Cazul Octavian Goga (II)
Numele lui Octavian Goga a revenit în prim-planul unor controverse care depăşesc evaluarea estetică, atingând memoria istorică şi responsabilitatea publică. Între reevaluare critică şi tentaţia excluderii, dezbaterea pune în discuţie raportul dintre operă şi biografia ideologică. Cum îşi gestionează o cultură propriile zone problematice?
Întrebări
1. În ce măsură consideraţi legitimă reconfigurarea canonului literar în funcţie de biografia politică şi ideologică a autorilor? Unde se trasează limita între evaluarea estetică şi judecata morală?
2. Cum ar trebui gestionată prezenţa unor autori controversaţi în spaţiul public şi în educaţie?
3. Credeţi că astfel de dezbateri indică o necesară maturizare a culturii publice sau, dimpotrivă, riscă să introducă forme de cenzură şi simplificare ideologică în lectura literaturii?
4. Octavian Goga a avut în tinereţea lui un rol foarte important ca luptător pentru libertatea şi drepturile naţionale ale românilor în Imperiul Austro-Ungar. Tocmai acest rol l-a subliniat poetul maghiar Ady Endre, care a scris o tabletă splendidă, de protest (publicată în numărul 5, a.c. al revistei noastre), atunci când Octavian Goga a fost întemniţat, din această cauză, de autorităţile austro-ungare. Este evident că atunci când s-a dat Bibliotecii Judeţene clujene, deci unei instituţii transilvane, numele poetului, forurile culturale locale, care au decis acest lucru, s-au gândit la meritele pe care le-a avut Octavian Goga în anii care au precedat unirea Transilvaniei cu România. Nu merita Octavian Goga să fie onorat pentru lupta sa pentru respectarea drepturilor naţionale ale românilor?
Critica şi istoria literară a sancţionat derapajul ideologic al scriitorului din ultimii săi ani de viaţă, a subliniat regretele târzii ale acestuia, şi a scos în evidenţă importanţa istorică pe care a avut-o militantul Goga în perioada care a precedat Marea Unire.
Nu e de prisos să adăugăm o concluzie a reputatului istoric literar Mircea Zaciu, precum şi o mărturisire a scriitorului, care se referă chiar la perioada istorică pe care o evocăm aici.
„Tîrît în combinaţii politice nefaste, erorile anilor postbelici îl îndepărtează de propriile idealuri sociale cărora le e închinată întreaga sa operă lirică şi dramaturgică. Prim-ministru (1937-1938) într-o formaţiune de dreapta, scurta sa guvernare e şi începutul degringoladei politice ce avea să împingă ţara spre dezastru. Realizînd – aşa cum o arată testamentul său – dimensiunile erorii, Goga se retrage din viaţa publică. Agitaţia ultimilor ani şi frămîntările de conştiinţă îi grăbesc sfârşitul… Poeta vates, Goga a fost mesagerul şi prizonierul unei vremi istorice de mari tensiuni şi conflicte.“ (Mircea Zaciu, Dicţionarul scriitorilor români)
„Am fost şi eu împins în vâltoarea luptelor politice de acea forţă invincibilă: necesitatea conservării naţionale, deşi temperamentul meu nu are nimic comun cu mentalitatea oamenilor, aşa-zişi politici… A aduce pe arena luptelor politice un suflet de scriitor, chiar în sine este preludiul unei tragedii, mai ales la noi, unde nivelul cultural şi moral al oamenilor face ca disensiunile să aibă un caracter cu totul particular…
… Cum, toată activitatea mea culturală de până acum, tot sufletul meu curat pe care l-am arătat românilor în cărţi deschise, toate acele simţiri cu care am făcut să vibreze atâta lume românească n-au putut încă să-mi creeze o situaţie sigură în stima publicului nostru? Cum, e de ajuns să se ridice o acuzare gravă, pentru ca un om care şi-a consacrat toată viaţa celei mai intransigente politici naţionale, care a dat glas în literatură atâtor dureri naţionale să se clatine în consideraţia publică? Atunci e foarte trist!“ (Octavian Goga, în Flacăra, nr. 22, 17 martie 1912)
(Oana Goia, Radu Constantinescu)