Interviu realizat de Carmen Elena Andrei
Nicolae Balotă despre exerciţiul său critic
Într-un moment al definitivării primului volum al impresionantului său roman de autoficţiune, Abisul luminat, a cărui apariţie este aşteptată cu sufletul la gură de întreaga opinie critică românească şi care va însemna, aşa după cum cineva prefigura deja, marea operă a memorialisticii româneşti a secolului XXI, iată cum priveşte Nicolae Balotă, retrospectiv, opera sa de tinereţe, aceea care merită pe deplin readusă în prim-planul atenţiei tinerilor consumatori de literatură, ca un model de critică literară erudită neegalat, în opinia noastră, până astăzi.
Carmen Elena Andrei: Vă simţiţi oarecum o voce singulară in critica literară a perioadei comuniste?
Nicolae Balotă: Da, mă simt, cum spuneţi, o „voce singulară“ în cadrul criticii literare din perioada amintită. Mă grăbesc să adaug că singularizarea aceasta nu reprezintă în ochii mei nicidecum o valoare, nu implică vreo superioritate a mea faţă de confraţii mei din epocă. Ceea ce mă singulariza nu ţinea nici doar de „maniera“ mea de a scrie ori de „erudiţia“ mea, la care vă referiţi în întrebarea pe care mi-o puneţi. Ea ţinea de structura, de constituţia mea, de personalitatea mea, dacă vreţi. E, desigur, în această determinare o generalizare cam vagă, chiar banală, ce nu explică încă „singularitatea“. Doar orice critic, ca şi orice scriitor, înzestrat cu o anume personalitate destul de clar definită are o „voce“ deosebită de a altora. „Vocea“ lui Regman nu era câtuş de puţin aceea a lui Negoiţescu, nici a lui Manolescu aceea a lui Dimisianu. În ce mă priveşte, singularitatea la care vă referiţi, ea îşi are temeiul într-o particularitate a raporturilor mele cu cuvântul. Folosesc italicele pentru acest cuvânt, deşi aş prefera literele capitale, dar aceasta ar părea prezumţios. Adevărul este că, de foarte timpuriu cuvintele au exercitat asupra mea o adevărată fascinaţie. Cuvintele ca jucării, cuvintele în diversitatea lor atât de amuzantă (să amintesc doar că eram trilingv în copilărie, prin raporturile lingvistice din familia mea, mai apoi deprinzând alte limbi), cuvintele ca unelte sau ca arme în vorbire şi, în sfârşit, ca obiect de contemplaţie şi material de lucru în scrisul care m-a atras foarte devreme, deprinderea sa devenind una cu viaţa mea. Nu o dată m-am definit, în sinea mea de mai demult, în declaraţii publice ceva mai nou, ca un om al cuvântului. Ţi-am vorbit despre pasiunea mea pentru cuvintele literare, fascinaţia intelectuală a logosului filosofic şi atracţia Verbului (de astă dată folosesc majuscula pentru a desemna ceea ce mă depăşeşte infinit). A sluji cuvântul sub aceste trei ipostaze mi se pare de multă vreme, aş putea zice dintotdeauna – exagerând fără îndoială –, ca fiind rostul meu sub soare.
