Răzvan Pârâianu

Autor al volumului Octavian Goga. Sacerdote of the Nation. Revisiting the Romanian National Idea, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2018

1. Goga trebuie încadrat de la bun început în mişcarea populistă de la începutul secolului. Or, literatura promovată de această mişcare a fost purtată de o adversitate îndreptată către elitele politice, liberale, urbane, cosmopolite, mai precis împotriva modernităţii însăşi. Goga nu era deloc singurul scriitor purtat de acest val revoluţionar care făcea din popor o ideologie. Estetica populistă nu a fost niciodată inocentă politic. La fel se întâmpla în Italia, Franţa, Germania şi Austria. Nu cred potrivită eliminarea lui Goga din canonul literar ci, dimpotrivă, cred că publicul trebuie să fie preocupat de consecinţele politice ale acestui populism. Există cazuri similare celebre. La fel a fost Charles Péguy, Maurice Barrès sau Charles Maurras, pentru a numi doar câţiva clasici ai literaturii franceze care au avut o activitate politică importantă, analizată printre alţii de David Carroll. La fel şi Gabriele D’Annunzio, despre care a scris George L. Mosse şi Michael Ledeen. La fel şi întreaga avangardă florentină discutată de Walter Adamson. Pentru a nu mai vorbi despre Ezra Pound, un clasic al modernismului în literatură, dar şi un ardent propovăduitor al fascismului. Cartea lui Robert Casillo este relevantă din acest punct de vedere. A vorbi în cazul unor astfel de scriitori despre o autonomie a esteticului (care adesea este invocată de altfel) dă adesea dovada de o complicitate cu nişte principii care pun sub semnul întrebării valorile democraţiei.

2. Acest gen de controversă sugerează alegerea între acceptarea şi refuzul unor astfel de scriitori în canonul literar. Este o viziune în alb şi negru destul de apropiată celei care a dus la alegerile făcute chiar de Goga la vremea lui. „Gestionarea“ unor astfel de controverse trebuie să se bazeze pe înţelegerea lor, nu pe evitarea lor. Nu pot să nu observ cât de sărace sunt studiile istorice şi literare în abordări ce ţin de istoria culturală a perioadei, sau cât de absente sunt studiile comparative referitoare la aceeaşi perioadă de apariţie a mişcărilor radicale de la începutul secolului al XX-lea. Autori importanţi din acest domeniu lipsesc din istoria noastră culturală. Pe lângă cei amintiţi mai devreme, ar mai fi de menţionat George L. Mosse, Zeev Sternhell, Emilio Gentile, Roger Griffin, Fritz Stern, Uwe Puschner şi alţii. Practic, studiile noastre sunt încă tributare izolaţionismului ideologiei poporului, o viziune a lumii care împarte realitatea în popor şi în duşmanii poporului. Dintr-o asemenea perspectivă, cosmopolitismul este apanajul duşmanilor poporului. Dar însăşi generaţia lui Goga nu era deloc izolată de ceea ce se întâmpla în Italia, Franţa, Germania sau Austria. Dimpotrivă, membrii ei erau parte din acea mişcare europeană din care s-a născut fascismul, fascismul primordial atât de bine descris de Umberto Eco. Spre deosebire de acea generaţie, istoricii români sunt cel mai adesea izolaţi şi limitaţi la o perspectivă autohtonistă, pierzând imaginea de ansamblu a unui fenomen care depăşeşte cu mult graniţele literaturii naţionale.

