Ion Vartic, Jung şi critica postumă

Într-un interviu din 1970 pentru revista Echinox, republicat în volumul topit de cenzură Lampa lui Aladin (1971), I. Negoiţescu, încă optimist într-o epocă relativ liberalizată, mărturiseşte că „de-abia aştept să termin de scris Istoria literaturii române pentru a-mi începe în voie Dialogurile cu morţii, adică cu autorii marilor opere ale trecutului, care mi-au desfătat tinereţea şi pe care aştept să-i provoc la confruntări ce sper să-i intereseze şi pe ei“. O idee profund jungiană, formulată jungian. Dar critica postumă e datoare nu numai să intre în dialog cu autorii clasicizaţi ai trecutului, ci şi cu cei care au murit tineri, neîmpăcaţi că n-au avut timp să îşi desăvîrşească opera. Cum ar fi la noi, de pildă, D. Iacobescu, Mihail Săulescu, Topârceanu, Luca I. Caragiale ş.a. E ceea ce ne cere mereu Jung referindu-se la morţii „neîmpliniţi“ şi „nemîngîiaţi“, din pricina „lucrărilor lor neîmplinite“ şi care vor „să obţină răspunsuri la întrebările lor de la cei din viaţă“, care vor să împlinească prin noi „lucrurile nerezolvate“ integral de ei. Un asemenea răspuns primeşte şi Radu Stanca în eseul comparatist publicat în acest Dosar.