Ştefan Melancu, Înainte şi după Caietele negre – „jocul“ interpretărilor

Heidegger – 50 de ani de la moarte

Martin Heidegger este, neîndoielnic, filosoful cel mai impozant şi totodată cel mai neobişnuit, admirat şi deopotrivă contestat, din secolul XX şi inclusiv din aceste prime decenii ale secolului XXI, aşezat într-un veritabil „joc“ al interpretărilor, cu reverberaţii multiple în ceea ce ţine de viaţa şi biografia spirituală a acestuia şi, în egală măsură, sub aspectul analitic al operei; impozant prin dimensiunea şi singularitatea operei, a cărei editare a ajuns în acest moment la volumul 105 (anunţat pentru anul în curs de Editura Vittorio Klostermann, cea care îngrijeşte editarea scrierilor filosofului, după ce, între 2014-2022, au fost publicate cele 9 volume din Caietele negre/ Schwarze Hefte, în ediţia Gesamtausgabe); neobişnuit prin discursul său cu totul aparte – o nouă limbă a filosofiei, s-a spus acest lucru, într-o morfo-sintaxă de o originalitate dezarmantă pentru un cititor neavizat (comparabilă ca noutate cu aceea imprimată de Joyce, în spaţiul literaturii, prin Ulise şi mai ales prin Finnegans Wake), pe care filosoful o impune încă din perioada de început a scrierilor sale, marcată de apariţia faimoasei Fiinţă şi timp, precedată şi pregătită de o serie de cursuri din perioada margburgheză – cele din anii 1924-1925, precum Sofistul, Conceptul de timp sau Prolegomene la istoria conceptului de timp.

Dificultatea frapantă a discursului filosofic, la care se adaugă numărul restrâns al traducătorilor cunoscători îndeaproape ai filosofiei sale (plus alte impedimente ţinând de politica noastră culturală păguboasă), face ca, pentru spaţiul românesc, traducerile din opera lui Heidegger să fie relativ restrânse, unele dintre acestea, printre cele mai vechi, fiind însoţite de o adevărată odisee editorială: este cazul traducerii din anii ‘40 ai secolului trecut, semnate de Walter Biemel şi Alexandru Dragomir a conferinţei Ce este metafizica? – prelegerea din 1929 cu care Heidegger îşi inaugura catedra de filosofie de la Freiburg, înlocuindu-l pe Husserl, la care autorul va apela inclusiv în atât de controversatul Discurs rectoral din 1933 (Autoafirmarea Universităţii, sau Apărarea Universităţii – în varianta propusă de Pierre Bourdieu, în Ontologia politică a lui Martin Heidegger, Tact, 2015), des invocat pentru capitolul existenţial al aderării la ideologia nazistă, şi, de asemenea, în celebrul interviu din Der Spiegel, Nur noch ein Gott kann uns retten/ Doar un Dumnezeu ne mai poate salva, din 1966, publicat însă doar în 1976, la câteva zile după moartea sa. Walter Biemel şi Alexandru Dragomir, ambii foşti doctoranzi ai lui Heidegger la Freiburg, pregătiseră traducerea pentru tipar în timpul războiului, însă, din cauze încă neclare, aceasta rămânând doar în proiect şi fiind publicată mult mai târziu, în anii ‘50, la Paris, prin implicarea inclusiv a lui Virgil Ierunca. De notat că în aceiaşi ani, mai exact în 1942, Walter Biemel a tradus în română şi un alt text heideggerian, Hölderlin şi esenţa poeziei, conferinţa din 1936, traducere apărută în săptămânalul bucureştean Universul literar. Există apoi traducerea conferinţei Ce este filosofia? din 1955, apărută, fragmentar şi cenzurată, în chiar primul număr al revistei Echinox, din decembrie 1968, datorată lui Radu Mihai, membru al redacţiei din acel moment, traducere care, chiar dacă a trecut de cenzura prealabilă, a iscat ulterior un adevărat scandal în ochii propagandei timpului (cauzat de traducerea lui Heidegger, ca şi de alte câteva articole cu trimitere înspre autori socotiţi indezirabili pentru regimul comunist), finalizat cu destituirea redactorului-şef de atunci al revistei, Eugen Uricaru (vezi, în acest sens, articolul lui Ion Vartic şi Dosarul Echinox – 55, publicate în Apostrof nr.1, 2024). Au urmat apoi, la distanţă în