3. Cred că am răspuns indirect la această întrebare mai sus. Sunt pentru o dezbatere informată nu pentru o desfiinţare a lui Goga. Ocolirea unor astfel de discuţii pe baza unor verdicte superficiale şi radicale nu ar face decât să lase opera lui Goga să prolifereze exclusiv în social-media. Despre simplificarea ideologică în lectura literaturii trebuie însă precizat că însăşi literatura militantă a populismului a dat dovadă de o cumplită „simplificare ideologică“. Este o simplificare care, după ce a fost desăvârşită de regimul comunist, şi azi exercită o fascinaţie morbidă. La fel, viaţa şi opera lui au suferit acelaşi proces de simplificare postumă. A avut derapaje, a fost târât în combinaţii politice nefaste, a fost prizonierul unei vremi istorice de mari tensiuni, suspendat în faţa unei noi epoci etc. Ce au toate aceste expresii în comun? Ele îl transformă pe Goga într-un factor pasiv al istoriei, îi elimină orice urmă de participare activă şi deci şi de responsabilitate; el ar fi fost, cu alte cuvinte, o victimă involuntară a unor ani tulburi. Hagiografii lui Goga nu amintesc deloc de numerus clausus, de „drumul sângelui“, de „principiul violenţei“, de „adversitatea organică faţă de elementul semit“ sau de „dominaţia ovreismului“, nici de programul politic „România a românilor“, de primatul muncii româneşti sau de faptul că a suprimat ziare (Adevărul, Dimineaţa etc.). Povestea cu „frământările de conştiinţă“ pe care le-ar fi avut nu este altceva decât un pios neadevăr.

4. Discuţia despre rolul lui Goga poate începe abia de acum. Două observaţii am în acest sens. Prima este că „tinerii oţeliţi“ au luptat cu precădere împotriva elitelor Partidului Naţional Român şi mai puţin împotriva regimului din Ungaria. Articolele lui Aurel C. Popovici, şi el, de altfel, un naţionalist rasist şi antisemit, sunt elocvente din acest punct de vedere. Popovici avea la acea vreme un renume remarcabil în rândul naţionaliştilor români şi a fost singurul care a putut să reacţioneze public împotriva lui Goga şi a celor din jurul lui. Conflictul din anii 1910-1912 dintre „tinerii oţeliţi“ şi Comitetul Partidului Naţional s-a sfârşit cu aşa-numita pace de la Arad care a dus la desfiinţarea ziarului Tribuna. Acest episod este cel cu obstinaţie ocolit atât de istorici cât şi de criticii literari. Cât despre Ady Endre, este drept că el a avut o slăbiciune pentru Goga dar tot el a fost cel care în ianuarie 1914 a publicat o foarte amară scrisoare către Goga. El spunea atunci (in revista Világ):

„E cu neputinţă ca tu, Octavian Goga, să te fi gândit că, iată, ungurimea e pierdută, degradată, sleită şi nu mai simte nimic, deci hai să-i săpăm groapa. E cu neputinţă ca inima ta, desprinsă din popor şi trimisă în avangarda sa, să urmeze morala unor beduini barbari, sălbatici şi înarmaţi până-n dinţi. E cu neputinţă ca tu, cu viclenie de şacal, cu şiretenia iscusită a politicienilor şi cu colţii clănţănind după sânge şi revanşă, să trădezi un popor chiar şi de dragul poporului tău.“ (îi mulţumesc lui Marius Cosmeanu pentru corectarea traducerii)

De altfel, Goga scrisese în 1913 articole extrem de usturătoare la adresa cercurilor progresiste maghiare, tocmai acele cercuri care militau pentru drepturile românilor, acuzându-le de semitism. „Un anacronism: Cultura maghiară“ sau „Două suflete, două literaturi“ în care vorbeşte de semitizarea literaturii maghiare dar în care îl descrie, deloc întâmplător, pe prim-ministrul István Tisza ca pe un ungur veritabil. Toate aceste detalii sunt cu osârdie ocolite de comentatorii români.

Cea de-a doua observaţie este că Octavian Goga a fost reciclat de propaganda culturală a regimului comunist. Opera lui cu atenţie „aleasă“ a fost muzeificată în canonul socialist. Bătălia culturală în jurul lui Goga nu are a face prea mult cu Octavian Goga ci cu conflictele în jurul moştenirii regimului comunist. De aici numele lui folosit pentru străzi, licee şi biblioteci. Erau anii ’90, epoca în care Gheorghe Funar devenea primarul Clujului sau în care Corneliu Vadim Tudor enumera articolele lui Goga ca fiind printre „textele sacre ale culturii naţionale“. Epigonii lor de azi continuă această linie „a intransigenţei naţionale“, cum ar spune chiar Goga. Deh, mustul încă fierbe, mustul populismului evident.