Despre filosofie, cu plăcere
Marta Petreu
Specializat în filosofie antică şi medievală, exeget al filosofiei medievale, traducător de texte de filosofie din respectivele perioade, Alexander Baumgarten a avut ambiţia de a fi – caz rar – şi comentator permanent al cărţilor de filosofie care au apărut şi apar la noi, aşadar cronicar filosofic. În volumul Vînătorul cu o singură săgeată (Oradea: Editura Ratio et Revelatio, 2013), autorul îşi adună cronicile şi comentariile filosofice publicate, vreme de mai bine de zece ani, în reviste bucureştene, mai ales în regretata de noi toţi Dilemateca, precum şi cîteva dialoguri „trepidante“, îmi vine să spun, cunoscînd autorul şi recunoscîndu-i stilul, în care îşi declară părerile despre ce şi cum este şi ar trebui să fie în lumea filosofică românească. Întrucît cultura românească a avut şi mai are, din naştere, ca particularitate faptul că despre cărţile de filosofie (originale sau traduceri) au scris în presă mai ales criticii literari, unii cu, alţii fără formaţie filosofică, apariţia unor cronicari, precum Alexander Baumgarten, de formaţie filosofică este în sine un cîştig. Numai atît, şi această carte de cronici ar fi deja de salutat. Autorul nu îşi închipuie nici o clipă că din specialitatea lui de medievist ar şti tot ce este şi-n ograda altora, şi, de altfel, recunoaşte acest fapt din start; are însă avantajul de a fi format ca filosof, iar nu doar ca filolog, precum cei mai mulţi comentatori de pînă acuma (de altfel, Alexander Baumgarten este şi filolog, absolvent de studii clasice). Intenţia declarată a autorului a fost să recenzeze cele mai importante apariţii de filosofie din ultimii zece ani şi ceva (cea mai veche recenzie este din 1998, dacă nu mă înşel), iar într-o bună măsură a chiar reuşit. A comentat şi cărţi originale, şi traduceri din toate epocile. A privilegiat epoca medievală, nu numai fiindcă îi este mai la îndemînă, ci şi fiindcă o socoteşte sursa modernităţii. Recenziile lui, scurte şi clare, au fost în aşa fel concepute încît au ţintit şi spre cititori, şi spre autori. Prin claritatea şi entuziasmul prezentărilor, cronicarul pare că a urmărit să le semnaleze cititorilor ce minunăţii ale inspiraţiei şi gîndirii pot citi într-o carte de filosofie; iar prin grija de a identifica ideea de bază a cărţilor şi de-a semnala frumuseţea unor demonstraţii, pare că a vrut să le arate autorilor că nu vorbesc chiar în pustie, că nu sînt chiar singuri. Uneori, de fapt, Alexander Baumgarten îşi scrie cronichetele chiar sub forma unor scrisori afectuoase, jubilatoare, adresate direct confratelui care l-a încîntat. Aşa că pentru cititorul acestei cărţi şi al altui volum de-al lui, Idei înrîuritoare ale lui Aristotel (Bucureşti: Humanitas, 2012), e o plăcere să constate felul cum filosofia devine nu numai obiect şi sursă de bucurie, ci şi prilej de experiment stilistic. Arareori am citit o carte de şi despre filosofie mai răsfăţată, mai voluptuoasă, mai dornică de-a îngloba întreg realul în paginile ei ca volumul Idei înrîuritoare ale lui Aristotel. Aici, Alexander Baumgarten nu expune, nu demonstrează, ci, ca Odobescu în Pseudo-kynegeticòs sau ca Noica în Povestiri despre om, ca să iau două repere de experiment stilistic, îşi inventează o formă personală de expunere. Ştiindu-l apicultor, aş zice că îşi îmbie cititorii cu un fagure, pe care l-a umplut el cu polenul multor experienţe, experimente, cărţi – nu neapărat de filosofie, pot fi de proză, pot fi de versuri –, nostalgii, idei, pasaje favorite din autori celebri şi mai puţin, utopii etc.; totul, într-un limbaj care combină conceptul cu vorbirea cotidiană. Un eseu, deci, fără note de subsol şi scăldat într-o aură de voluptate filosofică.
La ce sînt bune cărţile, acestea două, ale lui Alexander Baumgarten: Vînătorul cu o singură săgeată va uşura munca unui viitor cercetător al istoriei filosofiei româneşti; iar eseul Idei înrîuritoare… ne arată că filosofia, dacă te apropii de ea şi cu un dram de graţie, poate deveni, pe lîngă o formă optimă de cuprindere şi structurare a lumii, o sursă de bucurie.