăgos al lui Gerhard, dar după şeful său, cineva care locuieşte într un hotel de cinci stele şi are ca tată un diplomat de rang înalt poate fi arţăgos numai în cazuri excepţionale. Rot a învăţat lecţia. De atunci s a purtat mai atent cu prietenul Axiei Martakis. S a convins că nu merită să acorzi atenţie prea mare acestor izbucniri sentimentale, deoarece pe cât de repede vin, tot atât de iute şi dispar. Într o zi însă a apărut Özil Özcan.
Cândva, fata sultanului, Esma Han, dăruise într adevăr moscheii o piatră de safir. Aceasta fusese ascunsă în peretele încăperii de rugăciuni. În partea de est a încăperii, în spatele unei cărămizi, era locul secret. Acolo era ţinut cadoul Esmei Han. Rot ştia asta. Axia îi spusese.
Pentru Axia, totul a început cu Özil Öscan, care se întorsese de la Istanbul, unde plecase să studieze Coranul, la rugămintea tatălui său. Özil însă n a prea a avut chef de învăţămintele sfinte, ci s a avântat în viaţă: a fost paznic în baruri de noapte, comerciant în bazar, marinar şi cine mai ştie câte alte slujbe a avut. Îi scria în mod regulat tatălui său, care nu bănuia nimic, întrucât Özil descria cu atâta patos şi evlavie cele învăţate din Coran, încât comunitatea moscheii de acasă izbucnea în plâns la fiecare scrisoare. La un moment dat, s a plictisit de toate şi s a întors acasă. A mărturisit totul tatălui său. Chiar dacă nu va deveni un savant, spunea el, nici de ruşine nu i va face pe cei apropiaţi, întrucât are numeroase planuri care vor fi realizate în curând. Özil nu se gândise însă că va face cunoştinţă cu fata grecului.
Rot era hotărât şi n a ţinut seama de nimic. A cercetat la vremea aceea totul despre Özil şi despre stagiul său în Turcia. Nu s a sfiit să aducă la cunoştinţa fetei orice nouă informaţie. Axia însă nu era interesată. Rot s a decis atunci să aştepte, gândind că precum se stingeau, de obicei spre sfârşitul verii, amorurile pasionale ale fetei, tot aşa o să treacă şi această din urmă pasiune. Dar n a fost să fie aşa. Rot s a dus atunci la Apostolos Martakis şi i a povestit totul.
Apostolos îl privise cu neîncredere pe Rot, nu i plăceau poliţiştii. Pentru ca povestea să aibă mai mult efect, Rot subliniase cu tărie câte nelegiuiri au făcut turcii în decursul istoriei împotriva grecilor.
– Nu mă interesează istoria, a murmurat Apostolos.
– Dar fiica, da – a ţipat Rot.
La acestea, Apostolos nu a obiectat nimic, a început să şi mângâie încet barba şi şi a băgat atent mâna în buzunarul stâng, unde îşi păstra briceagul. Nu avea de gând să l scoată, deoarece depăşise vârsta la care oamenii acţionează nechibzuit. Rot a încercat atunci să l convingă altfel pe Apostolos. A făcut o aluzie fină, că nimănui nu i ar folosi dacă ar contacta autorităţile greceşti în legătură cu diferite afaceri mai vechi. Apostolos Martakis se sculase în picioare şi privise adânc în ochii lui Rot.
– Contactează i liniştit, îi spusese într un mod nu prea prietenos.
Rot plecase furios. Mai mult, Axia se supărase şi mai rău şi nu era dispusă să mai stea de vorbă cu el. Apoi, într o bună zi, Özil Özcan dispăruse. Nimeni nu mai ştia de el. Axia umblase preţ de câteva săptămani cu ochii plânşi, apoi plecase şi ea. Se zvonea că se dusese în insula Creta, la rudele ei.
După câteva zile, marinarii au fost eliberaţi, împreună cu bărbatul cu pălărie. Numai Kostas Martakis a fost reţinut în continuare. S a formulat o acuzare împotriva lui. Şefii lui Rot au fost mulţumiţi. Afacerea fusese rezolvată sub toate aspectele: poliţia eficientă, turiştii liniştiţi. La sfârşitul sezonului, după plecarea tuturor, l au eliberat şi pe Kostas Martakis, din lipsă de dovezi suficiente.
Faleza era pustie. La sfârşitul lunii septembrie nu mai rămăsese niciun turist. Şi apa era rece, deoarece în această regiune toamna soseşte mai devreme. În schimb, lui Kostas Martakis nu i a păsat. S a dezbrăcat complet şi a intrat în apă. S a  scufundat, ca şi cum ar fi făcut o baie rituală. N a închis ochii, a vrut să vadă lumea din apă. Fundul mării era închis la culoare, iar o meduză se apropia de el. Abia după aceea s a dus la moschee, care şi acum era tot închisă. Bărbatul a scos o cheie şi s a dus direct în încăperea de rugăciuni. A slăbit cărămida, care a ieşit încet din lăcaşul său. Şi a băgat mâna în locul secret. Safirul nu era acolo. A pipăit totul, dar nu era acolo. În schimb, a găsit un plic.
Axia şedea în camera obscură şi privea clanţa. Soţul ei sosea întotdeauna fără zgomot, ca şi acum. Axia a observat numai clanţa mişcându se.
– Trebuie să plecăm de aici, a spus bărbatul, Rot n o să ne lase niciodată în pace.
A privit în jur. Erau pachete peste tot. Casa era goală.
– Ştiu, a spus femeia, totul este gata pregătit. Şi lucrurile tatălui tău, a adăugat.
Se spunea că s au dus la Istanbul, alţii spuneau că în Creta. Un lucru este sigur, Özil Özcan nu a citit niciodată scrisoarea lui Rot, ci mai degrabă a aruncat o în mare.

Traducere din limba maghiară
de ANDREI DEVENYI