timp, traducerile datorate lui Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger, Originea operei de artă (1979), Repere pe drumul gândirii (1988) şi Fiinţă şi timp (Humanitas, 2003). De reţinut că o traducere a screirii Sein und Zeit, cu titlul Fire şi timp, a apărut în prealabil, în 2001, la editura clujeană Grinta, avându-i ca traducători pe Dorin Tilinca şi Mircea Arman. La aceeaşi Humanitas, au apărut, între 1999 şi 2019, traducerea altor câtorva scrieri importante (Introducere în metafizică, Conceptul de timp, Parmenide, Prolegomene la conceptul de timp, Metafizica lui Nietzsche, Probleme fundamentale ale fenomenologiei, Despre miza gândirii, Conceptele fundamentale ale metafizicii). De remarcat, de asemenea, traducerea, tot la Humanitas, a corespondenţei lui Heidegger cu Elisabeth Blochmann (2006) şi cu Hannah Arendt (2007) – cele două, una evreică, alta cu mamă evreică (amănunt semnificativ pentru acuza de antisemitism, capitol, şi acesta, aparte în biografia filosofului), fiindu-i, deopotrivă, confidente şi iubite/ amante, iar corespondenţa cu acestea, întinsă pe o perioadă de peste o jumătate de secol, oferind un segment important pentru un anume tip de receptare a lui Heidegger, date fiind informaţiile interne, transmise direct, altfel spus, necenzurate interpretativ. Cu referire mai ales la anul 1933 şi la perioada ce a urmat pentru filosof, capitol constituit în ceea ce s-a numit problematicul Caz Heidegger – întors pe toate feţele de-a lungul timpului şi interpretat fie cu o partizană îngăduinţă (ca pe o eroare, semnificativă, dar care nu ar trebui să afecteze valoarea intrinsecă a operei), fie cu o maximă intransigenţă (aşezată în spaţiul ideologic al unui nazism asumat deliberat de către Heidegger, şi cu implicaţii dezastruoase privind însăşi valoarea întregii sale opere), dezbaterea devenind una şi mai amplificată după editarea volumelor din Schwarze Hefte.

Râmâne de aşteptat traducerea celorlalte scrieri din corpusul operei heideggeriene, între care se disting drept esenţiale cel puţin două, Beiträge zur Phlosophie. Vom Ereignis/ Contribuţii la filosofie, scrisă între 1936-1938, dar publicată postum în ediţia Gesamtausgabe, în 1989, şi socotită ca fiind o doua sa mare scriere după Fiinţă şi timp, respectiv, recentele Schwarze Hefte, editate în ultimii ani. Se adaugă acestora, scrieri semnificative îndeosebi sub raport documentar, care ar putea limpezi unele aspecte legate tocmai de anii 1933-1945, cum sunt corespondenţa filosofului cu Elfriede Heidegger, soţia acestuia (cea mai întinsă dintre corespondenţele heideggeriene), şi, de asemenea, cu nume importante în biografia filosofului, precum Husserl (maestrul de odinioară al lui Heidegger, cu un sprijin esenţial pentru începutul carierei sale universitare şi pentru care anul 1933 se constituie într-o ruptură personală iremediabilă), Rudolf Bultmann (teolog proeminent, cu care a avut o îndelungată prietenie intelectuală, admirându-i opera inclusiv după 1933) şi Karl Jaspers – acesta din urmă, printre reperele cele mai importante pentru înţelegerea perioadei 1933-1945, autorul celebrului eseu Vina germană (publicat în 1946, în chiar timpul procesului de la Nürenberg), fiindu-i prieten apropiat, preţuindu-i opera fiosofică, dar şi un critic exigent în evaluarea morală pe care i-o face pentru comisia din 1946, în cadrul universităţii freiburgheze, privind scoaterea din învăţâmânt a lui Heidegger, pronunţându-se în mod expres pentru interzicerea dreptului de a mai preda după episodul nazist al acestuia. Plecând de la un astfel de tablou – cu imaginea cvasicompletă din acest moment pe care ne-o arată Heidegger prin editarea aproape finalizată a operei sale şi, totodată, prin impactul determinat de publicarea ultimelor Schwarze Hefte – pot fi desprinse câteva linii configurative privind receptarea de ansamblu a filosofului.

