Adrian Dinu Rachieru
Cine urmează?
1. Construct cultural (operă colectivă), normativ-consensual, canonul, prin fondul de bază (valori esenţiale), are o relativă fixitate; dar nu este „închis“. Obsesiv-pasional pentru unii, fluturând liste, irelevant pentru alţii, el este în prefacere (acumulări, sedimentări, recalibrări, evacuări, negocieri); nu doar reproductiv, aşadar, ci supus reverificărilor, dincolo de opintirile revizioniste cu iz politic. Există, se ştie, un modelaj ideologic al operei. Dar şi contextele receptării/ interpretării sunt în prefacere. Încât doar certificatul estetic asigură supravieţuirea; opera „se rupe“ de creator, păcatele omului se estompează în timp, rocadele pe temei moral nu rezistă. Important e să judecăm în rama epocii. Ceea ce, din păcate, inchizitorii de modă nouă (activiştii memoriei, progresiştii, „treziţii“ etc.) nu fac, „anulând“ valori, golind cultura în numele unor condamnări postume, manipulând memoria colectivă. Prezentismul în vogă, cultura anulării (cancel culture) înseamnă, zicea acad. Ioan-Aurel Pop, „o formă modernă de ostracism“, impunând interdicţii, epurări, boicotul cultural. Să ne înţelegem: faptele reprobabile se cuvin cunoscute şi condamnate, nu trecute sub tăcere. Dar moştenirea culturală (patrimonială) nu se împacă, nicidecum, cu „războiul statuilor“. Cu Istoria, în ultimă instanţă, „purificată“ de zeloşii cenzori.
2-3. Există un canon critic (cu fireşti omologări şi devalorizări) şi un canon curricular, apărând memoria canonică (adică administrând memoria culturală). Dacă, aflăm „pe surse“, „se lucrează“ cu sârg la anumite cazuri (ale controversaţilor), orice dezbatere, cu grija nuanţelor şi a contextualizărilor, e binevenită, credem. Că ar fi nevoie de „o maturizare a culturii publice“, e neîndoielnic. Regretabil, abundă, cum spuneţi, „simplificările ideologice“. Pofta excomunicărilor, ştergerea unor nume, politicile memoriei (uitând că memoria nu este egală cu Istoria) întreţin, prin rescriere, răfuiala cu trecutul. De-ar fi să pomenim doar decalogul „ficţiunii woke“ (cf. Samuel Fitoussi). Unii vorbesc despre „un proletcultism modern“ (trecem peste frauda semantică), de sorginte vestică, un justiţiarism cu „cote“, prin cenzură, uniformizare, conformare. Ajungând, inevitabil, de teama represaliilor mediatice, la autocenzură.
4. Afrontul deputatului Wexler (17 decembrie 2025), ONG-ul unui arădean (avocat, pe de-asupra) şi vandalismul ieşean al unor neşcoliţi (28 martie a.c.), inşi care – vorba lui Ion Vartic – „îşi găsesc de lucru“, başca un Parlament somnolent, iată un şir de „întâmplări“ care repun pe tapet, sub flamura memoriei asimetrice, cazul Goga. Adică, războiul statuilor (strict „locale“, după vrerea unora) sau cu scriitori exilaţi în biblioteci, feriţi sanitar de ochiul public.
Dacă „o graniţă se poate apăra (şi) cu statuia unui poet“, credea Goga, pătimirile poetului, foarte popular, bătându-se pentru drepturile românilor ardeleni, deţinut, în două rânduri, la Seghedin pentru „înaltă trădare“, au înflăcărat – recunoştea Călinescu – „sufletul mulţimii“, stârnind „instinctele populare“. E drept, publicistica ar fi „călcâiul vulnerabil“ (cf. N. Manolescu). Iar derapajele ideologice („împins în vâltoarea luptelor politice“) şi regretele (târzii) ale unui „suflet de scriitor“ ar merita o cercetare atentă, fără a-i eclipsa rolul istoric. Militantul Goga, luptând pentru reîntregire, prim-ministru pentru câteva luni într-un guvern de dreapta (1937-1938), retras apoi din viaţa publică, nu trebuie să fie victima memoricidului. Se cuvine să înţelegem şi să coborâm în epocă, în acea lume europeană turbulentă, examinând cu onestitate standardele ei. Prezentismul (reductiv, revanşard, compensativ) nu poate fi reţeta de urmat, chiar dacă la Goga ardentul său patriotism, în ipostaza omului politic, degenerase. Iar scriitorul, „rodul dragostei şi-al urii“, rostea „cuvântul strigărilor noastre“, cinstind „milostiva glie“. Canibalismul axiologic, în floare, are, bănuim, şi alte ţinte, observăm. Cine va urma?