Dar să las de astă dată deoparte marile declaraţii autodefinitorii şi să mă întorc la conturarea mai de-aproape a acelei singularităţi în contextul criticii literare, la care m-aţi provocat prin întrebarea Dumneavoastră. Privind în urmă (o îndeletnicire la care mă dedau cu voluptate de vreo câţiva ani buni), văd peste tot în viaţa mea prezenţa acelei fascinaţii a cuvântului, manifestându-se şi exercitându-se sub diverse forme, dar nicăieri sau, ca să fiu sincer, aproape nicăieri exerciţiile mele în ordinea cuvântului n-au urmărit ca o finalitate, ca un obiectiv, ceea ce se numeşte azi şi se poate numi critica literară. Aceasta nu înseamnă că nu am „făcut“ şi critică literară. Dar în ce fel? Când revăd întâlnirile mele din tinereţe cu doi prieteni, pe care i-am amintit adineauri, Cornel Regman şi I. Negoiţescu, îmi apare clară deosebirea dintre mine şi ei (cel puţin pe acest plan al criticii). Discuţiile noastre se învârteau precumpănitor pe tărâmul literelor. Dar dacă spiritul critic, sub diverse forme, de la zeflemea la apoftegma satirică, de la comentariul pamfletar la judecata întemeiată pe o solidă analiză, îşi găsea expresia în spusele lui Cornel, cele ale lui Nego parafrazau textele într-o manieră aş spune poetică, în orice caz plină de un lirism al fervorii, sau indignării, şi numesc doar două extreme între care se plasau subiectivismele critice adeseori patetice, dar nu mai puţin deseori umoristice ale tânărului Nego. Regman se prezenta drept cel care voia să fie: criticul literelor române, ale celor din actualitate, dar şi al celor din trecut. Nu istoric literar, nu teoretician al literaturii şi cu atât mai puţin creator literar, ci numai şi numai critic. Nego era mai puţin univoc în determinarea vocaţiei sale. În acei ani ai tinereţii sale, îşi făurise un fel de program pentru întreaga viaţă. Mai exact, îi plăcea să afirme că în cazul lui ordinea oarecum cronologică a etapelor existenţei unui literat se inversează (nu era singura inversiune pe care o reclama). După el, în loc să înceapă cariera literară cu poezia, el începe cu critica, pentru a evolua apoi prin proză spre perioada finală a existenţei sale, pe care o prevestea lirică. Nici n-ar mai fi nevoie să spun că lucrurile nu aveau să se petreacă întocmai. Profeţiile sunt de cele mai multe ori desminţite de istorie. Dar esenţialul, în ceea ce ne priveşte, este că aceşti doi amici ai mei, cu toate deosebirile dintre ei, considerau deopotrivă, la intrarea lor în viaţa literară, că statutul criticului literar este cel ce convenea perfect raportului lor cu literatura. Mai tânăr cu câţiva ani decât ei, având preocupări diferite de ale lor, îi preţuiam mult pentru ceea ce făceau sau îşi propuneau să facă, credeam că aveau să joace un rol deosebit în viaţa literară românească, dar nu mă simţeam nicidecum atras de modalitatea critică pe care o aleseseră. Ei înşişi vedeau în mine un spirit oarecum congener, dar nicidecum un confrate sau un comiliton în bătăliile critice pe care se pregăteau să le dea în arena literară. Pentru Regman eram un ucenic filosof sedus de sirenele literelor şi artelor; pentru Nego (care mă cunoştea mai bine, căci aveam mai dese şi mai prelungi întâlniri colocviale), un spirit setos de cunoştinţe enciclopedice, oarecum leonardesc (de aici salutul său ironic: „salut umanismul incarnate“), în orice caz un om cu vocaţia ideaţiei. Conform preocupărilor şi competenţelor pe care mi le atribuia, Nego m-a solicitat, în ianuarie 1945, când s-a lansat Revista Cercului literar, să mă răspund de „cronica ideilor“ şi mi-a cerut să scriu un eseu despre lucrările lui Mihai Ralea. Am acceptat la început, dar am înţeles, în scurt timp, că genul acesta al „cronicii“, prin care amicii mei înţelegeau o specie a criticii literare aplicată „ideilor“, nu-mi convenea. Ce e drept, lipsa mea de experienţă şi nu mai puţin vanitatea mea juvenilă, iritată de faptul că un prea amplu eseu al meu despre „omul universal“ nu putea să apară în numărul 2 al revistei, m-au făcut să nu mai colaborez la acest număr şi la cele câteva următoare, până la preatimpuria suspendare a Revistei Cercului literar. Refuzam cantonarea într-o publicistică literară apropiată de ceea ce se va numi „critica de întâmpinare“.
