Lucian P. Petrescu, Despre genetica geniului

Poate din pricina vârstei, de ani de zile nu mai citesc literatură ficţionară. Mai concret, naraţiune convenţional-ficţionară. Nu sunt bucuros ori mândru de asta. Aspră autoironie: încă mai cred că elaborez, clar convenţional, ceva care se poate numi proză… Vorba domnului Jourdain: „nu ştiam că vorbesc în proză“. Asta până n-am citit o carte de-a dreptul… bizară. Cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. O psihodramă, de Mircea Mihăieş. Absurd sau nu, cunosc persoana cu pricina, de nişte zeci de ani. Qui prodest? Acum, recunosc: profesia mea „lumească“ m-a făcut să privesc, până n-am citit nicio pagină, cumva, exterior, principiul şi aplicabilitatea procedeului Moreno. Psihodrama.

Toate astea până m-am apucat să citesc o carte… lungă, de peste 800 de pagini, considerată aprioric un produs al întreprinderii istorico-critic-literare. M-am apucat să citesc cu o prejudecată culturală malignă. Spunea bietul Einstein: „Este mai uşor să dezintegrezi un atom decât o prejudecată“. Şi asta şi pentru că, influenţat de istoria personală, de contactul cu mentori precum Eduard Pamfil, de la care primisem primele dovezi despre eficacitatea psihodramei pentru suferinzii psihici, cel puţin cei tradiţional încadraţi, citeam, încărcat de arme nepotrivite unei asemenea lecturi, cu totul neconvenţională, o chestiune relativ exotică în peisajul criticii şi istoriei literare autohtone (şi nu e nimic ironic în această definiţie).

Citind acest tom, realmente unul dintre cele mai neobişnuite („fascinante“ sună prea elocvent) texte de model Bildungsroman, despre unul dintre cele mai neobişnuite (aşadar, miraculoase) personaje din literatura tuturor vremurilor, dincolo de documentaţia îngrozitor de laborioasă (o să ziceţi: asta e munca istoricului şi, implicit, criticului literar…) rămâne în prim-plan, nefardată, necondiţionată, fascinaţia celui care recuperează memoria unui loc şi a unui timp devenit emblematic, nu doar modernismul şi chiar postmodernismul anglo-irlandezo-american, evident anterior celui franco-italo-german, iubirea uneori sufocantă pentru cărţile (vă mai amintiţi de cartea aceluiaşi Mircea Mihăieş, despre Finnegans Wake, o operă aproape imposibil de citit pentru lectorul de rând, inclusiv bun cunoscător de limbă engleză?), dar mai ales pentru personajele vremii. Nu anume, pentru început, al comunităţii singulare şi cam fanatice a Apostolilor, cât al cercului cu adresă şi componenţă migratoare, al Grupului Bloomsbury.

Acesta fusese nu degeaba găzduit de familia Stephen, ulterior Woolf, mai concret de surorile Vanessa şi mai ales Virginia Stephen, o amfitrioană deopotrivă iubită şi temută, pasională şi îngheţată, fermă şi tulburată, nefericită şi extaziată – în cele mai scurte perioade de timp derulate toate. Scriitoare în cuget şi, evident, în har, încă de la o fragedă vârstă, o forţă intelectivă şi o capacitate descriptivă care te punea mereu în gardă, prieten ori iubit/iubită, în speţă sondare interioară, mereu tulburătoare pentru toţi lectorii ei, cunoscuţi sau necunoscuţi. O Virginia Stephen Woolf nu literalmente distrusă, până la finalul abrupt, dar previzibil, datorat (poate nu tocmai exclusiv) unei boli incurabile, necruţătoare, ci dăruită cu un simţământ unic al oricărei drame umane conştiente, şi nu neapărat fataliste ori neasumate.

Toate figurile ce defilează, uneori feroce (vezi drama sugerată, sau mai degrabă povestită cu oarecare cruzime despre semiincestul stârnit de fraţii vitregi), relaţiile cu „mamele“ consecutive din casa Stephen (Stella Duckworth, în fapt, sora vitregă mai mare, devenind atât substitut de mamă, cât şi protectoarea tatălui, dar moartă şi ea tragic şi prematur), relaţia cu tatăl, Leslie. Erau raporturi între cele mai obişnuite în aristocraţia mai mare sau mai mică a vremii, destul de probabil şi azi continuate în spaţiul britanic, în aceeaşi măsură iconoclast şi îngheţat în conservatorism feudal.

Alteori, avem parte de prezenţe şi influenţe serafice, dar şi pasional-erotice, de un erotism pe de o parte evanescent, fiind vorba de cel sexual propriu-zis, până la pseudolibertinaj greu demonstrabil, dar şi inevitabil, homosexualitate lejer fizică, mai degrabă emoţional-afectivă, acceptată în cercul de prieteni de litere, muzică şi arte plastice în care mereu s-a amestecat, cu voluptatea scrierii vieţii, viaţă pe care, cum spuneam, mai mult ar fi scris-o decât trăit-o… Citeşti, aşadar, întocmai, cum se construieşte personajul, opera, evident mai puternic şi mai veridic decât simpla reconstrucţie istorică a momentelor (zeci de ani definitorii pentru Europa, în special după Primul Război Mondial).

Inclusiv episoadele, unele perene, de-a dreptul definitive, de erotism mai degrabă ficţional decât voluptuos visceral, cel puţin cu cele şase prietene rămase în istorie – Vita Sackville-West (mai ales), Violet Dickinson, Dora Carrington, Ottoline Morrell, Katherine Mansfield şi Ethel Smyth, nicidecum nişte personaje aleatoare şi insignifiante în peisajul contemporan scriitoarei, sentimente dominate, pe de o parte, de atractivitatea debordantă a celor numite, dar şi de statutul, îndeosebi cel aristocratic, al primei. Descrierile făcute de compozitoarea Ethel Smyth nu frapează, ci delimitează însuşiri bizare şi unice ale scriitoarei: „Din punct de vedere intelectual, e arogantă dincolo de orice descriere, şi totodată absolut umilă atunci când vine vorba de însuşirile cu care a fost hărăzită“.