Astfel, există mai întâi interpretările axate pe hermeneutica operei filosofice heideggeriane (pe „filosofia pură“, cu o expresie a lui Bourdieu), fără implicarea, aşadar, a biografiei explicite a autorului. Acestea aparţin unor nume semnificative precum Jean Beaufret, Derrida, Michel Haar, Walter Biemel, Vattimo, Rorty sau Habermas, pentru a aminti doar câteva dintr-o lungă listă a exegeţilor, cu interpretări ce vizează liniile majore ale filosofiei lui Heidegger: înţelegerea filosofiei ca gândire esenţială şi în opoziţie cu întreaga tradiţie occidentală, în urmărirea unui singur gând, cel al fiinţei, nucleul întregii filosofii heideggeriene, fapt pentru care adevărata sarcină a gândirii pe care şi-a asumat-o Heidegger este aceea de a depăşi întreaga metafizică occidentală de până la el, renunţând, pentru aceasta, la conceptele forte care au impus-o şi procedând la o mutaţie semantică impresionantă (cuvinte precum Dasein, Existenz, Sein fiind „smulse limbajului metafizicii“ şi „mutate din locul pe care ele au ajuns să-l ocupe în vorbirea curentă“), drumul gândirii sale, astfel înţeles, constituindu-se într-unul „complet diferit de cel al metafizicii“; interogarea adevărului fiinţei, care nu numai că a fost copleşit de „interpretarea tehnică“ a gândirii, ci acesta – aşa cum ne lasă să înţelegem finalul din Fiinţă şi timp sau, cum se întrevede într-un text cum este Introducere la „Ce este metafizica?“, nici măcar nu a fost pus ca interogaţie de către tradiţia filosofică de până acum; tema diferenţei dintre „gândirea metafizică“ – incapabilă de a gândi adevărul fiinţei, şi identificată cu istoria filosofiei occidentale de până la Nietzsche, aceasta fiind şi cea care „determină vârsta modernă a lumii“ – şi „gândirea esenţială“, singura „care gândeşte adevărul fiinţei“; conceptualizarea faimoasei Kehre, unde îşi găsesc locul interogarea Ereignis-ului, casa fiinţei (limbajul), arta şi poezia lui Hölderlin, uitarea Fiinţei şi gândirea ca Andenken; în sfârşit, conceptualizarea Ge-Stell-ului impunând dominaţia planetară a tehnicii şi în aşteptarea unei alte gândirii, odată cu stadiul final al filosofiei (reamintit de Heidegger inclusiv în interviul din Der Spiegel), alături de uitarea sensului, ceea ce se impune, în interiorul aceleiaşi metafizici, fiind o permanentă reificare a acestuia (gând ce duce înspre Cum a ajuns în sfârşit „lumea adevărată“ o fabulă, a lui Nietzsche, din Amurgul idolilor), transformată însă, în cele din urmă, în epuizarea completă a oricărei semnificaţii, a sensului reprezentând „împlinirea integrală a ceea ce se poate numi semnificaţia semnificaţiei sau reprezentarea sensului-prezent-la-distanţă“, şi prin aceasta împlinirea metafizicii înseşi, redată de Heidegger în marginea gândirii lui Nietzsche cuprinse în faimoasa formulă Gott ist tot (înţeles în ideea că suprema reprezentare, ea însăşi, este „epuizată“) – împlinire în interiorul căreia fiinţa pare să fi ajuns un cuvânt „gol“, iar semnificaţia acesteia (în termenii aceleiaşi filosofii a lui Nietzsche), devine un „pustiu“ care „creşte“. Fapt ce înseamnă, pentru Heidegger, că „lumea nu este doar în dislocare, ci şi că ea se îndreaptă spre neantul non-sensului“, întrucât „dezolarea“ (echivalentul formulei nietzscheene „Deşertul creşte…“) „e mai mult decât destrămare“, decât „destrucţie“, este „aneantizarea“ însăşi, caracterizând epoca noastră „ca o epocă de declin“, „bolnavă“, „lovită de pierderea echilibrului“ – gând resfirat în Was heißt Denken?, unul dintre cursurile târzii ţinute de Martin Heidegger, după revenirea la Universitatea din Freiburg, în semestrele 1951–1952.