Au urmat anii de refuz ai oricărei colaborări la revistele din ţară şi anii celor două perioade de detenţie. În 1964, la ieşirea din închisoare şi domiciliu obligator, observam unele schimbări de bun augur pe scena literară din ţară. Descopeream în revistele pe care buna mea Mamă mi le aducea sau trimitea la Lăteşti, satul de domiciliu obligator al celor cărora, după anii de puşcărie, nu li se dădea totuşi voie să se întoarcă la ei acasă, texte literare sau de critică literară ce erau lizibile, manifestând nu numai talentul unor scriitori tineri, al căror nume îmi era necunoscut, ci – ceea ce era surprinzător pentru mine, cel ce intrasem în închisoare în anii rigorilor staliniste – demonstrau o lărgire a posibilităţilor de a publica, un început de liberalizare pe tărâmul cultural. Astfel, la eliberarea mea din domiciliul obligator de la Lăteşti, i-am regăsit şi pe prietenii mei din fostul Cerc literar de la Sibiu în plină efervescenţă. Se simţeau efluvii mai blânde, primăvăratice oarecum, promiţătoare pentru creatori, în aerul din ţară. Se vorbea despre „dezgheţul“ din alte ţări „socialiste“ sau de „democraţie populară“. Un asemenea „dezgheţ“ se petrecea şi la noi, în 1965 şi în cei câţiva ani următori. Desigur, intrarea în câmpul literar pentru unul ca mine, abia ieşit din detenţie, total necunoscut în lumea literelor, nu a fost lesnicioasă. A trebuit să treacă un timp, în care am lucrat ca „negru“ al unor prieteni, pentru ca să pot începe a publica. Dar nu publicarea era pentru mine marea problemă, care ştiam că se va rezolva favorabil mai devreme sau mai târziu, ceea ce s-a şi petrecut. Problema mea era aceea a ce anume ar urma să public. Eram pus în faţa unei alegeri esenţiale. Or, în această alegere intervine cu adevărat acea singularitate a mea, la care vă referiţi în întrebarea pe care mi-aţi pus-o, de la care am pornit în acest destul de lung ocol prin biografia mea şi la care trebuie să mă întorc acum.
Între vârsta de 20 şi cea de 30 de ani, în deceniul care a precedat lunga perioadă de detenţie din viaţa mea, sau – ca să vorbesc în termeni de istorie generală, şi nu particulară – între 1945, sfârşitul războiului, şi 1955, prima conferinţă din Geneva a celor „patru mari“, prin care s-a profilat o primă îmblânzire a Războiului Rece, activităţile pe care le numeam „alimentare“, prin care îmi susţineam existenţa, erau (atunci când peste tot erau) reduse la minim, ca urmare a faptului că fusesem dat afară din primul post universitar, în urma primei mele condamnări şi detenţii. Dacă aceasta nu-mi asigura o viaţă prea îmbelşugată, îmi oferea în schimb timp din belşug şi răgaz pentru lucrările mele. Ceea ce numeam robotul la Dicţionarul român-maghiar al Institutului de Lingvistică din Cluj sau la Biblioteca centrului de documentare medicală la Bucureşti (printre alte slujbe) îmi permitea să lucrez cu adevărat pentru sertarul meu, citind, studiind, scriind la lucrări precum seria eseurilor de morală (Despre violenţă, Acedia, Mizantropia, Eros cosmogonic etc.), Omul universal, Dionysos şi Cristos, o amplă cercetare de istorie şi filosofie a culturii, Sfântul Francisc de Assisi, Comentariul la Psalmii lui Arghezi şi altele. În afară de toate acestea mai era Jurnalul meu, în care istoriseam nu numai întâmplări din viaţa mea şi a altora din jur, ci şi reflecţiile, meditaţiile, comentariile mele la cele ce se petreceau prin lume. Niciuna din aceste scrieri, nici chiar lucrarea despre Arghezi, nu aveau nimic comun cu critica literară. Or, singurul domeniu în care mi se părea că aş putea să mă exprim în scris şi să public cele scrise era acela al scrierilor despre literatură: critică, istorie literară, eseuri de poetică sau teorie a literaturii. După ce în tot acel deceniu, pomenit mai înainte, am evitat cu grijă să mă apropiu de literatura ce se făcea în jurul meu, mi-era silă să pun măcar mâna pe publicaţiile „literare“ ale vremii, nu-mi venea să mă apuc să scriu despre această literatură, chiar dacă acum, adică prin 1965-’66, începeau să apară texte, îndeosebi poetice, dar chiar şi critice, care erau autentic literare. Prietenii mei, Negoiţescu sau Regman, începuseră să publice asemenea critice foarte pertinente şi mă îndemnau să mă lansez şi eu. Îmi amintesc o discuţie cu Nego, după ce acesta publicase un articol despre poezia Ninei Cassian. Îi spuneam prietenului meu că n-aş putea scrie un asemenea text, nu din pricină că dispreţuiam mai vechea producţie a poetei (ce ieşea zburdalnic din mlaştina proletcultistă), ci pentru că, în ce mă priveşte, nu găsesc că are rost să-mi pierd timpul reflectând pe marginea unei poezii în cel mai bun caz epigonice. În fine, căutam un spaţiu al meu ca şi o modalitate de a scrie prin care să-mi pot exercita adevăratele preocupări şi adevărata mea sensibilitate. Ceea ce mă atrăgea pretindea reflecţia filosofic-teoretică, un minim de meditaţie spiritual-religioasă şi un fel de naraţiune autoficţională. Cum să practici filosofia, meditaţia teologică şi povestirea despre tine însuţi, despre trăirile tale şi ale altora, în atmosfera încă deleteră, cu toată permisivitatea ce începea să se manifeste în câmpul literelor şi artelor din ţara noastră?