În altă epistolă, aceeaşi compozitoare scrie: „Nu poţi avea cu ea relaţiile pe care le ai cu alţi oameni. Am întâlnit-o acum trei ani, în 1930, şi timp de 18 luni nu m-am mai gândit la nimic altceva. Cred că asta dovedeşte ceea ce am susţinut mereu – că pentru multe femei, şi în orice caz pentru mine, pasiunea e independentă de maşinăria sexuală“.

Atracţia exercitată de tânăra, apoi matura femeie Virginia Woolf, asupra ambelor sexe, putea fi greu explicată în cuvinte simple. Sentimentele păstrate pentru toate şi pentru toţi, în creuzetul acesta complicat, dar nu uniformizator, inclusiv cele legate de Leonard Woolf, cel pe care nimeni nu-l estimase ca posibil viitor soţ, modul de a se raporta la iubiri imposibile, la personaje de tipul lui Lytton Strachey ori chiar John Maynard Keynes, ambii inabordabili erotic, prin preferinţele homosexuale imuabile (primul fiind însă atât de captivat de personajul Virginiei, încât a şi cerut-o de soţie!), poziţiile faţă de scriitorii vremii, nu doar Thackeray (cu care se înrudea prin alianţă), E.M Forster ori chiar Henry James, dar şi gânditori de dimensiunea unor Bertrand Russell, John Stuart Mill, Desmond MacCarthy, dar, mai ales, conştienţa faţă de geniul aflat, cumva, într-o stranie, parţial inconştientă competiţie, James Joyce, irlandezul refuzat până şi de editura familiei Stephen/Woolf, Hogarth Press, explodând, mai apoi, într-o editură franceză, aşadar, cel mai îndoielnic registru al competenţelor şi partizanatului anglo-irlandez puritan şi restant victorian.

Ciudată competiţie, considerată mereu pierdută de veşnic autoflagelata Virginia. Sigur, azi înţelegem mai greu clivajul dintre victorianism şi edwardism, între clasicismul ultraconservator victorian şi rădăcinile modernismului, şi nu doar literar, ba chiar prefigurarea postmodernismului, ca şi preferinţele partizane pentru noii veniţi, prigoniţi din America – precum T.S. Eliot, de pildă, faţă de competitori mult mai apropiaţi geografic.

Apoi naşterea propriu-zisă a cărţilor scriitoarei, mai ales a personajelor, şi nu anume a celor însufleţind Grupul Bloomsbury, ci a celor din percepţia unei femei de o complexitate şi putere conceptuală inimaginabilă, o Virginia Stephen Woolf nu distrusă de o boală detestabilă, neîndoios, fără leac (fiind cunoscută, de altfel, o genă familială deloc neglijabilă), ci depozitara unei înţelegeri unice a dramei umane, perfect conştientizate. Să ne gândim la o emblemă mereu actuală – A Room of One’s Own, sau la naşterea neîntâmplătoare a romanului Orlando (vezi relaţia tulburătoare cu Vita Sackville-West), până la The Waves, cartea preferată a subsemnatului, lucru, e drept, lipsit de orice importanţă. Şi nu evitând conotaţiile tulburătoare din To the Lighthouse.

Asta, cred eu, constituie şi motivaţia lui Mircea Mihăieş pentru infernala întreprindere, performanţele procedeului Moreno, ceea ce-i dă substanţă şi veridicitate, dincolo de rezultate, predictibilitate şi clinică medicală deposedată de sentimente colaterale, pe alocuri chiar cinică, ceea ce mai resimţim şi azi, cu tristeţe, dacă nu cu revoltă. Ţineţi, vă rog, cont că asta vă comunică, azi, un medic, după un secol de istorie a culturii europene şi nu numai. „Nebunia“ invocată adesea de personajele care au iubit-o necondiţionat pe fascinanta Virginia, probabil inclusiv sora ei, aventuroasa şi mult mai pământeana Vanessa, căpăta accente mai puţin dramatice şi mai mult… extraterestre.

Desigur, luaţi la figurat cuvântul propus. Serialităţile (cum spune Paul Kammerer – mare biolog şi evoluţionist, suferind de aceeaşi psihoză bipolară şi sfârşind tot printr-o sinucidere) şi nu coincidenţele care au marcat tentativele de sucid ale Virginiei, consemnate şi justificate oarecum medical, nu sunt decât engrame ale modului de a vieţui al unui spirit rar, Virginia însufleţind mai degrabă un personaj fictiv, dar intens analizat interior, decât o fiinţă directă, simplă şi nu tocmai autoreferenţială.

Iată ce reuşeşte să ne istorisească Mircea Mihăieş. Oricum, dincolo de orice încadrare specioasă literară, romanul înscenării psihodramei celor patru sinucideri ale Virginiei Woolf nu poate fi citit pasiv şi informativ, oricât de seacă şi de tehnică ţi-ar fi mintea şi deprinderile căpătate cu vârsta. Un roman de dragoste, fără îndoială (Mircea Mihăieş îndrăgostit virtual…), un splendid Bildungsroman de citit cu pasiune, dar şi revelator pentru timpuri, locuri şi oameni despre care nu se va mai auzi şi consemna niciodată.

Nostalgic? Am mai spus la început: poate e din cauza vârstei… Altminteri, À bon entendeur, salut!