Există apoi abordările încadrate într-un radicalism deseori univoc al interpretării, ce subordonează întreaga filosofie heideggeriană cu preponderenţă factorului biografic, cu insistenţa pe angajamentul nazist al filosofului şi cu implicaţii asupra nucleului ideatic al întregii opere filosofice. Este cazul lucrării lui Victor Farías, Heidegger et le nazisme, publicată în 1987, cu un impact considerabil în „reconsiderarea“ (şi aceasta este teza centrală a cărţii) filosofiei însăşi heideggeriene. Axat pe date factuale din biografia lui Heidegger (înscrierea în partidul nazist, Rectoratul şi Discursul rectoral din mai 1933, diverse documente politice şi administrative etc.), studiul lui Farías impune, înainte de toate, imaginea omului Heidegger compromis prin episodul nazist şi, prin aceasta, o interogaţie de neocolit privind atitudinea politică a filosofului – într-o determinare dusă la extrem, până într-acolo încât însăşi scrierea majoră a lui Heidegger, Sein und Zeit, să fie înţeleasă drept o operă „nazistă“. În acelaşi spaţiu al abordărilor ţinând de atitudinea critică faţă de filosofia heideggeriană – nuanţată, de la un autor la altul, în funcţie de accentul pus pe biografia politică, pe raportul cu nazismul, pe contextul politic şi istoric al epocii ori pe antisemitismul inculcat în însăşi ideatica filosofică – se aşază o serie de alte lucrări semnate, între alţii, de Philippe Lacou-Labarthe (Ficţiunea politicului. Heidegger, arta şi politica, 1987, traducere Idea Design&Print, 2010), Hugo Ott (Martin Heidegger. Unterwegs zu seiner Biographie, 1988); Emmanuel Faye (Heidegger, l’introducţion du nazisme dans la philosophie, 2005), Tom Rockmore (Despre nazismul şi filosofia lui Heidegger, 1992, traducere Polirom, 2024) sau Donatella Di Cesare (Heidegger e gli ebrei. I „Quaderni neri“, ultima dintre acestea luând în discuţie inclusiv Caietele negre, volumul de început al seriei din ediţia Gesamtausgabe. Mai echilibrate şi implicit mai nuanţate ca interpretare sunt însă abordări precum: Pierre Bourdieu, Ontologia politică a lui Heidegger, amintită deja, subliniind din capul locului „agitaţia nesănătoasă ce-l înconjoară azi pe filosof“ şi propunând – la graniţa ireconciliabilă dintre „paznicii interpretării ortodoxe“ şi „profesioniştii lucidităţii“ – o „analiză adecvată“ a operei heideggeriene, instituită prin prisma unei lecturi duale care să respingă „atât pretenţia textului filosofic la autonomie absolută, precum şi refuzul său corelativ în privinţa oricărei referinţe exterioare, cât şi orice reducere directă a textului la condiţiile cele mai generale ale producerii lui“; Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică (2001, traducere Polirom, 2005), cu un prim capitol Martin Heidegger – Hannah Arendt – Karl Jaspers, analizând – într-o abordare incitantă, cu punct de plecare în Gândirea captivă a lui Czeslaw Milosz şi în modelul platonician din Republica – relaţia dintre intelectuali şi ideologie prin intermediul seducţiei produse asupra acestora de către puterea politică, poziţionare în care s-ar afla Heidegger însuşi, cu