Dan Gulea

Între Céline şi Sadoveanu

1. Iluzia „croirii“ unui canon după chipul şi asemănarea momentului a animat, dacă stăm să ne gândim bine, întreaga istorie a cenzurii, începând, să spunem, cu interzicerea faimoasei publicaţii paşoptiste Dacia literară; în mod exemplar, canonul literar nu se supune unor verdicte personale – pentru că de aici pot veni evaluări estetice sau judecăţi morale – sau, cum era în cazul aparatului chezaro-crăiesc (un exemplu printre altele), unor decizii general administrative.

Asemenea reconfigurări, în funcţie de biografia politică şi ideologică, nu pot avea decât un caracter conjunctural, fiind un indice pentru „pulsul unei epoci“, pentru perspectiva politică a timpului respectiv – impusă, se ştie, de cine are controlul puterii sau, mai recent, de majorităţi. Prin urmare, reconfigurarea unui canon este o acţiune a canonului însuşi, fiind intrinsec legitimă – spre deosebire de intervenţiile din exterior.

2. În mod democratic: orice manifestare este permisă în democraţie, cu excepţia celor extremiste, pentru că sunt ameninţări directe la adresa democraţiei; prin urmare, dacă într-adevăr „controversat“ înseamnă extremist, iar acest extremism – în al doilea rând, transformă textul literar (de exemplu, în text propagandistic), atunci denumirea de „autor controversat“ este doar una edulcorantă.

Pe de altă parte, dacă această dimensiune a controverselor are în vedere ceea ce numiţi „biografia ideologică“, spre deosebire de opera literară, există un anumit nivel, reprezentat de autori de literatură, de romancieri mai bine zis, precum Céline, Drieu la Rochelle, pe de o parte, Sadoveanu sau G. Călinescu, pe de alta, care ne determină să luăm în considerare partea estetică a operei lor şi nu pot cădea victimele unui soi de cancel culture. În privinţa „gestionării lor în educaţie“, avem deja exemplele prozatorilor români invocaţi, care nu pot fi îndepărtaţi în mod gratuit din programa şcolară. Între Céline şi Sadoveanu, Goga are locul său stabilit în istoria literară, în cultura elementară, care nu poate fi anulat de o partidă politică sau de alta.

3. Asistăm în prezent la o periodică rescriere şi transformare a valorilor şi a elementelor lor simbolice, iar discuţiile nuanţate, argumentate, nu pot decât să stabilească nivelul dezbaterilor spre un echilibru absolut necesar, dincolo de excesele patriotarde.

În fond, în cazul lui Goga – şi al altora – nu poate fi despărţită „opera“ de „biografia ideologică“, pentru că sunt compartimente interdependente pentru orice scriitor. Pentru a nu cădea în facil sau în sofisme, orice dezbatere trebuie să se situeze la nivelul epocii, cu alte cuvinte să nu judece după criteriile de astăzi faptele celor de dinainte.

4. Invocarea „forurilor culturale locale“, aşadar a aparatului administrativ, în această discuţie despre locul lui Goga în cultura noastră nu poate fi un argument în sine; în plus, ar trebui lărgit contextul despre felul în care s-a produs recuperarea lui Goga, în primul rând sub auspiciile regimului naţional-comunist, care şi-a găsit în blazonul poetului o retorică suficient de convenabilă, editându-l şi monografiindu-l prin exegeţi oficiali, alături de alte nume, precum Nichifor Crainic. În al doilea rând, trebuie văzut şi contextul general al primilor ani din ultimul deceniu al secolului trecut, în care se editează, mai mult sau mai puţin oficial, cărticele verzi, în care publicaţii verzi sunt distribuite prin sistemul naţional de distribuţie a presei; şi, desigur, contextul local, al marilor iluzii, al marilor crahuri bancare, al inflaţiei sistemelor financiare de tip Caritas, al fascinaţiei pentru un naţionalism care se manifesta prin vopsirea tricoloră a băncilor în anumite localităţi. Pe scurt, acesta este contextul lui 1992, când „forurile“ decideau ca numele lui Goga să fie atribuit instituţiei Bibliotecii.

Pe de altă parte, întrebarea dvs. retorică nu îşi poate găsi locul, acum sau mai târziu, în preajma unui astfel de branding, aşadar o precizare pentru care s-a ridicat un monument sau altul este redundantă.

Cât despre citatele de autoritate pe care le aduceţi aici, ar trebui să vedem că Octavian Goga nu a fost prim-ministru „într-o formaţiune de dreapta [s.m., D.G.]“, ci a participat la o guvernare de „extremă dreaptă“, care a pus bazele legislaţiei antisemite; iar atitudinea pe care o ia poetul nu se referă absolut deloc, în citatul invocat, la guvernarea Goga-Cuza de la sfârşitul deceniului IV, ci la un moment de temperatură de dinainte de Primul Război Mondial.