Dana Buzura-Gagniuc

Ce periculoasă Cutie a Pandorei!

Mi-e teamă că acest fenomen este doar vârful unui iceberg mai mare decât credem. Dacă azi e Goga, mâine ar putea fi Eminescu, nu? Şi câţi alţii, care au avut în publicistica şi-n operele lor texte care ar putea fi „agăţate“ de această marotă a xenofobiei, a judecăţii rigide, ori a interpretării subiective, nenuanţate.

Canonul literar presupune o oarecare dinamică, o formă de autodeterminare, cu preponderenţă din perspectiva valorii literare, a creaţiei, a operei, nu a profilului uman al autorilor. Mereu vor fi autori aflaţi în zona tensionată a acestei graniţe dintre valoarea literară incontestabilă şi etică.

Cred că până şi termenul de „controversat“ a devenit controversat, în condiţiile răstălmăcirii sistemelor de valori, în condiţiile în care modelele care ni se prezintă sunt adesea bizare şi fiecare parte are corul său de lăudători şi de contestatari. Până la urmă, critica literară, istoria literară, oamenii de cultură veritabili sunt vectorii care aşază un autor pe raftul cuvenit, punând în balanţă acea tensiune dintre valoarea estetică şi etică. Iar dacă un Goga, un Eminescu şi atâţia alţii au busturi, au statui, acestea sunt pentru meritele lor literare, culturale. Ei nu sunt puşi acolo pentru profilul etic, deşi ideal ar fi ca toţi autorii să fie modele de morală, de seriozitate etc. Dar noi nu trăim într-o lume perfectă, ci într-un prezent care ne dă adesea cu capul de pereţi.

„Cazul Goga“ în această situaţie mi se pare că devine un instrument de reglare a unor vendete politice, care vin din start cu verdicte şi care solicită o retroactivare a legii. Mă întreb atunci dacă Octavian Goga e o miză sau un instrument, un scop sau un mijloc.

Poate ar trebui să aruncăm aşadar o privire mai atentă spre zona legislativă. Pentru că vorbim, până la urmă, despre o lege care, probabil, s-a dorit să retroactiveze şi care – iată! – retroactivează, lucru foarte rar, până şi în drept. Iar în literatură, cu atât mai puţin întâlnită, mai ales într-un regim care se doreşte democratic, pentru că nu vreau să fac comparaţie cu regimurile în care se interziceau scriitori, se făceau liste de cuvinte nepermise, se vorbea în şoaptă. Eu îmi amintesc de perioada în care ai mei mergeau în vizită la Augustin Buzura şi se vorbea în şoaptă, pentru că existau microfoane în casă, îmi amintesc de teribilele lui bătălii cu cenzura, de scoaterea cărţilor lui din librării, de permanentele şicane pe care i le făcea regimul comunist, pentru că nu scria ce voia acesta să audă. De fapt, nu vreau să-mi amintesc…

În general, avalanşa o dată pornită, nu se opreşte la jumătatea versantului, ci merge până jos, luând cu ea tot ce găseşte în cale. Mi-e teamă de efectul de avalanşă şi de ziua în care s-ar putea reconsidera canonul literar, pur şi simplu prin legi insidioase, interpretate tendenţios, o dată cu crearea unui asemenea precedent. Aşa cum m-am îngrozit când am văzut că Abecedarul şi manualul de Limba română al claselor mici se numesc Comunicare în limba română, aşa cum mi-a venit să mă chircesc de jenă când am aflat că elevilor mici li se dă dreptul să-şi aleagă genul.

În literatură, în cultură, în general, efectul retroactivării poate să aibă un efect devastator. Dacă s-ar reanaliza acum din perspectiva moralităţii, un număr imens de scriitori canonici ai literaturii universale şi de artişti fabuloşi n-ar trece testul. Însă, cred că în cultură opţiunile sunt destul de clare în ce priveşte „Cazul Goga“, iar dezbaterile ajută la limpezire şi la cunoaşterea mai aprofundată a subiectului. Problema rămâne aceea a echilibrului în dialogul dintre verdictul cultural şi cel politico-administrativ. Acolo, pe acel teritoriu cenuşiu al lipsei de receptivitate şi de reacţie a autorităţilor, se pot întâmpla lucruri ireparabile, decizii cu efect devastator pentru cultura română.