Or, tocmai aceasta am încercat să fac, sub pretextul eseului literar, al criticii literare, al diverselor texte istorice sau teoretice despre literatură. Critica (pentru ca să folosesc acest termen general despre toate scrierile despre literatură) era pentru mine, atunci când am început să scriu şi să public asemenea texte, singura posibilitate, în contextul epocii, de a spune măcar ceva din ceea ce doream să spun şi ceea ce n-am putut spune ani de-a rândul. Acest fel oarecum deturnat de a scrie – cum ar fi spus Arghezi – dedesubt, de a scrie măcar în parte ceea ce doream sub pretextul criticii, mă singulariza în câmpul literelor epocii din ţara noastră. Din această pricină mă simţeam o „voce singulară“, cum spuneţi Dumneavoastră, în critica literară a perioadei comuniste. Adăugaţi la aceasta doi termeni prin care căutaţi să aproximaţi această „singularitate“: maniera şi erudiţia. Ca să încep cu erudiţia. Ce să spun, ce n-am mai spus. S-au repetat de atâtea ori şi pe toate glasurile – respectuos-admirative, depreciatoare, simplu mirate, poate chiar amuzate – aprecieri ale „erudiţiei“ mele, încât m-am văzut nu o dată silit să-mi spun şi eu părerea cu privire la aceasta. Fireşte, fireşte, am citit mult şi multe, în toate domeniile le care le-am călcat cu o curiozitate intemperantă, o pasiune a descoperirii, a revelaţiei, aş putea spune, dar oare setea aceasta faustică m-a făcut un erudit? Nu cred. Ce fel de erudit puteai deveni în toţi anii aceia ai tinereţelor mele când îţi făceai rost de râvnitele cărţi cu straşnice eforturi, riscuri şi uzând de tot soiul de tertipuri? Şi nu mai vorbesc de erudiţia în domenii precum cele ale culturii muzicale şi artistice pe care multă vreme imposibilitatea de a călători, de a vizita muzee, de a asculta muzica vremii tale, de a vedea filmele epocii tale şi atâtea altele ţi le îngrădeau chinuitor. Dar nu numai limitele puse nesaţului meu împiedecau formarea unei adevărate erudiţii. Dacă n-am devenit acel „monstru al erudiţiei“, cu care mă identifică unii, e pentru că pasiunile mele, certa mea concupiscenţă a spiritului, oricât de violentă, nu mă împingea spre realizarea unui asemenea model uman. N-am devenit un savant erudit în niciun domeniu. Însăşi lărgimea prea mare, oarecum enciclopedică, a spaţiului peregrinărilor mele mă împiedeca să devin un asemenea specialist. Şi nu numai aceasta, ci toată forma mentis a mea mă îndrepta spre căutarea Adevărului, în, dar şi mult dincolo de toate cunoştinţele dobândite. Destul de curând (îndeosebi în anii de puşcărie) s-a întărit în mine convingerea căreia Sfântul Pavel (cu toată erudiţia sa iudaică dobândită la picioarele marelui rabin Gamael) i-a dat cea mai simplu desăvârşită expresie atunci când, nu fără, ironie, întreba „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul acestui veac?“ Dar nu numai relativizarea cunoştinţelor raportate la un plan al Absolutului punea sub semnul întrebării strădaniile cunoscătorului din mine, ci şi, în cu totul altă direcţie, aplecarea mea spre voluptăţile estetice. Cum spuneam odată, nu cred că merit acel titlu onorific de „monstru al erudiţiei“ pentru că poftele din mine se împotrivesc rigorii îndeletnicirilor ce m-ar fi învrednicit să-l port. Decât un erudit auster, am preferat adeseori în viaţă să fiu un purcel din turma lui Epicur, un jouisseur al cunoaşterii, mai degrabă decât un savant.
