Mihnea Măruţă, Nole, Nolan şi Nolanul

La început a fost un titlu. Îmi plăcea muzicalitatea lui şi mi-am propus ca, într-o zi, de dragul acestei aliteraţii, să scriu un text în care să caut legătura dintre cei trei, ca şi cum prima dată ai alege numele copilului şi abia după aceea ai încerca să-l aduci pe lume. (Semiologii ar spune că mai întâi decizi semnificantul şi abia ulterior îi produci un referenţial – misiune inversă decât cea pe care Dumnezeu i-a dat lui Adam, de a numi toate animalele deja create.)

Nole i se spune lui Novak Djoković, probabil cel mai bun jucător de tenis din toate timpurile. Nolan e regizorul căruia îi datorăm Inception, Interstellar şi, mai nou, Odiseea. Iar Nolanul e supranumele rebelului călugăr Giordano Bruno, născut în localitatea Nola de lângă Napoli, cel care a scris, printre altele, Despre înlănţuiri în general (De uinculis in genere) şi care a sfârşit ars pe rug la 1600, pentru că a refuzat să gândească altfel decât cu propria minte. Una dintre temele despre care Nole vorbeşte adesea este aşa-numita vizualizare, care pare a fi devenit condiţie obligatorie pentru performanţă, cel puţin în tenis. E o tehnică de concentrare care constă în a-ţi imagina situaţia pe care ţi-o doreşti, ca un magnet care, prin repetata aducere în conştiinţă a acelui deznodământ, ar atrage realitatea să se petreacă întocmai.

A vizualiza, înţeles în acest fel, înseamnă a fi deja ceea ce ai vrea să fii sau a trăi deja ceea ce ai vrea să trăieşti. Înseamnă să te auto-însămânţezi cu un anume viitor şi astfel să încerci să contragi realitatea înspre acea versiune a lumii – numai ea, dintre toate posibilele. (E interesant, în context, cum tineri din generaţiile Z şi Alpha au regăsit, prin intermediul reţelelor, această tehnică mintală – vizualizarea, ca parte dintr-un complex de practici pe care ei îl denumesc manifestation şi care se referă la tentativa de materializare a dorinţelor.)

Mergem mai departe, la Nolan. Tema principală din filmul Inception este că, în anumite condiţii, de pildă înăuntrul unui vis visat în comun, poţi implanta o idee în subconştientul altcuiva, iar „ţinta“ să ajungă să creadă că acea idee îi aparţine. Termenul de inception înseamnă deci a însămânţa într-o altă minte o părere sau un anume gând, cu scopul ca, la un moment dat, acea persoană să acţioneze în sensul dorit de tine. Cu alte cuvinte, să modifici anticipat realitatea fără ca „instrumentul“ să realizeze că a fost un instrument.

Ei bine, tehnicile descrise mai sus sunt înfrăţite cu conceptul de înlănţuire al Nolanului: e vorba despre un procedeu magico-erotic care constă în a face pe cineva să se îndrăgostească de tine sau de o cauză a ta: să seduci o altă persoană, despărţindu-i raţiunea de voinţă, pentru a subjuga acea persoană, pentru a-i însămânţa mintea şi/sau inima cu dorinţa ta şi, astfel, a creşte probabilitatea acelei versiuni de viitor pe care o vrei împlinindu-se. Cuvântul-cheie este deci acesta: însămânţare. El ne spune că ai putea influenţa mersul lucrurilor chiar şi tu, un biet muritor, dacă te gândeşti suficient de puternic la o anumită imagine sau dacă reuşeşti să transmiţi, suficient de seducător, o anumită imagine. Însămânţarea mintală ţine deci atât de insistenţa operatorului, cât şi de o anume deschidere a ţintei, de înclinaţia ei de a fi receptivă, cu sau fără voia sa, către o anume apariţie care ar putea surveni.

Ce legătură au toate astea cu rubrica de faţă? Poate că, la rândul meu, am vrut ca mai întâi să vă înlănţui, pentru a vă putea vorbi despre un subiect la care nu v-aţi fi aşteptat: cărţile scrise cu ajutorul inteligenţei artificiale (AI). Fiindcă acest subiect stă să explodeze în cultura occidentală. În favoarea noii forme se invocă un argument care presupune implicit că AI este doar o tehnologie. El sună cam aşa: de ce foloseşti laptop şi nu continui să scrii de mână? Altfel spus, creaţia asistată de AI – sau chiar bazată pe AI – ar fi o treaptă firească în progresul civilizaţiei. Contra noii forme există un argument care ţine, aş zice, de excepţionalismul nostru, adică de concepţia potrivit căreia omul este o încununare a evoluţiei (sau a creaţiei divine). Argumentul sună cam aşa: procesul dă valoare (sau aură) operei. Cu alte cuvinte, căutarea asociată scrisului, chinurile, imperfecţiunea şi erorile ar fi la fel de preţioase ca rezultatul final. Ce se întâmplă când se scrie o carte cu ajutorul AI? Trebuie că există şi aici o idee, un plan sau o viziune, dar, inevitabil, omul transferă căutarea şi o bună parte din proces către entitatea artificială: o însămânţează, îi deleagă chinurile şi, simultan, o lasă să îl re-însămânţeze însutit.

Iar gândul care mi-a venit – şi care unifică, iată, cele două bucăţi ale acestui text – e acesta: din moment ce scrierea unei cărţi e tot o tentativă de a-i face pe alţii să se îndrăgostească de tine, şi din moment ce însămânţarea nu se va mai produce nemijlocit, adică între autor şi cititor, cu toate riscurile şi beneficiile acestei nemijlociri, nu cumva noua formă culturală, cartea scrisă cu ajutorul AI, dat fiind că înlocuieşte căutarea cu găsirea, devine semnul unei înlănţuiri a omului de către aparentul intermediar – entitatea care îi preia ideea şi o dezvoltă, inversând rolurile şi transformându-se astfel în operatorul magic care-şi urmăreşte propriul scop, în propria realitate?