o subliniere de ordin moral, sugestivă, de genul: „Una dintre lecţiile practice ce decurg din Republica este că, atunci când filosofii încearcă să devină regi, fie filosofia lor e coruptă, fie politica e coruptă, fie ambele“; Andrei Marga, Heidegger (Creator, 2021), autorul ilustrând, prin această monografie, statutul unuia dintre cunoscătorii cei mai avizaţi în spaţiul nostru ai filosofiei heideggeriene, ocupându-se în demersul de faţă inclusiv de Caietele negre, într-o abordare echilibrată, interpretând amănunţit conţinutul acestora (aşa cum o face şi în privinţa scrierii Beiträge zur Philosophie. Vom Ereignis/ Contribuţii la filosofie, publicată în 1989), impunând ca teză a interpretării o situare echilibrată, constând în faptul că nu pot fi ignorate ideile de natură politică ale filosofiei heideggeriene, dar nici, în aceeaşi măsură, nu impune o interpretare subsumate unei reducţii a viziunii filosofice la expresia sa politică; Friedrich-Wilhelm von Hermann, Francesco Alifieri, Martin Heidegger. Adevărul despre „Caietele negre“ (2017, traducere Ratio et Revelatio, 2021), primul dintre autori fiind, în fapt, ultimul dintre asistenţii lui Heidegger, o abordare axată cu prioritate pe un corpus masiv al citatelor din Caietele negre, ordonate şi adnotate tematic, menită a imprima o altă imagine dificilului Caz Heidegger, judecat de atâtea decenii într-un veritabil „joc“ al interpretărilor, prin prisma adeziunii naziste, politicii angajate sau prin ceea ce s-a numit gândirea heideggeriană antisemită.

Drept concluzie, aş spune că, în acest moment, după finalizarea editării Caietelor negre, este limpede că opera filosofică a lui Heidegger trebuie revizitată şi, implicit, rechestionată. Sens în care, o direcţie semnificativă ce ar putea fi profilată ar constitui-o poate tocmai modul în care critica modernităţii întreprinsă de Heidegger (pe care am analizat-o într-o teză doctorală publicată în 2007, Singurătatea moralei. O analiză a crizei modernităţii, în capitolul Diagnoza lui Heidegger), se constituie, în cele din urmă, ca revers, într-un veritabil impuls din partea filosofului pentru o altă gândire – cum o numeşte inclusiv în interviul din Der Spiegel, sub semnul unei aşteptări care, la rândul ei, necesită o nouă tematizare şi o nouă abordare. Una asociată paradigmei contextului istoric atât de tulbure, a perioadei ce a urmat şi, deopotrivă, conceptualizărilor filosofice proprii. Totul însă privit în complexitatea întregii sale filosofii printr-o analiză nuanţată – vizând poziţionarea sa politică alipită episodului nazist şi, de asemenea, privind critica pentru ceea ce se numeşte antisemitismul (cultural, onto-istoric) al lui Heidegger, pe care filosoful, într-una din adnotările sale din Caietele negre (redată pe coperta IV a volumului amintit mai sus, Martin Heidegger. Adevărul despre „Caietele negre“) îl priveşte, de pildă, şi astfel: „Că marii profeţi sînt evrei este un fapt al cărui mister nu a fost încă elucidat. (Notă pentru măgari: observaţia nu are nicio legătură cu «antisemitismul», care este la fel de nechibzuit şi reprobabil“.