În ce priveşte maniera, înţeleg prin aceasta stilul şi e adevărat că scrisul meu îşi are particularităţile sale, chiar unele manierisme ce pot fi apreciate sau nu. Dar şi acestea provin (în afară de amprenta pe care orice personalitate şi-o pune pe scrisul său) tot din faptul că „stilul meu critic“ este acela al unei minţi speculative, ca şi al unei naturi introspective, predispusă la autoanaliză şi naraţiune autoficţională. De la cele dintâi texte publicate, începând din 1965, de la acel Impas al lui Ulise, cu care am „re-debutat“, scrierile mele pe care le voiam cât mai clare erau pentru mine, în acelaşi timp, codate. În epoca secretelor, a misterelor, dar mai ales a minciunii devenite normă a celor sub stăpânirea cărora trăiam, nu puteam scrie decât astfel. E adevărat că această modalitate, ce nu este doar stilistică, ţine de structura mea intimă. Chiar şi atunci când, mulţi ani mai târziu, ajuns în lumea liberă, scriam în „caietele mele“ acele pagini de eseu, meditaţie religioasă sau de naraţiune autoficţională, pe care aveam să le public în Parisul e ocarte, în Calea, Adevărul şi Viaţa sau în Caietul albastru, ba chiar şi în Abisul luminat, la care lucrez cu întreruperi de atâţia ani, mă surprind că, vrând-nevrând, codez textele mele.
C. E. A.: După excepţionalele experienţe de viaţă trăite, vă mai regăsiţi acum, la 89 de ani, în cărţile tinereţii D-voastră?
N. B.: Sigur că răspunsul este da şi nu. Să încep cu nu. Ca să termin cu ceva pozitiv. Nu în sensul că m-am schimbat foarte mult, efectiv e o întreagă economie lăuntrică, nu-i aşa, este cert. Şi, privesc uneori cu blândeţe faţă de acele vremuri de altădată, foarte exterioare mie, de parcă ar fi fiul meu sau tatăl meu în tinereţea lui. Alteori cu ironie, aşa, şi alteori chiar cu iritare. Mă înduioşează. Trebuie să spun că de cele mai multe ori mă înduioşează de-a dreptul. Aşa încât, nu vorbesc acuma de scrierile de ceva mai târziu, nu-i aşa… publicate, dar faţă de gândirea, evoluţia, treburile care erau nedeclarate, dar care erau în mine şi de care îmi aduc foarte bine aminte. Şi după aceea chiar primele mele texte: Clujul, oraşul visurilor noastre şi altele de genul acesta. Este cert că, retorica chiar, aceea a tinereţii şi a vremii şi a simţămintelor, este firesc să le privesc cu tot acest amestec: ironie, duioşie undeva… În orice caz distanţare. Nu mă recunosc şi în acelaşi timp trebuie să recunosc că totuşi eu sunt acela.
C. E. A.: Poate că acesta este motivul pentru care nici nu aţi mai schimbat la reeditare anumite texte…
N. B.: Nu, nu, nu… în anumite scrieri cu trecutul meu, în care reiau anumite texte din Jurnal sau din altele. De exemplu, Jurnalul din care a apărut o parte în acel volum, pe care mi l-a dedicat revista Apostrof când am împlinit 75 de ani… În acela este şi am să vă arăt de altfel acuma, sigur sunt mult mai multe pagini, dar acolo am un anumit număr de pagini din ceea ce numesc acum: Jurnalul unui adolescent teribil. Mi se pare teribil. Într-adevăr mi se pare teribil… şi de serios, nu ştiu cum. În fine. În acelaşi timp mi se pare plin de naivităţi. În orice caz, nu eram teribilist în sensul că…, asta nu! Dar era teribil…, mi se pare acuma. Bun. Dar să lăsam asta. În orice caz, deci repet, e o recunoaştere a acestor texte, nu le neg paternitatea, dar cert că m-am schimbat. De altfel cred că viaţa oricărui om, care o trăieşte pe etape şi căruia eventual i se dă, pentru că nu se dă tuturor la fel şi în porţii egale, şi anume posibilitatea unei evoluţii, nu neapărat progres în înaintare şi în înălţare, ar fi frumos dacă ar fi totul aşa… Un mare franciscan, pe care îl am aici chiar alături de mine, şi anume Sfântul Bonaventura, are o scriere a sa, Itinerariummentis in Deum. Acest „in Deum“, deci itinerariul, nu în sensul real, nu raţiune… Să zicem „mentis“ în sensul în care în limba română implică în acelaşi timp raţiunea, dar aşa cum implică şi anumite valenţe de ordin moral. Deci itinerariul minţii, spiritului şi sufletului este „în Dumnezeu, spre Dumnezeu şi prin Dumnezeu“. Deci, definiţia aceasta latină este foarte largă şi permite…, e cuprinzătoare. Şi ceea ce vroia Bonaventura era chiar lucrul acesta: prin, dar şi în Dumnezeu. Itinerariul acesta al minţii… Spusesem înainte că consider că nu li se dă tuturor în mod egal posibilitatea unei evoluţii destul de… unii au o viaţă foarte plană şi continuă, alţii stau pe un anumit podiş sau înaintează conform organismului, care îşi impune propriile sale ritmuri. Da, dar şi acestea, depăşindu-le există un itinerar al minţii din om. Ceea ce este o evoluţie mult mai complexă a vieţii noastre de păcătoşi, care totuşi avem o anumită chemare înspre divin, a vieţii la care suntem, din păcate de cele mai multe ori nu suntem, în măsură să o împlinim aşa cum ar trebui… Deci, vreau să spun că, itinerariul acesta şi evoluţia m-au marcat evident… Într-un anumit plan destul de profund, mai puţin vizibil. De aceea, rareori am privit din exterior viaţa şi evoluţia ei şi raporturile mele cu trecutul. Aici vreau să fac o paranteză, chiar dacă ieşim din subiect. Şi anume… Între scrierile, cărţile, care într-un fel stau ca un fel de modele tutelare în viaţa mea, în perioada în care lucrez la Abisul luminat, dar era deja prezent şi în perioada anterioară, sunt cele – aşa cum ştiţi dumneavoastră şi aţi amintit – prezente în cartea Confesiunile Sfântului Augustin. Augustin scriind cartea sa, marea carte – mare pentru toată cultura europeană –, a scris despre trecutul său, dar a scris cu judecata omului deja vârstnic, ştii cum e omul bătrân, dar a scris judecându-l sever şi condamnându-l moral pe tânărul de altădată. Lucrul acesta eu nu îl pot face decât… Nu îl pot face decât în anumite paranteze, dar scrierea mea, din cauza aceasta, adeseori mă complac în anumite lucruri din trecutul meu, cu anumite limite; la complacerea aceasta, cert, existenţa mea a fost păcătoasă. Deci vreau să spun că nu am apreciat niciodată această parte a mea, nu fac comparaţie nici cu planul literar, nici cu planul filosofic, nici cu planul teologic… Dar în termeni de model mă refer la această carte… Niciodată nu ar putea să aibă greutatea morală, spirituală, a cărţii lui Augustin. Din această pricină… Dar e adevărat că dintr-un punct de vedere al modernităţii, este o carte undeva mai literară, în sensul că uneori, nu-i aşa, cel care scrie despre ceea ce scrie nu exprimă o judecată, ci o scrie cu plăcerea cu care priveşte, de la distanţă, un peisaj din care nu mai face parte, dar care a fost al său. E o chestiune veche, dar foarte simplă, ceea ce continuă să pună probleme… Noi suntem altceva.
Interviu realizat de Carmen Elena Andrei